Lumea Fluviului. Vasul Miraculos
Philip Jose Farmer


Lumea fluviului #2






Îndepărtându-se de cele narate în primul roman, Înapoi la trupurile voastre răzlețite!, Vasul miraculos urmărește eforturile lui Samuel Clemens (numele real al lui Mark Twain) de a găsi un mod pentru a construi un vapor cu zbaturi într-o loc sărac în metale, cum este Lumea Fluviului. De la un membru al celor responsabili pentru readucerea la viață a omenirii, el află că metalele pot fi găsite în susul fluviului. În căutarea lui, Clemens se aliază cu un viking din secolul al X-lea, Eric Bloodaxe, care deținde o secure făcută din metal și cu un hominid preistoric gigantic, numit Joe Miller. Alt motiv care îl animă pe Clemens să pornească în această călătorie îl reprezintă regăsirea fostei lui soții de pe Pământ, Livy.

Pe parcursul călătoriei, ei sunt surprinși de căderea unui meteorit, ale cărui distrugeri sunt apoi reparate miraculos în mai puțin de o zi. Știind că resturile meteoritului conțin metale, pornesc în căutarea lui, alături de un nou personaj, aviatorul german Lothar von Richthofen, un as din Primul Război Mondial și frate al faimosului Red Baron. Neavând încredere în Bloodaxe, Clemens pune la cale asasinarea lui.

Odată cu dezgroparea tot mai multor resurse metalice, nivelul tehnologic crește, ajungându-se la reapariția armelor de foc. Deși meteoritul căzut este bogat în nichel și fier, Clemens are nevoie și de alte materiale pentru a-și construi vaporul, lucru pentru care începe să facă schimburi comerciale cu regatele vecine. Unul dintre acestea, condus de regele Ioan Fără-de-Țară, invadează teritoriul pe care se află Clemens și îl cucerește, dând naștere țării Parolando.

În afară de acest lucru, Clemens are parte de un șoc neplăcut când sosește soția sa, în compania lui Cyrano de Bergerac. Deși este devastat de situație, Clemens se împrietenește cu Cyrano, care este unul dintre cei mai buni spadasini din lume.

Parolando este atacat de un regat vecin, "Soul City", iar Ioan Fără-de-Țară îl trădează pe Clemens, furându-i vasul cu zbaturi Nu se închiriază, pe care acesta reușise să îl construiască în cele din urmă.







Philip Jose Farmer

Lumea Fluviului

Vasul Miraculos







1


— Ca și politica, resuscitarea „te face frate cu dracul”, constată Clemens. N-aș putea spune că-ntr-o asemenea tovărășie somnul ți-e lipsit de griji.

Purtându-și luneta sub braț, pufăia dintr-un trabuc și se plimba încoace și încolo pe puntea pupa a navei Dreyrugr (Sângeroasa). Nepricepând o boabă de engleză, timonierul Ari Grimolfsson îl privi atât de nedumerit, încât Clemens se văzu silit să-și traducă spusele în nordica veche, pe care o stăpânea ca vai de lume. Expresia de pe chipul timonierului nu se schimbă câtuși de puțin.

Clemens îl blestemă strașnic în engleză, neuitând să-l facă barbar nătâng și fără minte. De trei ani încoace, Clemens exersa zi și noapte limba nordică a secolului al X-lea. Cu toate astea, era sărbătoare când femeile și bărbații de la bordul navei reușeau să înțeleagă măcar jumătate din spusele lui.

— Cu o aproximare de plus sau minus câteva milenii, am ajuns un Huck Finn de nouăzeci și cinci de ani, continuă el, pornit în josul Fluviului pe o plută. Iar acum, iată-mă pe-un vas viking de mai mare râsul, navigând în amonte. Cine știe ce mă mai așteaptă?! Când o să-mi văd visul cu ochii?

Ținându-și brațul drept lipit de corp ca să nu scape neprețuita lunetă de la subsuoară, lovi cu pumnul în palma deschisă a mâinii stângi.

— Fier! Am nevoie de fier. Dar unde-o fi el oare pe planeta asta bogată în oameni, dar săracă în metale? Trebuie să găsesc! Altfel cum se explică existența securii lui Erik? În ce cantități? Suficiente? Pesemne că nu. N-o fi decât vreun meteorit amărât. Poate-mi ajunge pentru ce mi-am pus în minte. Bine, bine, dar unde? Dumnezeule, Fluviul ăsta ar putea avea două milioane de kilometri lungime, iar fierul, cât o fi el, se află probabil la capătul celălalt. Ba nu, imposibil! Trebuie să fie nu prea departe, la mai puțin de o sută de mii de mile de locul ăsta. Om fi greșit noi direcția. Neștiința, mama isteriei, sau o fi tocmai pe dos? Privi prin telescop către malul drept și slobozi o nouă sudalmă. Rugămințile lui de a se naviga pe lângă mal, ca să poată vedea defilarea chipurilor mai de aproape, se loviseră de un refuz hotărât. Comandantul flotei nordice, Regele Erik Bloodaxe, susținea că se aflau într-un teritoriu ostil. Până ieșea din această zonă, flota trebuia să rămână cât mai pe centrul Fluviului.

Nava-amiral a acestei flote care număra trei ambarcațiuni identice era Dreyrugr. Lungă de aproape douăzeci și patru de metri și construită în principal din lemn de bambus, semăna cu o corabie de vikingi. Corpul ei lung se înălța puțin din apă, având sub bompres un galion din stejar ce înfățișa capul unui balaur și pupa terminată în formă de coadă încolăcită. Punțile prova și pupa erau supraînălțate, iar marginile lor se prelungeau până deasupra apei. Cele două catarge din bambus armate cu velatura se aflau la prora și pupa. Velele foarte subțiri, dar extrem de rezistente și elastice, erau confecționate din fâșii de stomac extrase de la un pește de adânc, numit „Balaurul de Fluviu”. Nava se mai putea lăuda cu o cârmă acționată prin intermediul timonei de pe dunetă.

Scuturile membrilor echipajului, rotunde, făcute din lemn atârnau peste copastie, iar vâslele lungi se odihneau pe stelaje. Drezrugr naviga în volte largi împotriva vântului, o manevră necunoscută nordicilor pe vremea când trăiau pe Pământ.

Bărbații și femeile care nu trăgeau de frânghiile velaturii stăteau pe băncile vâslașilor discutând, jucând zaruri sau pocher. De sub puntea pupa răzbăteau strigăte de satisfacție sau înjurături care însoțeau fiecare zgomot difuz de bile ciocnite. Bloodaxe juca biliard cu paza lui de corp, iar în momente ca acelea, o astfel de îndeletnicire îl făcea pe Clemens să fiarbă de furie. Bloodaxe știa că navele dușmane aflate la trei mile în susul Fluviului se pregăteau să-i intercepteze, iar cele de pe ambele maluri porniseră în urmărirea lor. Cu toate astea, regele se pre făcea că e foarte stăpân pe sine. Poate că-și păstra calmul ca și Drake înaintea bătăliei împotriva Marii Armade.

— Numai că aici condițiile sunt altele, bolborosi Clemens Nu prea ai loc de manevre pe un fluviu cu lățimea doar de c milă și jumătate. Și nici nu văd semnele furtunii care să ne scoată din încurcătură.

Cercetă malul prin lunetă, așa cum făcuse mereu în cei trei ani de când flota ridicase pânzele. Era de înălțime obișnuită, iar capul mare făcea ca umerii destul de firavi să pară și mai înguști. Avea ochii albaștri, sprâncenele stufoase, nasul drept. Părul îi era lung, de culoare castaniu-roșcată. Mustața, atât de cunoscută cât trăise pe Pământ, dispăruse de pe fața lui. (Aici bărbații erau resuscitați fără pilozități faciale.) Pieptul îi fusese năpădit de o claie de păr cârlionțat care se tălăzuia până la baza gâtului. Purta în jurul taliei un prosop alb care-i ajunge până la genunchi, încălțări din piele, precum și o centură de care-și agățase armele și husa lunetei. Pielea i se bronzase la soarele ecuatorial.

Își luă luneta de la ochi și privi către navele dușmane aflate la o milă în urmă. Văzu în același timp o sclipire orbitoare pe cer: o sabie curbată de lumină, apărând brusc, parcă scoasă fulgerător din teaca de albastru. Se arcui cu iuțeală spre sol și dispăru dincolo de munți.

Sam tresări. În unele nopți văzuse meteoriți, dar niciodată unul mare. Acum însă, acest uriaș zărit în plină zi îi arse retina și strălucirea lui îi rămase întipărită pe retină vreme de câteva secunde. Apoi imaginea se stinse, iar Sam uită cu totul de steaua căzătoare. Se apucă din nou să cerceteze malurile prin lunetă.

Porțiunea aceasta a Fluviului arăta exemplar. De fiecare parte a șuvoiului lat de o milă și jumătate se așternea o câmpie la fel de largă, acoperită de ierburi. Structurile uriașe de forma mor ciuperci, potirele din piatră, aflate pe fiecare mal, stăteau la distanță de o milă unul de altul. Pe câmpii se vedeau puțini copaci, însă pe pantele dealurilor se întindeau păduri de pin, stejar, tisă și arbore de fier. Acesta din urmă era un copac înalt le trei sute de metri, cu coaja cenușie, frunze palmate uriașe, sute de ramuri groase și noduroase, având rădăcinile atât de adânc înfipte în sol și lemnul atât de tare, încât nu putea fi tăiat, ars ori clintit din loc. Pe ramurile lui creșteau vițe care făceau flori strălucitoare și multicolore.

Urma o zonă de dealuri joase, lungă de o milă sau două, după care ochiul se izbea brusc de munții cu versanți netezi, care se înălțau ca niște turnuri impunătoare de șase până la nouă mii de metri, imposibil de escaladat peste altitudinea de trei mii de metri.

Ținutul prin care navigau cele trei corăbii nordice era locuit în general de germani de la începutul secolului al XlX-lea. Aproximativ zece la sută din populație era alcătuită din amestecul obișnuit al diferitelor nații care trăiseră în alte locuri sau epoci ale Pământului. Aici, de exemplu, perșii din secolul I formau aproximativ zece la sută din populație. Mai exista, desigur, un procentaj de unu la sută, format din oameni azvârliți aici, cu totul întâmplător, din diverse epoci istorice.

Ochiul lunetei surprinse colibele din bambus de pe câmpie și chipurile oamenilor. Bărbații purtau doar prosoape de diferite mărimi și culori; femeile, fuste scurte din același material, dar și câte-o fâșie de pânză subțire petrecută peste sâni. Mai toți se strânseseră pe mal cu gând să urmărească bătălia. Aveau la sulițe și săgeți cu vârfuri din cremene, dar nu păreau aranjați în ordine de bătaie.

Deodată, Clemens mormăi nemulțumit și rămase cu luneta fixată asupra chipului unui bărbat. De la distanța aceea și din cauză că instrumentul nu mărea imaginea cine știe ce, nu reuși să-i vadă clar trăsăturile. Dar umerii largi și fața măslinie aveau un aer familiar. Unde mai văzuse acel chip?

Apoi se lămuri brusc. Omul semăna izbitor de mult cu Sir Richard Burton, explorator englez, pe care-l văzuse pe Pământ în câteva fotografii. Oricum, trăsăturile celui pe care-l vedea acum aminteau de marele călător. Când corabia se mai îndepărtă, făcând imaginea neclară, Clemens oftă și mută ochiul lunetei către alte chipuri. Nu va cunoaște niciodată adevărata identitate a acelui bărbat.

Ar fi dorit să debarce pentru a sta de vorbă cu el, să afle dacă era cu adevărat Burton. Deși în cei douăzeci de ani petrecuți pe planeta-fluviu văzuse milioane de chipuri, Clemens încă nu întâlnise vreo persoană pe care s-o fi cunoscut pe Pământ, Nu-l cunoștea personal pe Burton, dar era sigur că acesta auzise de el. Omul acesta — dacă era chiar Burton — ar constitui o legătură, fie ea cât de firavă, cu Pământul pierdut.

Curând, în ochiul rotund al lunetei apăru o siluetă depărtată și neclară și, incapabil să-și creadă ochilor, Clemens exclamă uimit:

— Livy! Of, Doamne! Livy!

Nu încăpea nici o îndoială. Deși trăsăturile nu se distingeau claritate, ele evidențiau un adevăr copleșitor, imposibil de negat. Capul, pieptănătura, statura și mersul inconfundabil (unic precum o amprentă digitală) dovedeau fără tăgadă că o avea în fața ochilor pe soția lui pământeană.

— Livy! scânci el. Corabia se înclină când făcu o voltă în vânt și o pierdu din ochi. Cu mișcări febrile, răsuci luneta în toate părțile, doar-doar o va regăsi. Cu ochii ieșiți din orbite, începu să bată cu piciorul în punte și să răcnească: Bloodaxe! Bloodaxe! Vino sus! Grăbește-te!

Se întoarse către timonier și-i strigă să cârmească pentru a îndrepta corabia spre mal. La început, Grimolfsson se arătă surprins de agitația lui Clemens. Apoi îl privi printre gene, clătinând din cap în semn de refuz și-și întări gestul cu un mârâit: nu.

– Îți ordon! urlă Clemens cu o voce stridentă, uitând că timonierul nu pricepea englezește. Soția mea-i acolo! Livy! Frumoasa mea Livy, așa cum era la douăzeci și cinci de ani! Revenită din morți!

În spatele lui se auzi un huruit puternic, de aceea se răsuci fulgerător și zări un cap cu păr blond și cu o ureche retezată apărând la nivelul punții. Apoi văzu umerii impunători, pieptul masiv, bicepșii uriași și, în cele din urmă, picioarele musculoase ca niște piloni: Erik Bloodaxe urcase pe punte. Purta un prosop pepit, negru cu verde, o centură lată de care stăteau agățate câteva cuțite cu lama din cuarț și un cobur pentru secure. Aceasta era făcută din oțel, având lama lată și mânerul din lemn de stejar. După câte știa Clemens, securea era un unicat pe această planetă, unde piatra și lemnul constituiau singurele materiale pentru confecționarea de arme.

Bloodaxe măsură fluviul din ochi și se încruntă. Apoi se uită la Clemens și-l întrebă:

— Ce-ai pățit, sma-skitligrl Când ai țipat ca mireasa lui Thor în noaptea nunții m-ai făcut să greșesc lovitura de tac. Am pierdut o țigară de foi în fața lui Toki Njalsson. Își scoase securea din cobur și o învârti deasupra capului. Oțelul albăstrui reflectă razele de soare. Ai face bine să găsești un motiv convingător ca să te iert că m-ai deranjat. Mulți au pierit de mâna mea pentru vini mai mărunte.

Deși chipul bronzat nu-l dădu de gol, Clemens păli, dar nu fiindcă se temea de amenințarea lui Erik. Simțindu-și părul fluturând în vânt, rămase cu privirea ațintită la Erik, iar fixitatea ochilor și profilul acvilin îl făcură să semene cu un șoim.

— Du-te dracului cu securea ta cu tot! strigă el. Am văzut-o pe nevastă-mea, Livy, pe malul drept! Vreau… Îți cer să mă duci să fiu iar alături de ea! Of, Doamne, după atâția ani căutări zadarnice! N-o să-ți ia decât un minut! N-ai dreptul să mă refuzi; nu poți fi atât de inuman!

Securea sclipi și șuieră prin aer. Nordicul rânji.

— Ce-atâta tevatură pentru o femeie? Ce, ea nu-ți convine spuse el și făcu un gest către o femeie scundă și negricioasă care stătea lângă platforma lansatorului de rachete.

Lui Clemens îi pieri tot sângele din obraji.

— Temah e fată bună, admise el. Țin mult la ea! Dar nu e Livy!

— Ajunge cu prostiile, spuse Bloodaxe. Crezi că am dat în mintea copiilor ca tine? Dacă trag la mal, o să fim prinși între forțele de uscat și cele de pe Fluviu și-or să ne facă fărâme, ca grânele puse-n moara lui Freyr. Mai bine uit-o.

Asemenea unui șoim, Clemens scoase un țipăt și, vânturând brațe, se repezi la viking. Erik îl lovi cu latul securii în cap și-l doborî pe punte. Vreme de câteva secunde, Clemens rămase tins cu ochii larg deschiși, privind direct spre soare. Sângele șiroia pe față. Apoi se ridică în patru labe și începu să verse. Grăbit, Erik dădu o poruncă. Temah, care privea temătoare coada ochiului la Erik, coborî în Fluviu o găleată legată cu o frânghie. Azvârli apă asupra lui Clemens care se așeză în șezut, apoi se ridică nesigur în picioare. Temah mai scoase o găleată cu apă și spălă puntea de sânge.

Clemens rânji către Erik. Acesta pufni în râs și spuse:

— Prăpădit și laș ce ești, te-am lăsat prea mult slobod la gură! Acum ai aflat ce pățesc aceia care-i vorbesc lui Erik Bloodaxe ca unui sclav. Să te socotești norocos că nu te-am ucis. Clemens îi întoarse spatele lui Erik, pomi împleticindu-se către copastie și începu să o escaladeze.

— Livy!

Lăsând să-i scape o înjurătură, Bloodaxe se repezi după el îl apucă de mijloc și-l târî înapoi. Apoi îi dădu brânci lui Clemens cu atâta forță, încât acesta se întinse iarăși cât era de lung pe punte.

Doar n-o să mă părăsești tocmai acum! Se răsti Erik. Am nevoie de tine să-mi găsești mina de fier!

— Dar nu-i nici…, începu Clemens, apoi amuți. Dacă nordicul ar afla că habar n-are unde-ar putea fi mina aceea, l-ar ucide fără să mai stea mult pe gânduri.

— Pe de altă parte, continuă Erik bine dispus, după ce găsim fierul, poate am nevoie de tine să ne îndrumi spre Turnul Polar, deși cred c-am ajunge acolo urmând chiar cursul Fluviului. Dar ai multe cunoștințe care-mi fac trebuință. În plus, m-aș sluji de prietenul tău, uriașul Joe Miller.

— Joe! spuse Clemens cu voce răgușită și încercă să se ridice. Joe Miller! Unde-i Joe? O să te omoare!

Securea îi șuieră pe deasupra capului.

— Nu cumva să-i povestești lui Joe ce s-a întâmplat, m-auzi? Jur pe găvanul orb al lui Odin că o să pun mâna pe tine și te omor înainte ca el să aibă vreme să mă atingă. Ai priceput?

Din nou în picioare, Clemens se legănă nesigur. Apoi strigă și mai tare:

— Joe! Joe Miller!




2


De sub puntea de dunetă răsună un mormăit. Era atât de apăsat, încât membrii echipajului simțiră fiori reci pe șira spinării, cu toate că mai auziseră sunetul acela de-o mie de ori.

Sub greutatea lui Joe, scara rezistentă din lemn de bambus scârțâi atât de tare, încât acoperi toate celelalte zgomote: cântecul vântului, fluturarea velaturii membranoase, scrâșnetul lemnului la îmbinări, strigătele echipajului, bolboroseala apei produsă de înaintarea corăbiei.

Capul care apăru deasupra nivelului punții era și mai înspăimântător decât vocea inuman de groasă: mare cât un butoi de e, numai linii drepte și arcuite abrupt, ca o platoșă cu contraforți din os acoperită de pielea rozalie. Ochii mici, de un astru intens, stăteau la pândă în găvanele osoase. Nasul nu potrivea cu restul trăsăturilor, fiindcă ar fi trebuit să fie plat cu nări larg desfăcute. Arăta mai curând ca o imitație comică monstruoasă a nasului uman, amintind de botul maimuțelor fac lumea să se strâmbe de râs. Buza superioară, lungă și umbrită de nas, semăna cu cea a unui cimpanzeu sau a unui irlandez ridiculizat în benzi desenate. Amândouă buzele îi erau subțiri și răsfrânte, împinse înainte de fălcile butucănoase.

Avea umerii atât de solizi, încât ai lui Erik Bloodaxe arătau ca niște caricaturi. Când mergea, își împingea în față burdihanul uriaș, rotund ca un balon, care încerca să se desprindă de trup. Din cauza torsului lung, picioarele și brațele lui păreau disproporționat de scurte. Sam Clemens abia de ajungea cu bărbia la împreunarea dintre coapse și corp, iar brațele, atunci când erau întinse în față, îl puteau ține suspendat în aer pe Clemens, așa cum se întâmplase de atâtea ori, chiar și o oră fără clintească sau să tremure.

Nu purta îmbrăcăminte și nici nu avea nevoie de așa ceva, fiindcă decența, atâta cât avea, o deprinsese de la homo sapiens care era cam certat cu ea. Părul de culoare roșu-ruginiu, mai des decât la om, dar mai rar decât la cimpanzeu, forma o blană care acum era năclăită de sudoare. Pielea îi era roz-închis, aducând cu aceea a unui nordic blond.

Își trecu palma de mărimea unei enciclopedii voluminoase prin părul ondulat, care-i pornea la vreo doi centimetri deasupra ochilor și-i atârna pe spate. Căscă arătându-și dinții uriași, asemănători cu cei umani.

— Dormeam, mugi el, zi mă vizam pe Pământ, printre klravulzitmengbhabafving — șeea șe voi numizi mamuzi. Șe zile frumoaze am mai trăit acolo.

Pomi înainte târșâindu-și picioarele, apoi se opri brusc:

— Zam! Șe z-a-ntâmplat? Zângerezi! Zi-a fozt rău?

Erik Bloodaxe se dădu înapoi din calea titantropului, strigând în același timp după gărzi.

— Prietenul tău a luat-o razna! I s-a părut c-a văzut-o nevastă-sa — asta se-ntâmplă pentru a mia oară — și m-a atacat fiindcă am refuzat să-l duc la mal. Joe, pe boașele lui Tyr! Doar de câte ori i s-a năzărit c-o vede pe femeia aia, de câte ori am oprit ca să descopere că era vorba de-o muiere care doar semăna puțin cu Livy a lui! De data asta am zis nu! Chiar dacă era ea, tot nu m-aș fi răzgândit! Doar n-o să ne băgăm singuri în gura lupului!

Erik se încorda, ținându-și securea pregătită sa-l izbească pe uriaș. De pe puntea de mijloc a corăbiei se auziră strigăte și pe scară apăru ui goană un bărbat roșcovan purtând în mână o secure din cremene. Timonierul îi făcu semn să plece. Văzându-l pe Joe Miller atât de pornit, roșcovanul se retrase fără a mai sta pe gânduri.

– Șe zpui, Zam? întrebă Miller. Ză-l fac bucăzi?

Clemens își prinse capul între mâini și spuse:

— Nu. Cred că are dreptate. Nu sunt sigur că am văzut-o chiar pe Livy. Pesemne era vreo gospodină, o nemțoaică. Habar n-am! Apoi gemu. Nu știu! Poate era chiar ea!

De pe puntea de mijloc se auziră țiuiturile cornurilor făcut din os de pește și răpăitul unei tobe.

— Să lăsăm asta, Joe, interveni Clemens, măcar până trecem de strâmtoare. Dacă vrem să rămânem în viață trebuie să luptăm alături de el. Poate altă dată…

— Zam, mereu zpui altă dată, dar data azta văd că-i tari departe. De șe?

— Dacă nu pricepi nici măcar atâta lucru înseamnă că ești prost cum te arată și chipul! se răsti Clemens la el.

În ochii lui Joe străluciră câteva lacrimi și obrajii umfla se umeziră.

— De viecare dată când te zperii, zpui că-z prozt, remarcă el. De șe te răzbuni pe mine? De șe nu zari la șei care bagă zpaima-n tine? La Bloodacze de șe nu zari?

— Iartă-mă, Joe, spuse Clemens. Gura pruncilor și-a oamenilor-maimuță adevăr grăiește… Dacă mă gândesc mai bine, nu ești prost, ci tare deștept. Las-o moartă, Joe. Îmi pare rău.

Bloodaxe se înfoie spre ei, având însă grijă să nu se apropie prea mult de Joe. Rânji și-și învârti securea prin aer.

— Curând fierul va da de fier! Apoi, printre hohote de râs, urmă: Dar ce-atâta vorbă? Deocamdată se va bate piatra împotriva lemnului, în afară de securea mea din stele, nu? Ce importanță mai are? M-am săturat de ultimele șase luni de pace. Vreau să aud strigăte de luptă, șuierat de săgeți, bufnetul oțelul meu ascuțit mușcând din carnea vrăjmașilor, vreau să văd sângele țâșnind. Ard de nerăbdare ca un armăsar ținut în padoc și care a simțit în nări miros de iapă în călduri; sunt în stare să mă-mpreunez cu moartea.

— Vorbe! spuse Joe Miller. În felul tău, ejti la fel de rău ca zi Zam. Tremuri de zpaimă, dar te-mbezi cu vorbe goale.

— Nu-ți înțeleg vorbirea beteagă, spuse Bloodaxe, Maimuțele n-ar trebui să-ndrăznească a folosi limba omului.

— Ba mă-nzeleji foarte bine, îl tempera Joe.

— Joe, ține-ți gura, îl rugă Clemens. Privi în susul Fluviului. La două mile depărtare, câmpiile de pe ambele maluri se îngustau, strivite de munții care se strângeau, formând un defileu lat de numai un sfert de milă. Apa clocotea la baza stâncilor înalte de aproape o mie de metri. Pe piscurile din ambele părți ale defileului sclipeau obiecte care de jos nu puteau fi identificate.

La jumătate de milă depărtare de strâmtoare, vreo treizeci de galere se așezaseră în trei semicercuri. Ajutate de curentul puternic și iute și de cele șaizeci de vâsle fiecare, se îndreptau în viteză către cele trei corăbii nepoftite. Clemens se uită la ele prin lunetă, apoi spuse:

— Fiecare are la bord patruzeci de luptători și două lansatoare de rachete. Ne-au prins în capcană. Iar rachetele noastre au stat nefolosite atâta vreme, că praful de pușcă s-a cristalizat mai mult ca sigur. Or să explodeze în tuburi și o să zburăm pân’ la cer și mai departe. Dar ce-or fi chestiile acelea de pe vârful stâncilor? Aparate pentru aruncarea focului grecesc?

Un supus aduse armura regală pentru Bloodaxe: un coif făcut din trei straturi suprapuse de piele, având aripioare și apărătoare pentru nas, platoșă, pantaloni și scut, toate din piele. Un altul îi înmâna un mănunchi de sulițe confecționate din lemn de tisă, având vârfuri din cremene.

Femeile care se ocupau de rachete așezară un proiectil în tubul de lansare care putea fi rotit. Racheta avea aproape doi metri lungime, mai puțin aripioarele de ghidaj, făcute din lemn de bambus, și arăta exact ca o tiribombă de 4 Iulie. Focosul conținea zece kilograme de praf negru de pușcă-în care se aflau fragmente minuscule de piatră, care în momentul exploziei deveneau șrapnele.

Făcând puntea să scârțâie sub greutatea lui de patru sute de kilograme, Joe Miller coborî sub punte să-si ia armura și armele. Clemens își puse un coif și-și atârnă un scut pe umăr dar refuză să folosească platoșa. Teama de înec din cauza armurii grele în cazul căderii în Fluviu era mai mare decât aceea de a fi rănit.

Clemens mulțumi zeilor, dacă exista vreunul, că avusese norocul de a se împrieteni cu Joe Miller. Acum erau frați sânge — in ciuda faptului că leșinase în timpul ceremoniei care le cerea amândurora să-și amestece sângele și să se supună unor reguli chiar mai dureroase și respingătoare. Miller trebuia să-l apere pe Clemens cu propria-i viață, iar Clemens trebuia să cedeze la fel. Până acum, titantropul dusese tot greul in lupte. Oricum făcea cel puțin cât doi luptători de rând.

Bloodaxe nu-l suferea pe Miller din invidie. Se credea cel mai destoinic luptător din lume, deși era conștient că Miller putea învinge fără nici un efort, ca și cum ar fi alungat un câine și acela prăpădit.

Erik Bloodaxe dădu ordine de luptă, care fură transmise către celelalte două corăbii prin reflectarea luminii soarelui ajutorul unor oglinzi din obsidian. Corăbiile vor rămâne cu pânzele ridicate și vor încerca să treacă printre galioane. Manevra avea să se dovedească dificilă, deoarece corăbiile erau nevoi să-și schimbe direcția de marș pentru a evita pintenarea, pierzând astfel vântul prielnic. În același timp, fiecare corabie ava și fie supusă unui tir din trei părți.

— Au vântul de partea lor, spuse Clemens. Până să intrăm cu adevărat in luptă, rachetele lor vor avea o rază mai lungă de acțiune.

— Uite cine s-a găsit să ne dea lecții? făcu Bloodaxe, apoi tăcu brusc.

Câteva dintre obiectele sclipitoare aflate pe vârful stâncilor își părăsiseră pozițiile și pluteau prin aer pe o traiectorie care le aducea spre corăbiile vikinge. Nordicii porniră să strige uimiți și alarmați, dar Sam le recunoscu de îndată: planoare. Îi explică asta în câteva minute lui Bloodaxe. Regele începu să transmită informația către ceilalți vikingi, dar a trebuit să renunțe, întrucât galioanele din fruntea formației dușmane traseră primele salve de rachete. Zburând nesigur și lăsând în urma lor dâre de fum negru, zece rachete porniră în arc spre corăbiile cu pânze. Acestea își schimbară direcția de înaintare, manevră în cursul căreia două dintre ele evitară coliziunea doar printr-o minune. Câteva rachete aproape că raseră catargele sau copastiile, dar se prăbușiră în Fluviu fără să explodeze.

Primul planor veni la atac. Când pomi într-un picaj de 45 de grade asupra corăbiei Dreyrugr, i se văzură aripile lungi și fuzelajul zvelt și argintiu pe care fuseseră pictate cu negru cruci malteze. Arcașii nordici își încordară arcurile din lemn de tisă și, la comanda arcașului-șef, sloboziră săgețile.

Lovit de câteva săgeți care rămăseseră înfipte în fuzelaj, aparatul de zbor plană la mică distanță deasupra apei, apoi se așeză pe Fluviu. Dreyrugr scăpă neatinsă de bombele care acum se duseseră la rundul Fluviului.

Alte planoare atacară simultan cele trei corăbii, iar galerele dușmane lansară o nouă salvă de rachete. Clemens aruncă o privire către lansatorul de rachete de la bord. Femeile blonde și solide rotiră tubul sub comanda micuței Temah, care mai avea de așteptat până să atingă focosul. Dreyrugr încă nu ajunsese destul de aproape de vreo galeră.

Vreme de o clipă totul rămase înghețat ca într-o fotografie: cele două planoare, ale căror vârfuri de aripă se aflau la doar câțiva centimetri una de alta, ieșind din picaj după ce-și lansaseră bombele mici și negre care stăteau suspendate deasupra țintelor, rachetele germane pornite pe o traiectorie curbă și aflate acum la jumătatea arcului coborâtor spre corăbiile vikingilor.

Clemens simți răbufnirea vântului în spatele său, auzi un șuierat și bubuitul unei explozii, iar velele fură izbite în plin curentul de aer care înclină pe neașteptate corabia în jurul axe ei longitudinale. Răsună un zgomot ascuțit, de parcă însăși structura lumii era sfâșiată în bucăți, și o pocnitură ca și când catargele ar fi fost izbite de securi gigantice.

Bombele, planoarele, rachetele și săgețile lăsară impresia că se ridicaseră în aer, apoi coborâseră, întoarse cu josul în sus. Parcă lansate din tuburi de rachetă, velele și catargele se desprinseră de la locurile lor și se înălțară în zbor. Lipsită de forța de împingere a pânzelor, corabia se roti, ajungând să stea paralel cu Fluviul, cu toate că în urmă cu o clipă se aflase la un unghi de 90 de grade față de curent. Clemens scăpă fără să fie măturat de pe punte de primul suflu al exploziei numai pentru că titantropul, ținându-se cu o mână de timonă, îl apucase strâns cu cealaltă. Ari Grimolfsson stătea și el agățat de timonă. Dinspre servantele lansatorului se auziră strigăte înspăimântate pe care vântul le duse până departe în amonte, apoi femeile se treziră ridicate în aer, zburară ca niște păsări speriate, plutiră câteva momente, după care se prăbușiră în Fluviu. Suflul smulse tubul lansatorului de pe postament și-l azvârli departe peste bord.

Bloodaxe se prinsese cu o mână de balustrada copastiei, fără a scăpa din cealaltă mână prețioasa lui secure din oțel. Deși corabia se clătina puternic în față și în spate, Bloodaxe reuși să-și vâre securea în cobur și să se agate cu ambele mâini de balustradă. Asta spre norocul lui, fiindcă vântul, urlând ca o femeie care se prăbușește de pe o stâncă, se înteți și, peste câteva clipe, o nouă rafală fierbinte izbi corabia, asurzindu-l pe Clemens și făcându-l să simtă o arșița de parcă ar fi apropierea unui furnal.

Un talaz uriaș înălță corabia spre cer. Clemens ochii și urlă, însă vuietul exploziei ce încă-i persista în urechi împiedică să-și audă propria voce.

La depărtare de patru sau cinci mile se formase un zid de cel puțin cincisprezece metri de apă murdara, cafenie, care gonea spre corabie pe după cotul văii. Vru să închidă ochii, iarăși dar nu reuși. Simțindu-și pleoapele înghețate, continuă să privească până când puhoiul ajunse la o milă depărtare. Abia atunci distinse copaci, pini, tisă și stejari uriași răzlețiți pe coama valului și, pe măsura ce acesta se apropia, fragmente din lemn de bambus sau pin, un acoperiș scăpat întreg prinț minune, o corabie sfărâmată cu doar o jumătate de catarg și corpul cenușiu-închis, de mărimea unei balene, al unui Balaur de Fluviu, smuls din adâncurile apei.

Rămase paralizat de groază. Ar fi vrut să nu fie în viață, numai să scape de moartea cumplită ce-l aștepta. Dar nu izbuti, așa că, înmărmurit, incapabil să mai gândească, urmări cum corabia, în loc să fie târâtă la fund și strivită sub avalanșa sutelor de mii de tone de apă, se înălța tot mai sus și mai sus pe povârnișul valului, în timp ce stânca de deasupra, presărată cu rămășițe înnoroite, amenința să se prăvălească peste ei, iar cerul, care cu numai câteva minute mai devreme fusese albastru și strălucitor, își schimbă culoarea, devenind cenușiu.

Apoi corabia ajunse pe coamă, într-un echilibru fragil, gata să alunece la vale, se balansa, își cufundă botul în apă și porni pe pantă în jos, către concavitatea valului. Un cadavru, catapultat de apele turbate, căzu pe punte în apropierea lui Clemei care se holbă la el, neînțelegând pe deplin ce se întâmplase, prea paralizat de spaimă ca să mai simtă ceva; nu mai reacționa nimic.

Așa se face că rămase cu privirea țintă la cadavrul lui Livy, pe jumătate mutilat. Era Livy, soția lui, cea pe care o văzuse mai devreme pe malul Fluviului.

Un alt val care se prăbuși pe punte aproape că-i smulse pe el și pe titantrop, gata să-i azvârle în vâltoare. Nereușind să se mai agate de ceva, timonierul scoase un răcnet și apa îl cără peste bord, laolaltă cu cadavrul femeii.

Deplasându-se pe contrapanta concavității valului, corabia se întoarse de-a latul față de zidul de apă. Continua să se înalțe, parcă zburând, cu toate că era înclinată atât de mult pe o coastă, încât Miller și Clemens rămaseră agățați de resturile timonei de parcă s-ar fi legănat de ramura unui arbore crescut pe versantul vertical al unui munte. Apoi corabia reveni la poziția orizontală și pomi să alunece pe următoarea pantă a valului. Bloodaxe nu reuși să se mai țină de nimic și se trezi azvârlit de-a latul punții, cât pe ce să fie aruncat peste copastia din cealaltă parte, dar corabia se redresa ca prin minune și el reuși să-și încleșteze mâinile de balustrada de la babord, rămânând atârnat de ea.

Ajungând pe coama celui de-al treilea val, Dreyrugr se năpusti pieziș, coborând peretele muntelui de apă. Izbi o altă navă drept în bot, se cutremură din toate încheieturile, iar forța șocului îl făcu pe Bloodaxe să piardă contactul cu balustrada. Se răsuci de-a lungul ei, lunecă până se ciocni de balustrada ce împrejmuia puntea pupa, o sfărâmă, iar apa îl cără în jos, sub puntea din mijlocul corăbiei.




3


Sam Clemens nu-și reveni din șoc decât în dimineața următoare. Tot mergând călare pe valurile uriașe și deplasându-se pieziș pe ele, Dreyrugr ajunsese până în dreptul câmpiei, care era acoperită de ape înspumate, dar mult mai puțin adânci. Fusese azvârlită pe lângă dealuri și printr-o trecătoare îngustă, până la un canion nu prea mare de la poalele muntelui. Apoi, pe măsură ce nivelul apelor scăzuse, cu un bufnet, corabia se așezase pe pământ.

Încă stăpâniți de groază, membrii echipajului rămaseră întinși, ascultând vuietul furios al Fluviului și șuieratul vântului și cu ochii către cerul de culoarea metalului ce se răcește călire. Apoi șuieratul se potoli. Vântul care bătea înspre amonte se opri, făcând loc adierii blânde și bine cunoscute ce sufla spre vărsare.

Cei cinci supraviețuitori aflați pe punte începură să se agiți și să pună întrebări. Sam abia reuși să îngâne câteva cuvinte printre buzele paralizate. Bâlbâindu-se, le povesti despre strălucirea pe care o văzuse pe cer cu cincisprezece minute înainte de dezlănțuirea vântului. Undeva în vale, probabil la vreo mile depărtare, se prăbușise un meteorit uriaș. Curentul de aer stârnit de căldura produsă la trecerea corpului ceresc prin atmosferă, precum și dislocarea unei enorme mase de aer dăduseră naștere acelor valuri gigantice. Așa îngrozitoare cum li se păruseră, valurile acelea trebuie să fi arătat ca niște pitici în comparație cu cele stârnite în apropierea punctului de impact. Din fericire, Dreyrugr se aflase la periferia zonei în care se dezlănțuise furia.

— Când ne-a izbit, încetase să mai fie turbată și devenise de-a dreptul ghidușă.

Câțiva dintre nordici se ridicară șovăitori în picioare și pășiră precauți. Unii scoaseră capetele prin gura tambuchiului. După ce fusese aruncat încolo și încoace pe punte, Bloodaxe avea dureri cumplite, dar reuși să răcnească:

— Toată lumea să treacă sub punte! Vom mai avea parte de aluri, greu de spus câte, dar vor fi mai grozave decât cel ce e-a aruncat aici!

Exprimând situația în termeni moderați, Sam nu-l prea înghițea pe Bloodaxe, însă trebuia să-i recunoască priceperea când era vorba de năravurile apei. El, unul, își închipuise că primele valuri fuseseră și ultimele,

Membrii echipajului rămaseră în magazia de sub punte, fie-are căutându-și un locșor și ceva de care, la o adică, să se gate și așteptarea lor nu dură mult. Pământul vui și se cutremură, apoi Fluviul se năpusti în trecătoare cu un șuierat, urmat e un urlet puternic. Luată pe sus de puhoi, Dreyrugr se balansa și, în același timp, se răsuci în loc. Sam îngheță. Era convins că dacă asta s-ar fi întâmplat ziua în amiaza mare, atât el cât și ceilalți ar fi arătat ca niște cadavre cu pielea albăstrui-cenușie.

Corabia porni pe val, frecându-se când și când de pereții canionului. Sam era gata să bage mâna în foc că, purtată de șuvoi, corabia Dreyrugr ajunsese la nivelul stâncilor care formau canionul, aflându-se pe punctul de a trece dincolo, însă ea se prăbuși brusc. Părea să se scufunde cu repeziciune, fiindcă apele scurgeau prin trecătoare la fel de iute precum intraseră. Se auzi o izbitură, urmată de respirația precipitată a bărbaților și femeilor, de gemete, de sunetul picăturilor de apă și urletul tot mai stins al fluviului care se retrăgea.

Însă chinurile lor nu se încheiaseră. Erau siliți să mai aștepte tremurând de groază până când uriașa masă de apă se va rostogoli înapoi pentru a umple din nou spațiul din care fusese dislocată de sutele de tone ale meteoritului încins la roșu. Cu toate că noaptea era mult mai călduroasă decât de obicei, tremurau de parcă ar fi fost cufundați în apă înghețată. Si, pentru prima oară după cei douăzeci de ani petrecuți pe planeta asta nu avură parte de ploaie în cursul nopții.

Apele năvăliră din nou, însă, înainte de asta, simțiră pământul cutremurându-se și gemând. Se auzi un muget și un sfârâit de nedescris, iar corabia se ridică din nou, răsucindu-se izbindu-se de zidurile canionului, apoi se prăbuși brusc. De astă dată vasul nu lovi prea violent solul, iar Sam puse totul pe seama stratului gros de mâl care acoperea pământul

— Nu cred în miracole, dar tocmai am trăit unul, spuse Sam în șoaptă. Nu-mi vine să cred că mai suntem în viață.

Joe Miller, care-și revenise mai repede decât restul oamenilor de la bord, plecă într-o recunoaștere care dură jumătate de oră. Se întoarse cărând în brațe trupul unui bărbat care nu mai ea nimic pe el. Omul era viu. Avea părul blond mânjit de noroi, un chip care părea frumos și ochi albaștri bătând înspre cenușiu. Îi spuse lui Clemens ceva în germană și, după ce-l întinseră pe punte, se strădui chiar să și zâmbească.

— L-am găzit într-un planor, îi lămuri Joe. Adică, între zvărâmăturile lui. Mai zunt o mulzime de morzi pe lângă canion. Cu el șe fașem?

— Ei asta-i, ți-l faci prieten, mormăi Clemens. Ai lui au dispărut; în zona asta n-a mai rămas nimeni în viață.

Se cutremură. Își reaminti cu durere imaginea lui Livy: aruncată pe punte ca un dar făcut în răspăr, cu părul umed lipit de partea zdrobită a țestei și țintuindu-l rece cu singurul ochi rămas întreg. Îi veni să plângă, dar nu reuși să-și stoarcă măcar o lacrimă și asta îl liniști. Tristețea l-ar fi distrus. Mai târziu când va putea să se țină pe picioare, își va găsi timp să jelească. Și totul fusese atât de aproape…

Bărbatul blond se ridică în șezut. Tremurând din tot corpul, spuse într-o engleză britanică impecabilă:

— Mi-e frig.

Miller cobori sub punte și aduse pește uscat, pâine din ghindă, muguri de bambus și brânză. Vikingii țineau la păstrare alimente pentru perioadele în care s-ar fi aflat în zone ostile, care li s-ar fi interzis să-și utilizeze potirele.

— Proztul ăla de Bloodacze încă mai trăiezte, spuse Miller. Are câteva coazte rupte zi e plin de vânătăi zi răni. Da’ gura-i merze ca-nainte. La se altșeva te pozi aztepta?

Clemens începu să plângă. Joe Miller îl imită și-și suflă nasul zgomotos.

— Gata, anunță el, acum mă zimt mult mai bine. Nișiodată n-am fozt atât de zberiat ca acum. Când am văzut atâta apă, de parcă tozi mamuzii se năbustiserâ spre noi, m-am gândit: Z-a terminat cu tine, Joe. Adio, Zam. Mâine-o ză te trezezti pe malul Fluviului într-un alt corp, dar pe Zam n-o să-l mai vezi în veși. Aza mă temeam că ze va întâmpla. Doamne, șe zberiat am fozt!

Tânărul necunoscut se prezentă. Se numea Lothar von Richthofen, pilot de planoare, căpitan în Forțele Aeriene ale Maiestății Sale Imperiale, Împăratul Alfred întâiul al Noii Prusii.

În cursul ultimelor zece mii de mile parcurse am trecut pe lângă vreo sută de Noi Prusii, se miră Clemens. Fiecare era atât de mică încât, dac-ai fi stat în mijlocul uneia dintre ele și-ai fi aruncat o piatră mai cu nădejde, sigur ai fi nimerit în centrul alteia. Trebuie să-ți spun că nici una dintre ele n-a fost bătăioasă ca țara ta. Toate ne-au îngăduit coborârea la mal și folosirea pietrelor pentru a ne încărca potirele, mai ales după ce le-am arătat ce-aveam de oferit în schimb.

— Ați făcut negoț?

— Sigur. Numai că n-am comercializat mărfuri, fiindcă toate navele comerciale de pe vechiul Pământ luate la un loc n-ar putea transporta bunuri cu ajutorul cărora să parcurgă o porțiune din Fluviu. Am vândut idei. De exemplu, le-am arătat cum să producă mese de biliard și fixativ dezodorizant din gelatină de pește.

Pe vremea când trăia pe Pământ, împăratul din locurile astea era Conte de Waldersee, Feldmareșal german, născut în 1832, decedat în 1904.

Clemens încuviință din cap și spuse:

— Tin minte c-am citit în ziare despre moartea lui și-simțit o mare satisfacție la gândul că mai supraviețuisem unui contemporan. Cât am trăit, asta a fost una dintre plăcerile autentice pentru care nu trebuia să plătesc; Ținând seama că știi să zbori, înseamnă că aparții secolului al XX-lea, corect?

Lothar von Richthofen își prezentă viața pe scurt. Pilotase un avion de luptă pe vremea Marelui Război. Fratele lui fusese un adevărat as al văzduhului, recunoscut ca atare de ambele părți beligerante.

– În primul sau al doilea război mondial? se interesă Clemens. Cunoscând destul de mulți oameni care trăiseră în secolul al XX-lea, aflase unele amănunte — dar și ficțiuni — privind evenimentele petrecute după moartea sa, survenită în 1910.

Von Richthofen îi mai oferi detalii. Participase la primul război mondial. Luptase sub comanda fratelui său și doborâse patruzeci de avioane ale aliaților. În 1922, pe când transporta o actriță americană de film care călătorea cu impresarul ei, de la Hamburg la Berlin, aparatul se prăbușise, provocându-i moartea.

— Norocul care-l răsfăț ase pe Lothar von Richthofen m-a părăsit, remarcă el. Cel puțin așa am crezut pe vremea aceea. Pufni în râs. Acum iată-mă, am din nou trupul de la douăzeci și cinci de ani și-am scăpat de tristețile vârstei înaintate, când femeile nu se mai uită la tine, vinul ți-aduce lacrimi în ochi să te-nveselească și simți un gust amar la gândul propriei tale slăbiciuni,care, cu fiecare zi ce trece, te-aduce tot mai aproape de pragul morții. Când a căzut meteoritul, norocul s-a îndurat iar mine. Aripile planorului s-au frânt la prima pală de vânt, dar în loc să se prăbușească, fuzelajul a continuat să plutească, răsucindu-se, pierzând înălțime, ridicându-se din nou, coborând, până când, ușor ca o foaie de hârtie, am aterizat pe un deal. După aceea, a venit al doilea val al stihiei, fuzelajul a fost purtat de ape și m-am trezit așezat fără zdruncinături la poalele muntelui. Un adevărat miracol!

— Miracolul: o distribuție aleatorie a evenimentelor care se întâmplă o dată la un miliard, spuse Clemens. Crezi că viitura a fost provocată de un meteorit uriaș?

— L-am văzut scânteind și lăsând în urmă o dâră de foc. Din fericire pentru noi, s-a prăbușit foarte departe de aici.

Coborâră din corabie și porniră clefăind prin noroiul gros spre gura canionului. Joe Miller eliberă drumul de bușteni pe care chiar și un atelaj cu cai s-ar fi chinuit să-i urnească din loc. Pe alții îi împinse deoparte și cei trei reușiră să coboare panta dealului până spre câmpie. În urma lor veneau ceilalți membri ai echipajului.

Mergeau în tăcere. Cu excepția arborilor de fier, restul vegetației fusese rasă de pe fața solului. Aceștia aveau rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ, încât majoritatea rămăseseră în picioare. Se vedeau și petice de iarbă în locurile unde noroiul nu se depusese. Asta dovedea rezistența și îndărătnicia ierbii pe care milioanele de tone de apă nu reușiseră s-o smulgă din sol.

Ici și colo apăreau resturile lăsate de viitură: cadavre de bărbați și femei, lemne sfărâmate, prosoape, potire, o barcă scobită din trunchiul unui copac, pini, tisă și stejari dezrădăcinați. Marile potire de piatră, având forma unor ciuperci, așezate distanță de o milă unul de altul, rămăseseră neatinse pe ambele maluri, dar multe erau pe jumătate îngropate în nămol.

— Ploile vor căra noroiul, spuse Clemens. Terenul e înclinat către Fluviu. Ocoli câteva cadavre. Îi stârneau o ură surdă. Pe de altă parte, se temea că va ajunge să vadă iar trupul lui Livy și nu credea că va fi în stare să suporte o asemenea priveliște fără să înnebunească. De-un lucru putem fi siguri, reluă el. Între noi și meteorit nu mai e nimeni. Ca primi sosiți, avem prioritar asupra lui, iar după aceea va trebui să apărăm fierul acela ca pe-o comoară de lupii care vor veni în grabă, atrași de mirosul lui. Vrei să rămâi cu noi? Dacă mă ajuți, într-o bună zi o să ai un avion adevărat, nu doar un planor.

Sam îi povesti câte ceva despre Visul lui. Apoi aminti de istorisirea lui Joe Miller legată de Turnul Cețurilor.

— Nu putem izbândi decât dacă avem mult fier, spuse el convins. Dar trebuie să muncim îndârjit. Vikingii nu mă pot ajuta să construiesc un vas cu aburi. Nu posedă cunoștințele tehnice de care am eu nevoie. Până acum m-am slujit de ei să ajung la vreo sursă de fier. Am sperat să regăsesc zăcământul din care provine metalul folosit la confecționarea securii lui Erik. Stârnindu-le lăcomia după metal și folosindu-mă de p vestea lui Miller, i-am convins să pornească în expediția asta. Acum e de prisos să căutăm în alte părți. Știm că fierul existent depășește nevoile noastre. Trebuie doar să-l scoatem din pământ, să-l rafinăm și să-i dăm formă. A, și să-l apărăm. N-aș vrea să te mint spunându-ți că totul va fi ușor. S-ar putea să dureze ani întregi până terminăm nava, și are să fie muncă grea, nu glumă.

Chipul lui Lothar se aprinse de la scânteia de speranță exprimată de vorbele lui Clemens.

— E-un vis nobil și minunat! exclamă el. Da, vreau să fiu alături de tine și jur pe onoarea mea că te voi urma până luăm cu asalt Tumul Cețurilor! Pe cuvântul meu de ofițer și gentleman, pe sângele baronilor de Richthofen!

— Mi-e de ajuns dacă-ți dai cuvântul ca bărbat, îl temperă Sam.

— Ce trio ciudat, ba chiar incredibil, alcătuim! remarcă Lothar. O ființă subumană care a dispărut cu cel puțin o sută de mii de ani înainte de apariția primelor semne de civilizație. Un aviator nobil din Prusia secolului al XX-lea și un mare umorist american născut în 1835. Iar echipajul nostru — auzind acel nostru, Clemens își arcui sprâncenele stufoase — format din vikingi din secolul al X-lea…

— Care-a ajuns o ceată jalnică, completă Sam, privind spre Bloodaxe și oamenii lui târâindu-și pașii prin noroi. Toți erai plini de vânătăi din cap și până în picioare, iar unii șchiopătau. Nici eu nu mă simt prea grozav. Ai văzut vreodată un japonez frăgezind o caracatiță moartă? Acum știu cum se simte ființa aceea. Apropo, n-am fost doar umorist, ci și om de litere.

— O, iartă-mă! spuse Lothar. Te-am jignit! N-am vrut să te supăr! Domnule Clemens, dă-mi voie să-ți îndulcesc suferința povestindu-ți cât de mult râdeam pe vremea copilăriei citindu-ți cărțile. Consider că Huckleberry Finn e un roman extraordinar, trebuie să recunosc, totuși, că nu mi-a mers la inimă felul în care ai ridiculizat aristocrația în romanul Un yankeu la curtea Regelui Arthur. Acțiunea se petrecea în Anglia, iar tu erai american.

Erik Bloodaxe socoti că se simțeau prea istoviți să înceapă imediat munca pentru transportarea corăbiei până la Fluviu. Spre seară, după ce-și vor încărca potirele, vor mânca și se vor odihni; vor lăsa truda istovitoare pentru a doua zi dimineață, după micul dejun.

Se întoarseră la corabie și-și scoaseră din magazie potirele e care le așezară pe suprafața plată a tipsiilor de piatră. După ce soarele atinse piscurile munților înspre vest, oamenii începură să aștepte fulgerul dogorâtor. Descărcarea electrică avea să alimenteze convertoarele energie-materie din fundul dublu al fiecărui potir, astfel că, ridicând capacul mai târziu, oamenii vor găsi came gătită, legume, pâine cu unt, fructe, tutun, gumă de visat, băuturi alcoolice și mied.

Dar când întunericul se înstăpâni asupra văii, potirele din piatră rămaseră mute și reci. Din cele aflate dincolo de Fluviu, se văzură exploziile de lumină și unii reușiră să distingă și vuietul produs de descărcarea electrică.

Pentru prima oară în cei douăzeci de ani care trecuseră de la Ziua Resuscitării, pietrele de pe malul vestic al Fluviului nu funcționau.




4


Bărbații și femeile simțiră că Dumnezeu îi trădase. La fel ca și apariția soarelui, cele trei ofrande zilnice făcute de pietre li se păruseră până atunci firești. Le-a luat câtva timp să alunge senzația de sfârșeală din stomac, consumând ultimele rezerve de pește, muguri și brânză.

O vreme, Clemens rămase gânditor și melancolic. Von Richthofen nu se dădu bătut și propuse transportarea potirelor pe malul celălalt pentru ca măcar a doua zi să aibă mâncare. Clemens se ridică pe dată și i se adresă lui Bloodaxe. Deși nordicul era mai furios decât de obicei, a trebuit să admită că nu puteau sta cu brațele încrucișate. Joe Miller, germanul și un roșcovan solid de origine suedeză, pe nume Toke Kroksson porniră prin noroi către corabie și aduseră vâsle. Aceștia trei cărora li se alătură și Clemens, duseră potirele pe malul celălalt într-o barcă; apoi Miller îl conduse pe Toke înapoi. Își găsiră culcuș peste noapte pe o piatră curată, fiindcă descărcările electrice arseseră și îndepărtaseră noroiul.

— Când va începe ploaia va trebui să ne băgăm sub piatră sugeră Clemens. Stătea întins pe spate ținându-și mâinile împreunate sub cap și privea la cerul înstelat. Datorită luminii emise de zeci de mii de stele cu mult mai mari decât Venus la apogeu și a filamentelor sclipitoare care șerpuiau printre norii ide gaz, cerul acesta nu semăna cu cel văzut de pe Pământ. Unii sori erau atât de strălucitori, încât puteau fi văzuți ca niște fantome chiar și la amiază.

— Pesemne că meteoritul a sfărâmat câteva potire din piatră de pe malul vestic, spuse Sam. S-a întrerupt circuitul! Dumnezeule, ce mare-o fi! Probabil că sunt conectate cel puțin douăzeci de milioane de pietre, dacă nu s-au greșit calculele.

— De-a lungul Fluviului vor izbucni conflicte sângeroase, gândi Lothar cu voce tare. Cei de pe malul vestic îi vor ataca pe cei de pe celălalt mal pentru a-și putea încărca potirele. Ce război are să fie! Pe valea Fluviului trăiesc cel puțin treizeci și cinci sau treizeci și șapte de miliarde de oameni. Toți se vor bate pe viață și pe moarte pentru hrană.

— Diztraczia e că dacă jumătate din ăztia zunt uciji și rămân pietre destule, tot dejeaba, interveni Joe Miller. Douăjpatru de ore mai târjiu, morzii vor fi iar în viază, zi o iau cu tozii de la înșeput.

— Nu-s convins, îl contrazise Sam. Cred că există o legătură între pietre și resuscitări. Dacă jumătate dintre pietre sunt scoase din funcțiune, înseamnă că pe linia Lazarus se înregistrează o scădere considerabilă a producției. Meteoritul acesta e un sabotor venit din cosmos.

— De la o vreme cred că lumea asta și resuscitarea noastră nu sunt opera unor ființe supranaturale, spuse von Richthofen. Ați auzit povestea gogonata care circulă de-a lungul Fluviului? Se spune că un om s-a trezit înainte de Ziua Resuscitării într-un loc tare ciudat. În jurul lui erau milioane de trupuri care pluteau prin aer: bărbați, femei și copii, cu toții goi și rași în cap, rotindu-se încet sub influența unei forțe necunoscute. Individul acesta, un englez pe nume Perkin, sau Burton, după spusele unora, a murit în jur de 1890. A scăpat de-acolo, dar a fost prins de două ființe — cu aspect uman — care l-au adormit la loc. Apoi s-a trezit, ca și noi, pe malurile Fluviului. Cei ce se ascund în spatele acestei afaceri nu-s infailibili. Au făcut o greșeală în cazul lui Burton. Omul a zărit ce se întâmplă înainte de Resuscitare, o fază intermediară între moartea noastră de pe Pământ și pregătirea pentru viața pe lumea asta. Sună fantastic, parc-ar fi o poveste cu final dorit. Ar mai fi și…

— Am auzit povestea, îl întrerupse Clemens. Se gândi să-i spună că văzuse chipul lui Burton prin lunetă cu câteva clipe înainte de a o zări pe Livy, dar durerea ce i-o trezi amintirea ei îl făcu să renunțe.

Se sculă în șezut, înjură și ridică amenințător pumnul către stele, apoi începu să lăcrimeze. Aflat în spatele lui, Joe Miller întinse mâna uriașă și-l bătu ușor pe umăr. Stânjenit de această situație, von Richthofen preferă să privească în altă parte.

— Abia aștept să ne umplem potirele, rupse el tăcerea. Aș da orice să trag un fum.

Clemens râse și-și șterse lacrimile.

— Nu plâng cu una cu două. Acum însă nu mă mai rușinez s-o fac. Trăim într-o lume tristă, în multe privințe la fel de tristă ca și Pământul nostru. Ne bucurăm totuși de trupul pe care l-am avut în tinerețe, nu trebuie să muncim pentru a ne câștiga hrana zilnică, am scăpat de grija facturilor neachitate, de teama că ne rămân femeile gravide, de bolile molipsitoare. Iar dacă suntem uciși, a doua zi ne sculăm întregi și bine dispuși, deși azvârliți la mii de mile distantă de locul morții. Nu seamănă cu cele propovăduite de preoți. Asta, în sine, nu mă surprinde. Poate că, pe undeva, e chiar mai bine așa. Cui i-ar plăcea să zboare mereu pe aripi aerodinamice instabile sau să stea toată ziua locului cântând prost la harpă sau să înalțe mereu osanale?

Lothar începu să râdă și spuse:

— Poți să-ntrebi pe orice sărăntoc indian sau chinez dacă nu-i merge cu mult mai bine decât în cealaltă lume. Numai noi, occidentalii răsfățați de soartă, am ajuns să bodogănim și să căutăm cauza și efectul în tot ce ne înconjoară. Mare lucru n-am știut despre funcționarea cosmosului nostru pământesc iar despre acesta aproape că n-avem habar. Important e că ne aflăm aici și poate vom descoperi cine și de ce ne-a adus în locul ăsta. Până una-alta, cât se mai găsesc femei frumoase și dornice de aventuri galante, țigări de foi, gumă de visat, vin și câte-o bătaie pe cinste, cui îi pasă? O să mă distrez în această vale a umbrelor sclipitoare până când bucuriile vieții îmi vor fi răpite din nou. Viii cu viile și plăcerile, morții cu cenușa și durerile.

După aceea rămaseră tăcuți o vreme și Clemens nu reuși să adoarmă decât cu puțin timp înainte de începerea ploii. Coborî să se adăpostească sub ciupercă până ce ploaia se potoli. Revenit pe piatră, tremură și se răsuci ore în șir de pe o parte pe alta, deși se învelise cu prosoape groase și mari. În zori, Miller îl scutură violent să se trezească. Grăbit, se dădu jos de pe piatră și se îndepărtă de ea. Cinci minute mai târziu, piatra scoase o flacără albăstruie de vreo zece metri înălțime și mugi ca un leu.

În aceeași clipă, toate pietrele de peste Fluviu începură să vuiască.

Clemens aruncă o privire spre Lothar.

— Cineva a întregit circuitul.

— Asta mă înfioară, îi răspunse Lothar. Cine-o fi acest cineval

Apoi tăcu, dar nici nu ajunseră bine pe malul celălalt, că pomi să sporovăiască și să râdă ca un oaspete la o petrecere mondenă. Prea multă veselie strică, socoti Clemens și spuse:

— Din câte țin minte, până acum n-au intervenit în nici un fel. De data asta se pare că protectorii noștri n-au avut încotro.




5


În următoarele cinci zile se străduiră să ducă corabia până pe mâl. Zăboviră încă două săptămâni s-o repare. Rămaseră de pază tot timpul, dar nu văzură pe nimeni apărând în zonă. După ce lansară corabia la apă fără catarge și pânze, vâsliră în joșii Fluviului, dar nu întâlniră nici țipenie de om.

Echipajul, învățat să vadă câmpiile înțesate de bărbați și femei, trăi un sentiment de neliniște. Tăcerea devenise supărătoare. În lumea aceasta, în afară de peștii din Fluviu și de râmele din sol, nu existau animale, însă oamenii animau peisajul.

— Curând vor apărea și hienele, îi spuse Clemens lui Bloodaxe. Fierul acela e mai prețios decât a fost vreodată aurul pe Pământ. Vrei bătălii? O să ai parte de atâtea, de-o să-ți iasă și-pe nas.

Rotindu-și securea, nordicul se strâmbă de durerea pe care o simțea în regiunea coastelor.

— Să vină! Vor afla că luptă pentru a aduce bucurie în inimile frumoaselor Valkirii!

— Vorbe! îl contră Joe Miller. Sam zâmbi, dar se furișă în spatele titantropului. Bloodaxe se temea doar de o singură ființă pe lume, dar se putea întâmpla să-și piardă mințile, și așa puține și să sară la bătaie. Se stăpâni, fiindcă avea nevoie de Miller, care valora cât douăzeci de războinici de-ai lui.

Vreme de două zile, corabia naviga doar pe lumină. Noaptea, la timonă rămânea un singur om, iar ceilalți dormeau. În cea de-a treia zi, pe înserat, titantropul, Clemens și von Richthofen stăteau pe puntea prova fumând și sorbind whisky, oferit de potirele lor la ultima escală.

— De ce-i spuneți Joe Miller? întrebă Lothar.

— Dac-ar fi să-i pronunți numele adevărat ți-ai rupe limba, fiindcă-i mai lung decât orice termen tehnic inventat vreodată de-un filozof german, îi explică Sam. N-am fost în stare să-l rostesc nici prima dată, nici de atunci încoace. După ce-a învățat engleză cât să-mi poată spune o glumă — și te asigur că era tare nerăbdător s-o facă — am hotărât să-i zic Joe Miller. Mi-a relatat una atât de prăfuită, că nici nu-mi venea să cred. Știam că e cunoscută de multă vreme; prima dată am ascultat-o, într-o formă puțin diferită, în Hannibal, Missouri, pe când eram copil. Si spre dezgustul meu, o ascultam la bătrânețe pentru a suta oară. Dar în nici un caz nu m-am așteptat s-o aud spusă de cineva care a murit cu o sută de mii sau chiar un milion de ani înainte ca eu să mă nasc!

— Dar cum sună?

— Păi, cică era odată un vânător care urmărise ziua-ntreagă o căprioară rănită. A sosit și noaptea care a adus cu ea o furtună grozavă. Văzând licărirea unui foc, vânătorul s-a oprit în fața unei peșteri. L-a întrebat pe vraciul bătrân care trăia acolo dacă îi îngăduie să rămână peste noapte. Și vraciul i-a răspuns: „Sigur, dar stăm cam îngrămădiți. Va trebui să dormi cu fiică-mea.” Să-ți spun mai departe?

— Zam n-a râz atunși, mormăi Joe. Uneori îmi vine-a crede că zi-a pierdut zimzul umorului.

Plin de afecțiune, Clemens îl trase pe Joe de nasul în formă de proiectil și spuse:

— Uneori uni vine-a crede că nu grezezti. În realitate sunt cel mai mare umorist din lume fiindcă mă macină tristeți nesfârșite. Râsul își trage seva din durere.

O vreme, pufăi din țigara de foi și rămase cu ochii spre mal. Înainte de apusul soarelui, corabia intrase într-un ținut unde căldura degajată de meteorit fusese cumplită. În afară de câțiva arbori de fier, restul copacilor fuseseră mistuiți într-o mare de flăcări. Arborii de fier își pierduseră frunzele în acel nimicitor incendiu și până și coaja lor extrem de rezistentă arsese, iar lemnul, mai rezistent decât granitul, se carbonizase. De asemenea, explozia îi înclinase sau îi trântise pe unii la pământ, retezându-i de la nivelul solului. Potirele de piatră se înnegriseră și nu mai stăteau vertical, dar nu se deformaseră deloc.

— Lothar, vorbi el într-un târziu, cred că a venit momentul să afli de ce am pornit în căutarea asta. Joe ți-o poate spune în felul lui; eu vreau să-ți explic ce nu înțelegi. E o situație ciudată, dar cu nimic mai stranie decât tot ce s-a-ntâmplat de când ne-am trezit cu toții din morți.

— Mi-e zete, îl întrerupse Joe. Vreau mai întâi o gură de apă.

Își concentra ochii albaștri-închis, adumbriți de găvanele osoase, asupra cupei adânci. Privi cu o asemenea intensitate, de parcă ar fi încercat să reînvie scenele pe care urma să le descrie. Articulând unele consoane mai puternic decât pe altele, conferindu-i limbii pe care o vorbea o sonoritate gâlgâitoare dar, în același timp, comică prin sâsâit, cu glasul gutural care creștea, devenind răsunător și profund ca acela auzit din adâncul oracolului de la Delphi, Joe începu să depene povestea Turnului Cețurilor:

— M-am trezit undeva pe malul Fluviului, gol puzcă aza cum sunt zi acum. Mă aflam într-un loc cu mult la nord fază de pozizia noaztră de azi, fiindcă era mai frig zi lumina nu avea ztrălușirea de aiși. N-am văjut niși un om, numai noi… ăă, ti-tantropii, după cum ne numezte Zam. Aveam potire, dar mai mari decât ale voaztre, aza ca ăzta. Zi nu primeam bere zi vizkey. Nu ztiani șe-i așela alcool, fiindcă nu apărea în potirele noaztre. Beam apă din Fluviu.

Am crejut că zuntem în locul unde merji când mori, adică zeii ne dăduseră locul așela zi tot șe ne trebuia. Eram fericizi, ne împerecheam, mâneam, dormeam zi luptam cu duzmanii. Zi-az fi fozt fericit zi-acum dacă n-ar fi apărut baborul.

— Vrea să zică vapor, interveni Sam.

— Aza am zbuz zi eu. Babor. Zam, nu mă mai întrerube. Zi-aza m-ai întristat zbunându-mi că nu ezistă zei. Păi eu i-am văjut.

— Ai văzut zeii! întrebă Lothar.

— Nu togmai. Am văzut unde trăieze. Le-am văjut nava.

Von Richthofen deveni curios:

— Poftim? Despre ce vorbești.tu acolo? Clemens îi făcu un semn cu țigara de foi.

— Mai încolo. Lasă-l să vorbească. Dacă-l întrerupem prea des, începe să le-ncurce.

— Acolo de unde vin eu nimeni nu ze bagă-n vorba altuia. Dac-o fașe, se aleje c-un pumn în bot.

— De-aceea ai tu nasul atât de mare, Joe. Si te durea rău?’

Joe Miller își mângâie podoaba.

— Altul n-am, zi zunt mândru cu el. În partea azta a văii n-am văjut vreun pigbeu cu azemenea nas. Acolo de unde vin leu, nazu-i un zemn al mărimii… cum îi zbuneți voi, Zam?

Sam se înecă și-și scoase țigara din gură.

— Joe, parcă ne povesteai despre navă.

— Aza. Ba nu. Nu-i adevărat. Încă nu azunzezem acolo. Dar cum vă zbuneam, într-o ji ztăteam lunjit pe mal zi mă uitam la hârzoana peztilor. Mă bătea gândul ză mă ridic zi ză-mi fac un crlig ză prind zi eu câziva. Zi deodată aud un mujet. Zi șe ză veji, de după cotul Fluviului a apărut un monztru îngrojitor. M-am zberiat rău. Am zărit în zuz. Tocmai voiam ză fug, dar am văjut oameni călare pe el. Arătau ca oamenii, dar când monztrul z-a apropiat, am văjut că erau niște piticozi azili zi plini de zcabie zi n-aveau niși unul naz. I-az fi putut bate măr pe tozi cu o zingură mână, numai că ei călăreau monztrul așela numit Zarpele de Fluviu de parcă erau albine pe blana urzului. Aza că…

Ascultând din nou povestea, Clemens retrăi sentimentele pe care le avusese și prima oară. Se simțea apropiat de ființa aceasta de la începuturile umanității. Cu toate că pronunța bolovănos, sâsâind, bâlbâindu-se și găsindu-și cu greu cuvintele, exprimarea Titanului îl impresiona. Clemens intui panica maimuței, uimirea și dorința aproape copleșitoare de a o rupe la goană. Mai încercă și celălalt îndemn interior, curiozitatea, cărei o înălțase la rangul de rudă apropiată a omului, dacă nu chiar de egal al lui. Dincolo de fruntea boltită palpita acea materiei cenușie care nu se mulțumea să existe pur și simplu, ci simțeai nevoia de a se hrăni cu forme și lucruri necunoscute, cu modele încă nevăzute.

Joe a rămas pe mal, deși a stat cu mâna încleștată pe toarta potirului, nu cumva să-l piardă în caz că ar fi trebuit să fugă.

Monstrul s-a apropiat. Lui Joe i s-a năzărit că s-ar putea sa nu fie viu. Dar dacă așa stăteau lucrurile, de ce-și ținea capul aplecat, gata să lovească? Și cu toate astea, nu părea viu. Radia un aer de neființă. Asta nu însemna nimic, bineînțeles. Joe văzuse un urs rănit prefăcându-se că-i mort de-a binelea și apoi ridicându-se brusc și smulgând brațul unui vânător.

Și totuși, deși asistase la moartea vânătorului, a doua zi îl văzuse din nou în viață în ziua în care se trezise pe malul Fluviului alături de alți semeni. Iar dacă vânătorul, dar și Joe putea să. trăiască din nou, atunci de ce n-ar fi putut și acel cap de; șarpe cu trăsături împietrite să-și piardă rigiditatea ca de moarte pentru a-l lua în colți?

Și-a făcut uitate temerile și, tremurând, s-a apropiat de monstru. Era un Titan, fratele mai mare al omului, abia trezit la viață și manifestând dorința oricărui primat de a ști ce se petrece în jurul lui.

Un pigmeu arătând jalnic, dar purtând pe frunte un cerculeț din sticlă pe care se vedea un soare arzător pictat cu roșu, i-a făcut semn lui Joe Miller să se apropie. Ceilalți pigmei de pe creatura nemișcata au rămas in spatele omului cu cerculeț pe frunte, ținându-și pregătite sulițe și alte obiecte despre care Joe a aflat mai târziu că se numeau arcuri și săgeți. Nu păreau înspăimântați de colos, dar asta era pesemne din cauză că obosiseră de atâta vâslit în susul Fluviului și nu le păsa ce se va întâmpla.

I-a trebuit mult timp pigmeului să-l convingă pe Joe să urce pe navă. Au venit cu toții la țărm să-și încarce potirele, moment în care Joe s-a tras departe de ei. Au mâncat, ca și Joe de altfel, dar păstrând distanța. Speriați de sosirea navei, semenii lui Joe fugiseră spre dealuri. Curând după aceea, văzând că Șarpele de Fluviu nu-l amenința pe Joe, s-au apropiat cu băgare de seamă. Pigmeii s-au retras pe nava lor.

Apoi căpetenia a scos un obiect necunoscut din potir, a apropiat o sârmă înroșită de capătul lui; atât din obiect cât și din gura pigmeului a ieșit fum. La vederea primului vălătuc de fum, Joe a tresărit; ai lui au șters-o din nou spre poalele dealurilor. Joe s-a întrebat dacă ființele lipsite de nas erau cumva puii balaurului. Poate că progeniturile lui luau această formă larvară, dar erau ele capabile să scoată fum și foc pe nări ca și mama lor?

— Nu-z prozt cum par, spuse Joe. Nu mi-a trebuit mult până ză-mi dau zeama că fumul iejea din așel lucru, care ze cheamă zigară. Căpetenia lor mi-a dat de înzelez că dacă mă zui pe navă îmi dă zi mie ză fumej. Acum, când jtiu șe jtiu, aj fi nebun z-o fac, dar atunși voiam ză trag un fum. Pezemne că vroiam ză-mi imprezionez tribul, șine ztie.

A sărit pe navă, iar sub greutatea lui aceasta s-a înclinat la babord. Și-a învârtit potirul, arătându-le pigmeilor că le va zdrobi țestele cu el dacă va fi atacat. Au priceput semnele și nu s-au apropiat de el. Căpetenia i-a dat lui Joe o țigară de foi și, cu toate că l-a apucat tușea, gustul tutunului i s-a părut ciudat, ba chiar i-a plăcut. Mai apoi, după ce a băut bere pentru prima oară, a rămas fascinat.

Și în felul acesta, Joe a hotărât să călătorească pe spinarea Șarpelui de Fluviu alături de pigmei. A fost pus să tragă la rame și i s-a dat numele de Tehuti.

— Tehuti? se miră von Richthofen.

— Numele grecesc e Hermes, lămuri Clemens lucrurile. Egiptenii, care-l numeau Thot, îl înfățișau pe zeu sub forma unui ibis cu ciocul lung. Cred că Joe trebuie să le fi amintit zeul-babuin, Bast, dar nasul uriaș a cântărit mai greu în hotărârea lor. Așa a devenit el Thot sau Tehuti.

Zilele și nopțile petrecute pe Fluviu zburau ca vântul. Joe se simțea uneori ostenit de toate și dorea să fie debarcat. Deprinsese deja limba pigmeilor, dar se exprima poticnit. Căpetenia era de acord să-i facă pe voie lui Joe, înțelegând limpede că orice refuz se putea încheia cu măcelărirea întregului echipaj. Spunea însă cu amărăciune în glas că Tehuti își întrerupea educația tocmai când începuse să facă progrese. Fusese o brută deși avea chipul zeului înțelepciunii, iar curând va deveni om.

Brută? Zeu? Om?

Ce însemnau aceste cuvinte?

Ordinea nu era întru totul corectă, zicea căpetenia. Succesiunea normală mergea de jos în sus: brută, om și zeu. Într-adevăr, puteai întâlni un zeu luând înfățișarea unei fiare, iar omul, în sufletul căruia se amestecau trăsături de animal și de zeu oscila între unul și altul, devenind când unul când celălalt.

Asta depășea puterea de înțelegere a lui Tehuti, care avea creierul mai puțin dezvoltat. Atunci se așeza și rămânea cu privirea ațintită către malul de care se apropiau. Nu va mai avea țigări și bere. Oamenii de pe mal făceau parte din același neam cu el, dar nu erau din tribul lui și l-ar fi putut omorî. Pe de altă parte, pentru prima oară în viață se simțea atras de speculației intelectuală și, o dată revenit între titantropi, dorința de emancipare avea să se stingă.

De aceea s-a uitat la căpetenie și a clipit, a zâmbit clătinând din cap și i-a spus că va rămâne pe navă. Și-a ocupat locul la cârma pupa și a reînceput să studieze cel mai minunat dintre lucruri: limbajul care putea exprima idei filozofice. A dobândit fluență în exprimare și a început să priceapă spusele căpeteniei, deși uneori îi venea foarte greu, de parcă ar fi strâns în palmă un ghem de ghimpi. Dacă îi scăpa o idee sau alta, o urmărea, o prindea, înghițind-o, întâmplându-i-se uneori să se înece cu ea. Până la urmă, o digera și se extrăgea esența din ea.

Fluviul curgea pe lângă ei. Echipajul vâslea, ținându-se aproape de mal, unde curentul era mai slab. După zile și nopți de călătorie, soarele nu mai urca prea sus pe cer ci, la zenit, rămânea mereu mai jos față de cum se obișnuiseră. Iar aerul devenise mai rece.

— Joe și ceilalți se apropiau de polul nord, explică Sam. Înclinația ecuatorului acestei planete față de planul eclipticii este zero. După cum știi, nu există anotimpuri; ziua și noaptea sunt egale ca durată. Dar Joe se apropia de punctul din care soarele se vede tot timpul jumătate sub orizont și jumătate deasupra lui. Mai curând, așa l-ar fi văzut în absenta munților.

— Da, era tot timpul crepuzeul. Mi-era frig, dar oamenilor le era zi mai zi. Tremurau din toate mădularele.

— Corpul lui mătăhălos radiază mai lent căldura decât trupurile noastre pipernicite, spuse Clemens.

— Te rog, Zam. Ză zbun mai departe zau ză-mi zin gura?

Lothar și Sam îi zâmbiră împăciuitor.

Continuă. Vântul creștea în intensitate, ceața se îndesea. L-a cuprins neliniștea. Ar fi vrut să se întoarcă, dar fără să piardă respectul de care se bucura din partea căpeteniei. S-a hotărât să meargă până la capăt alături de ei.

— Nu știai încotro se duceau? întrebă Lothar.

— Nu togmai. Intenzionau ză azungă la ijvoarele Fluviului. Zocoteau pezemne că jeii trăiau acolo zi o ză le îngăduie intrarea în adevărata lume de dincolo. Jișeau că lumea azta nu era șea adevărată, și doar o etapă zpre ea. N-am priceput eu ezact, dar aza zbuneau.

Nava a intrat într-un golfuleț apărat de o limbă de pământ. Pe mal nu au mai văzut nici un potir de piatră. De nevoie, au prins pește și l-au uscat. Mai aveau la bord rezerve de muguri de bambus strânși din ținuturile însorite pentru asemenea situații.

Căpetenia și oamenii lui s-au rugat, apoi au început să escaladeze o serie de cascade. Forța supraumană a lui Tehuti-Joe Miller i-a ajutat să depășească multe piedici. Alteori, masivitatea lui devenea o povară și un pericol.

Au continuat să urce, tot timpul uzi din cauza umezelii din aer. Când au ajuns la o stâncă al cărui perete neted ca gheața avea înălțimea de trei sute de metri și-au pierdut orice speranță. Pornind în recunoaștere, au găsit o frânghie atârnând pe fața stâncii. Era alcătuită din prosoape legate unul de altul. Joe i-a încercat rezistența și a urcat pe ea folosindu-și forța brațelor și împingându-se cu picioarele și a ajuns în vârf. A privit în jos spre cei care-l urmau. Căpetenia, care pornise prima, a obosit curând și, ajuns la jumătatea distanței, n-a mai fost în stare să urce. Joe l-a tras cu tot cu frânghia extrem de grea până sus. Apoi a procedat la fel și cu ceilalți.

— De unde, Doamne iartă-mă, apăruse frânghia? întrebă von Richthofen.

— Le pregătise cineva drumul, spuse Clemens. Ținând seama de nivelul scăzut al tehnologiei de pe această planetă, nimei n-ar fi găsit o modalitate de a duce frânghia pe vârf ca s-o lege acolo. Un balon ar fi reușit să ducă un om până sus. S-ar putea confecționa un balon din piele de Balaur de Fluviu sau din piele de om, să știi. Iar hidrogenul îl poți obține trecând abur peste mangal supraîncălzit în prezența unui catalizator potrivit. Dar în lumea asta săracă în metale, de unde catalizatori? Hidrogenul poate fi produs și fără catalizator, dar cu un consum enorm de combustibil. Ei însă n-au găsit nici urmă de cuptoare necesare pentru producerea hidrogenului. Pe de altă parte, de ce-ar fi lăsat prosoapele? Dacă mai aveau nevoie de ele? Nu, o persoană necunoscută, să-i zicem Necunoscutul Misterios, a pus frânghia aceea pentru Joe și pigmei. Sau pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe acolo. Să nu mă-ntrebi cine sau de ce a făcut asta. Ai răbdare. Mai sunt multe de spus.

Cărând cu ei frânghia, au parcurs câteva mile pe platoul Scăldat în lumina crepusculară și cețoasă. Au ajuns la o altă stâncă de unde au văzut că Fluviul se lărgea deasupra lor într-o cascadă. Joe socotea că era atâta apă acolo, încât până și luna Pământului putea pluti pe ea. Nu s-ar fi mirat prea mult dacă marele astru negru-argintiu ar fi apărut pe buza cascadei și s-ar fi prăbușit în acel tunet al apei, spărgându-se în bucăți de pietrele din vâltoare.

Vântul șfichiuitor s-a întețit; ceața a devenit tot mai densă. Picăturile de apă se condensau pe prosoapele în care se înfofoliseră din cap până în picioare. Stânca din fața lor era netedă ca oglinda și cădea perpendicular pe cea abia escaladată. Vârful i se pierdea în negură; putea avea la fel de bine cincisprezece Iau trei mii de metri înălțime. Au cercetat baza ei, sperând să găsească măcar o fisură. Și au aflat-o. Era un intrând la joncțiunea platoului cu stânca. Dar atât de scund, încât i-a silit să intre târâș, pe coate și genunchi. Joe și-a ros umerii de pereți. Stânca era însă netedă, de parcă tunelul fusese făcut de un om, iar apoi lustruit până la dispariția oricărei asperități.

Tunelul urca prin munte la un unghi ceva mai mic de 45 de grade. Lungimea lui nu putea fi apreciată. Când ajunseră la capătul celălalt, umerii lui Joe sângerau și, cu toate că se înfășurase în prosoape, palmele și genunchii îi erau carne vie.

— Nu pricep, spuse von Richthofen, am impresia că munții au fost modelați în așa fel încât să constituie un obstacol în drumul oamenilor spre capătul Fluviului. De ce a fost tunelul acesta săpat în stâncă pentru a permite trecerea nepoftiților? Și de ce nu exista un tunel în primul perete de stâncă?

— Ar fi fost vizibil pentru toate santinelele sau patrulele din ținut, răspunse Clemens. Al doilea perete stâncos era învăluit în ceață.

— Frânghia din prosoape albe pare mult mai evidentă, nu se lăsă Lothar.

— Poate c-a fost pus acolo cu puțin timp înainte de venirea lui Joe, spuse Clemens.

Von Richthofen râse.

— Pentru numele lui Dumnejeu, lază-mă pe mine ză zbun! La urma urmei, e poveztea mea.

– Și e gogonată ca și tine, îl puse la punct Clemens, făcând aluzie la înfățișarea mătăhăloasă a lui Joe.

— Pietrele zi betzele pot ză-mi frângă coaztele.




6


Au mai parcurs zece mile de-a lungul altui platou. Au dormit chinuit, au mâncat, apoi au început urcușul. Deși versanții erau foarte abrupți și accidentați, puteau fi escaladați. Principalul dușman îl constituia lipsa de oxigen. Respirau gâfâit și erau nevoiți să se odihnească din ce în ce mai des.

Pe Joe deja îl dureau picioarele. Nici n-a întrebat dacă se poate odihni. Atâta vreme cât ceilalți erau în stare să pășească mai departe, trebuia să-i însoțească.

— Joe nu poate sta în picioare la fel de mult ca omul, interveni Clemens. Toți membrii speciei lui suferă de platfus. Greutatea lor e prea mare pentru orice biped. Nu m-ar mira dacă specia din care face parte a dispărut tocmai din pricină că li s-a prăbușit bolta piciorului.

— Ztiu eu un zbeșimen de Homo Sapiens care-o ză ze bră-buzeazcă la bământ cu nazul frânt dacă zi-l bagă unde nu-i fierbe oala, spuse Joe.

Au tot urcat până când Fluviul, cât era el de lat, se vedea dedesubtul lor doar ca un firicel. Nici firicelul acesta nu putea fi văzut tot timpul din cauza norilor. Zăpada și gheața făceai ascensiunea și mai primejdioasă. Au găsit apoi un drum de coborâre spre un alt platou și au orbecăit prin ceață înfruntând un vânt care urla și-i lovea cu sălbăticie.

S-au trezit lângă o deschizătură uriașă aflată în munte. Din ea țâșnea Fluviul, iar versanții munților se ridicau netezi și verticali în jurul lor. Nu-și puteau continua drumul decât pătrunzând în deschizătura aceea. Mugetul produs la gura ei era atât de puternic, încât semăna cu vocea unui zeu care vorbea tunători ca moartea, iar ei nici nu se puteau auzi unul pe altul.

Joe Miller a descoperit o brână îngustă care pătrundea în peșteră la mare înălțime deasupra apei. A observat căpetenia așezându-se înapoia lui. După o vreme a înțeles că pigmeii considerau călăuză și sprijin. Când strigau să se facă auziți în ciuda urletului apei, îl numeau Tehuti. Nu părea ceva neobișnuit,! însă înainte simțise nuanțe de batjocură în modul cum foloseau acest nume. Acum devenise adevăratul lor Tehuti.

— E ca și cum l-am numi pe prostul satului Iehova sau cam așa ceva, îl întrerupse iarăși Clemens. Când n-au nevoie de ajutorul zeilor, oamenii își bat joc de ei. La ananghie, îi tratează cu respect. Am putea spune că Thot îi conducea prin poarta către Lumea Umbrelor. Sigur, cad în păcatul comun omenirii de a transforma orice coincidență în simbol. Câine fără purici nu se poate.

Joe Miller respira precipitat, iar nasul lui grotesc fremăta, la fel ca și pieptul, aducând a foale. Retrăirea acelor sentimente deșteptase multe spaime uitate.

Brâna nu semăna cu tunelul săpat în munte. Nu fusese pregătită pentru ei. Era presărată cu colți de rocă, și din ea lipseau porțiuni, iar uneori urca atât de sus, încât Joe trebuia să se târâie pe burtă pentru a se strecura printre ea și tavanul peșterii. Bezna îl făcea să se simtă orb, de parcă cineva îi scosese ochii. Nici auzul nu-l ajuta prea mult, fiindcă vuietul apei îl asurzea. Nu-i rămăsese decât pipăitul pentru a se orienta și uneori devenea atât de agitat, încât se întreba dacă nu cumva și acest simț îl trădase. Ar fi renunțat cu totul, numai că, dacă ar fi făcut-o, cei din spatele lui nu și-ar fi putut continua drumul.

— Ne-am obrit de două ori ză mâncăm zi ză dormim, spuse el. Togmai când credeam că ne-am butea târî bână terminăm mâncarea, am văjut o pată în faza ochilor. Nu era o lumină. Doar o îndulșire a întunericului.

Ieșiseră din peșteră, în aerul de pe partea cealaltă a muntelui. La câteva sute de metri sub ei se vedea o mare de nori. poarele se ascunsese dincolo de munți, însă cerul încă nu se întunecase. Brâna îngustă continua și, însângerându-și mâinile și picioarele, au coborât târâș, fiindcă poteca se îngustase din cale-afară.

Tremurând din toate mădularele, apucau fiecare colț de stâncă. Un om a alunecat și, în cădere, s-a agățat de un altul. Urlând, amândoi au dispărut printre nori.

Aerul se încălzise.

— Fluviul ceda din căldura acumulată, explică Sam Clemens. Nu numai că izvorăște la pol, dar se și varsă acolo după ce a preluat căldură în călătoria lui întortocheată de-a lungul și de-a latul planetei. Aerul de la polul nord e rece, dar nici nu se compară cu cel de pe Pământ. Asta-i pură speculație, bineînțeles.

Au ajuns la o altă brână pe care puteau sta în picioare cu fața la stâncă, înaintând în lateral, ca niște crabi. Drumul înconjura muntele. Joe s-a oprit brusc. Valea îngustă se lărgise, făcând loc unei câmpii. De jos a auzit zgomotul valurilor lovindu-se de stânci.

Prin lumina difuză, Joe a zărit munții ce înconjurau marea de la polul nord. Apele acoperite de nori alcătuiau o suprafață cu diametrul de șaizeci de mile. Pe țărmul opus, norii erau mai deși. Atunci nu fusese în stare să-și explice fenomenul, dar Sam îi explicase că norii ascundeau gura Fluviului, unde apele mai calde intrau în contact cu aerul rece.

Joe a mai făcut câțiva pași, urmând curbura brânei.

Si atunci a văzut un cilindru din metal în calea lui.

Arăta atât de straniu încât, vreme de o clipă, nu a priceput ce era. Apăruse pe neașteptate. Apoi a căpătat contururi familiare și și-a dat seama că era un potir pierdut de vreun om care trecuse pe poteca aceea periculoasă înaintea lui. Un pelerin necunoscut care supraviețuise acelorași primejdii. Până în acel loc. Pusese potirul jos să mănânce. Capacul fiind dat în lături, Joe a văzut înăuntru resturi putrezite și urât mirositoare de pește și pâine mucegăită. Omul purtase potirul sperând pesemne să dea peste vreo piatră și să-l reîncarce.

Pățise el ceva. N-ar fi lăsat potirul acolo decât dacă ar fi fost ucis ori s-ar fi speriat atât de tare, încât uitase de el.

Gândul i-a înghețat lui Joe sângele în vine.

A trecut de ieșitura care apăruse într-un loc unde brâna ocolea o stâncă din granit. Pentru o clipă a pierdut marea din ochi.

A depășit stânca și a scos un țipăt

Oamenii l-au strigat, vrând să știe ce-l tulburase atât.

Nu le-a putut spune, fiindcă uimirea îl făcuse să uite limbajul abia deprins, și le-a vorbit în limba lui natală.

Norii din mijlocul mării se sparseră doar în câteva secunde. Dintre ei a răsărit vârful unei construcții. Era cilindrică, de culoare cenușie, aducând cu un potir gigantic.

Ceața se risipea și se forma la loc în jurul lui, când dezvăluindu-l când ascunzându-l.

Undeva, în munții care înconjurau marea polară, exista o spărtură. Soarele se afla exact în dreptul ei. O rază de lumină a străpuns această deschizătură și a căzut pe partea de sus a turnului.

Joe și-a mijit ochii și a încercat să vadă prin răsfrângerea orbitoare.

Exact deasupra turnului a apărut ceva rotund pe cale de a ateriza. Ca un ou, alb, datorită căruia strălucea atât de în lumina soarelui.

În următoarea clipă, când soarele a dispărut din dreptul spărturii, strălucirea s-a stins. Turnul și obiectul de deasupra lui s-au mistuit în ceață și beznă. Exclamând la vederea obiectului zburător, Joe a făcut un pas înapoi. S-a împiedicat de potirul rămas de la pelerin.

A vânturat din brațe să-și recapete echilibrul, dar nici măcar agilitatea lui de maimuță nu l-a putut salva. S-a prăbușit pe spate, urlând îngrozit și rostogolindu-se prin aer. O singură dată a reușit să mai zărească un șir de siluete neclare, ale căror guri formau pete de culoare mai închisă: tovarășii lui, care-i urmăreau căderea spre norii și apele de dedesubt.

— Nu-mi amintezc ză fi ijbit apa, spuse Joe. M-am trejit tranzbortat la vreo douăjeși de mile de locul în care trăia Zam Clemenz. Mă refer la locul în care trăiau nordișii din zecolul jeșe era noaztră. A trebuit s-o iau de la înșebut cu altă limbă. Omulezii fără naz z-au zberiat de mine, dar voiau ză lupt în numele lor. Apoi l-am cunozcut be Zam și ne-am împrietenit

Rămaseră tăcuți o vreme. Joe duse paharul la buzele lui mobile de cimpanzeu și bău restul de alcool. Cu un aer serios pe chipuri, ceilalți doi îl urmăriră în liniște. Doar licărul țigărilor mai străpungea bezna.

Von Richthofen rupse tăcerea:

— Omul acela care purta un cerculeț de sticlă cu un soare pictat. Cum spuneai că-l chema?

— N-am jis nișicum.

— Bine, dar cum se numea?

— Ikhnaton. Zam jtie mai multe despre el decât mine deji eu am trăit trei ani în preazma lui. Dar, spuse Joe sumețindu-se, îl jtiu pe om, iar Zam cunoajte câteva adevăruri iztorișe, parc-aza le zișe.




7


Von Richthofen le ură noapte bună și coborî sub punte. Sam se plimbă de colo-colo, oprindu-se o clipă să-i aprindă timonierului o țigară. Vroia să doarmă, dar nu reușea. Insomniile îl chinuiseră ani de zile; se învârtejeau prin creierul lui, care funcționa cu o viteză înnebunitoare, parcă detașat de dorința organismului de a se odihni.

Joe Miller rămase pe vine, rezemându-se de balustradă și-șj așteptă amicul — singura ființă în care avea încredere și pe care o iubea — să coboare. Capul îi lunecă pe neașteptate în piept, nasul bont descrise, obosit, un arc și Joe începu să sforăie. Zgomotul amintea de doborârea unor copaci cu ajutorul unui ferăstrău mecanic. Arbori de sequoia spintecați, crăpați, gemeau. Suspine și bolboroseli de neînchipuit începură să alterneze cu activitățile desfășurate de cioplitorii în lemn.

— Fie-zi zomnul dulce, micuzule, îl imită Sam, știind că Joe visa Pământul pierdut pe vecie, unde hălăduiau mamuți, urși uriași, lei și unde femele frumoase — pentru el — din aceeași specie îi făceau curte. Joe gemu în somn, apoi scânci și Sam își dădu seama că visa din nou că fusese prins de-un urs care-i molfăia picioarele. Pe Joe îl dureau labele zi și noapte. Asemeni nea tuturor membrilor speciei lui, era prea corpolent și greoi pentru a se deplasa ca un biped. Natura făcuse un experiment cu o specie subumană gigantică și o lepădase ca pe un deșeu.

— Creșterea și decăderea suferinzilor de platfus, spuse Sam. Un articol pe care n-am sa-l scriu niciodată.

Scoase și el un geamăt slab ca un ecou. Revăzu trupul pe jumătate sfârtecat al Livyei, redat pentru o clipă de valuri, apoi smuls din nou. Dar oare fusese cu adevărat Livy? Nu i se mai păruse de cel puțin zece ori c-o văzuse printre nenumăratele ființe de pe maluri? Cu toate astea, rămăsese dezamăgit de fiecare dată când, cu chiu cu vai, îl convinsese pe Bloodaxe să pagă la mal pentru a vedea măcar dacă avea dreptate. Acum nu găsea nici un motiv să creadă că acel cadavru fusese al soției lui.

Gemu din nou. Ce cruzime, dacă fusese chiar Livy! Ce fult semăna întâmplarea asta cu viața! S-o ai atât de aproape ei apoi să-ți fie smulsă cu câteva clipe înainte de a putea să fii alături de ea. Și s-o vadă azvârlită pe punte ca și cum Dumnezeu — sau forța plină de dispreț care conducea universul — ar fi rostit printre hohote de râs: „Vezi ce aproape ai fost?! Suferă, nenorocită adunătură de atomi! Jelește, prăpăditule! Trebuie să plătești prin lacrimi și chin!”

— Pentru ce să plătesc? mormăi Sam și-și mușcă țigara de foi. Ce crime am comis? N-am suferit de ajuns pe Pământ pentru cele făptuite de mine, ba chiar și pentru cele nefăcute?

Moartea venise să-l ia de pe Pământ și se bucurase fiindcă asta însemna sfârșitul tuturor durerilor. Nu mai trebuia să jelească suferințele și moartea iubitei lui soții și a fiicelor și nici să se întunece la chip fiindcă se simțea răspunzător de moartea singurului fiu, care pierise din neglijența lui. Sau fiul se îmbolnăvise din pricina lipsei lui de precauție? Unde îi fusese mintea când lăsase cuvertura să alunece și să-l lase expus pe micuțul Langdon în timpul plimbării cu sania pe o zi atât de friguroasă de iarnă?

— Nu! exclamă Sam, făcându-l pe Joe să se foiască și pe timonier să bolborosească ceva în nordică.

Lovi cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini și Joe mormăi ceva neinteligibil.

— Doamne, de ce trebuie să mă simt vinovat pentru tot ce-am făptuit? strigă Sam. Acum nu mai contează! Toate păcatele s-au șters; am pornit-o de la capăt, cu sufletele curate.

Ba conta. N-avea importanță că toți morții trăiau din nou, bolnavii erau sănătoși, iar faptele rele rămăseseră atât de departe în timp și spațiu, încât trebuia să fie iertate și uitate. Omul nu-și putea renega faptele și gândurile pe care le avusese pe Pământ.

Regretă că n-avea cu sine gumă de visat. Ea l-ar fi făcut fericit alungând remușcările care nu-i dădeau pace.

Pe de altă parte, ar fi putut la fel de bine să-i zgândărească suferința. N-avea cum să știe dacă nu va trăi un sentiment atât de adânc de groază, încât să-și dorească moartea. Fiind din, cale-afară de înspăimântat de monștrii care-l amenințaseră în somn după ultimul consum de gumă, acum nu mai îndrăznea nici să se gândească la ea. De data asta, poate… Ba nu!

Micuțul Langdon! Nu-l va revedea nicicând! Nu avea decât doi ani și patru luni când murise, iar asta însenina că nu fusese resuscitat în Valea Fluviului. Același lucru era valabil cu toți copiii care decedaseră pe Pământ înainte de a împlini cinci ani. Cel puțin pe planeta aceasta. Era de presupus că trăiau cu toții, probabil pe alta. Din motive pe care Sam nu le cunoștea, cei care se ocupau de resuscitare hotărâseră să nu-i aducă aici pe sugari. Nu i se va oferi prilejul de a-și repara greșeala.

Tot astfel, nu le va mai găsi nici pe Livy sau pe fiicele lui: Sarah, Jean și Clara. În nici un caz de-a lungul Fluviului lungi de douăzeci de mii de mile, pe malurile căruia trăiesc treizeci și șapte de miliarde de oameni. Chiar dacă cineva ar fi pornit de la un capăt, privind fiecare persoană de pe un singur mal, iar apoi, ajungând la celălalt, s-ar fi întors pe malul opus fără să-i scape nimeni, i-ar fi trebuit… cât oare? O milă pătrată cercetată pe zi ar însemna un drum de, să zicem 365 în 40 000 000, cât făcea asta? Nu se pricepea să socotească în gând, dar sigur rezultau mai bine de 109 000 ani.

Chiar dacă cineva ar fi fost în stare să parcurgă o distanți atât de istovitoare asigurându-se că nu i-a scăpat nici un chip, tot se putea întâmpla ca după o sulă de mii de ani să nu-l vadă. Persoana căutată putea să fi murit înaintea celui ce o căuta și să fi fost azvârlită în josul Fluviului, adică în urma celui care-o lăuta. Ori se putea ca persoana căutată să treacă în timpul nopții pe lângă cel ce-o căuta.

Poate că exista însă și o altă cale. Exista posibilitatea ca ființele care se ocupau de această vale a Fluviului și de resuscitare să aibă puterea de a localiza pe oricine ar fi voit. Sigur.posedau un fișier central sau vreun alt mijloc de stabilire a identității sau locului în care se aflau diferiți locuitori ai văii.

Ori, dacă nu posedau așa ceva7, puteau fi siliți să plătească centru ceea ce făcuseră.

Relatarea lui Joe Miller nu era o invenție. Prezenta unele aspecte foarte neclare, însă ele trezeau un sentiment reconfortant. Cu alte cuvinte, acea persoană sau ființă fără de nume voia ca locuitorii văii să aibă cunoștință de turnul învăluit de cețurile mării de la polul nord. De ce? Sam nu știa și nici nu putea emite vreo teorie. Dar tunelul acela fusese săpat în stâncă pentru a îngădui oamenilor să descopere turnul. Acolo se afla cu siguranță lumina care putea să alunge vălul de ignoranță. Sam era convins de asta. Se cuvenea să nu uite bine cunoscuta istorie a acelui englez, Burton sau Perkin, dar mai curând Burton, care sc trezise înainte de termen, în faza pregătitoare a resuscitării. Evenimentul acesta era la fel de întâmplător ca și tunelul săpat prin munte?

Tot astfel avusese și Sam Clemens primul lui vis, pe care îl alimentase până ce devenise Marele Vis. Pentru a-l transforma in realitate, avea nevoie de fier, mult fier. De aceea îl convinsese pe Erik Bloodaxe să plece în expediție în căutarea sursei securii lui. Sam nu se prea aștepta să afle cantități suficiente de metal pentru a construi uriașul vapor, dar nordicul avea să-l ducă în pusul Fluviului, spre marea polară,

Având un noroc pe care nu-l merita — și simțea că nu e demn de nimic bun — se găsea în preajma unei cantități mai mari de metal decât nădăjduise. Asta nu însemna că își pierduse orice speranță.

Avea nevoie de oameni pricepuți. Ingineri care să cunoască metode de extragere a fierului conținut de meteorit, de topire și de turnare, dar și de tehnicieni pentru sutele de componente ale vaporului.

Îl împunse pe Joe Miller cu vârful piciorului în coaste și-i spuse:

— Scoală-te, Joe. Curând are să plouă.

Titantropul mârâi și se ridică întinzându-se, amintind de un turn care răsare din ceață. În lumina stelelor, dinții îi sclipiră. Îl urmă pe Sam, iar scândurile din lemn de bambus scârțâiră sub greutatea lui. De sub punte se auzi o înjurătură în nordică.

Munții de pe ambele maluri erau acum acoperiți de nori, iar întunericul cobora asupra văii, scoțând în evidență strălucirea nemiloasă a celor douăzeci de mii de stele gigantice și a norilor de gaz. În scurt timp, după ploaia torențială de jumătate de oră, norii aveau să se risipească.

Fulgerul vârstă cerul pe malul estic; tunetul bubui la câteva secunde în urma lui. Fulgerul îl speria întotdeauna sau, mai curând, pe copilul din el. Îi brăzda trupul și-i arăta chipurile tulburate sau tulburătoare ale celor pe care-i jignise, insultase sau dezonorase, iar dincolo de ele se găseau chipuri nedeslușite care-i puneau în cârcă păcate nenumite. Fulgerul se zbătea în sufletul lui; în asemenea momente credea în existența unui Dumnezeu răzbunător, hotărât să-l ardă de viu, să-l copleșească prin dureri de neînchipuit. Undeva printre nori se afla Judecătorul Neîndurător căutându-l pe Sam Clemens.

— Z-aude un tunet în zozul Fluviului, spuse Joe. Ba nu! Nu-i tunet. I-azcultă! Nu-l aiji? E șeva șiudat, zeamănă a tunet, da-i altceva.

Sam ascultă și simți că pielea i se încrâncenează de frig. Dinspre aval răsună un duduit slab. În clipa în care auzi un bubuit ceva mai tare din amonte, senzația de frig se accentua.

— Ce naiba se-ntâmplă?

— Nu te zberia, Zam. Zunt alături de tine.

Numai că și el începuse să tremure.

Un fulger răspândi dâre de lumină albicioasă pe malul răsăritean.

Sam tresări și exclamă:

— Isuse! Am văzut ceva licărind.

Joe se apropie ocrotitor și spuse:

— Zi eu am văjut! Nava! Ztii, șea pe care-am văjut-o dea-zupra turnului. Dar a dizpăriit.

Joe și Sam rămaseră tăcuți și scrutară întunericul. Fulgerul explodă iar, însă de astă dată deasupra Fluviului nu se mai zări forma albă, ovoidală.

— A apărut din senin și s-a mistuit în beznă. Ca un miraj, aprecie Sam. Dacă n-ai fi văzut-o și tu, aș fi crezut că-i o iluzie.

Sam se trezi. După noaptea petrecută pe punte, înțepenise și se simțea înfrigurat și dezorientat. Se rostogoli și privi printre gene la soarele care tocmai se înălța deasupra lanțului muntos dinspre răsărit.

Joe stătea întins pe spate lângă el, iar timonierul dormea lângă timonă.

Dar altceva îl făcu să se. ridice în picioare. Când coborî privirea, auriul soarelui se estompă și văzu că tot ce-l înconjur era verde. Noroiul care acoperise câmpiile și munții, așchiile și tot felul de resturi aduse de apă dispăruseră. Câmpia era acoperită de iarbă proaspătă, dealurile se făleau cu ierburi înalte, pâlcuri de bambuși, precum și cu stejari, tisă și arbori de fier uriași.

— Asta-i treaba, mormăi Sam, zâmbind mai mult fără voia lui, fiindcă încă nu-și revenise din uimire. Cineva sau ceva îi adormise pe toți cei de pe Dreyrugr și, în vreme ce nimeni nu-și dăduse seama de nimic, se efectuase incredibila operațiune de îndepărtare a noroiului și de înlocuire a vegetației. Această porțiune a Fluviului renăscuse!




8


Se simți neînsemnat, slab și neajutorat ca un nou-născut. Ce-ar putea face el, sau alt om, pentru a înfrunta niște ființe care aveau la dispoziție asemenea puteri nebănuite, încât reușeau să realizeze adevărate miracole?

Trebuia totuși să existe o explicație, măcar fizică. Totul fusese făcut prin intermediul științei și a capacității de a controla fără efort forțe inimaginabile; în asta nu era nimic supranatural.

Întrezări totuși o rază de speranță. S-ar putea ca vreuna dintre ființele acestea necunoscute să treacă de partea omenirii. De ce? Ca rezultat al vreunei bătălii mistice?

Curând se treziră și ceilalți. Bloodaxe și von Richthofen apărură pe punte în același timp. Văzându-l pe neamț, Bloodaxe se încruntă, fiindcă nu aprobase prezența lui pe puntea de du-netă, dar priveliștea vegetației renăscute îl uimi în așa măsură încât uită să-l mai alunge.

Razele soarelui căzură pe potirele de piatră de forma unor ciuperci. Aruncară scânteieri spre sute de apariții minuscule, movilite parcă alcătuite din ceață, care apăruseră brusc pe iarba din preajma pietrelor. Movilitele se unduiră asemenea unor valuri de căldură și, ca la un semn, se închegară în forme solide. Pe iarbă stăteau întinși sute de oameni: bărbați și femei. Erau goi-pușcă, iar lângă fiecare dintre ei se afla un maldăr de prosoape și câte un potir.

— O translație în bloc, murmură Sam către neamț. Cei care au murit din cauza defectării pietrelor de pe malul apusean. Oameni de pretutindeni. Singurul avantaj e că va trece multă vreme până să se organizeze și n-au habar că sub picioarele lor se găsește o sursă de fier.

— Dar cum găsim meteoritul? întrebă von Richthofen. Mai mult ca sigur că urmele lui au fost acoperite.

— Dac-o mai fi acolo, spuse Sam și scăpă o înjurătură. Pentru cel care-a făcut toate astea peste noapte nu era mare lucru să mute meteoritul, indiferent cât de mare ar fi fost. Oftă și continuă: Ori poate a căzut în mijlocul Fluviului și acum zace la sute de metri adâncime.

— Pari deprimat, prietene, spuse Lothar. Vino-ți în fire. În primul rând, poate că meteoritul n-a fost luat. Iar apoi, ce contează? N-o să-ți meargă mai rău decât până acum. Încă mai sunt femei, vin, cântece…

— Astea nu mă mulțumesc. În plus, nu admit ideea c-am fost resuscitați doar pentru a ne distra o eternitate întreagă. N-are rost să credem așa ceva.

— De ce nu? întrebă Lothar zâmbind. N-ai cum să știi ce le-a îndemnat pe ființele astea să creeze totul și să ne aducă aici. Poate se hrănesc cu sentimentele noastre.

Vorbele lui Lothar îi stârniră interesul. Simți că deprimarea nu-l mai apasă atât de rău. Îi veni o idee care, cu toate că în sine era întristătoare, îl umplu de entuziasm.

— Vrei să spui că am devenit o turmă înzestrată cu emoții? Iar păstorii noștri se îmbuibă cu hălci mari și suculente de iubire, costițe de speranțe, ficat de disperare, piept de râs, inimi de ură, chifle de orgasm?

— E o simplă teorie, se scuză Lothar. Dar e pe măsura altora, ba chiar mai bună decât ele. Nu mă deranjează că mă storc de sentimente. De fapt, aș putea fi unul dintre taurii lor de prăsilă, ca să zic așa. Si fiindcă veni vorba, ia te uită la frumusețea aceea de colo. Numai să m-apropii de ea, și gata!

Bine dispus pe moment, Sam se lăsă curând pradă unei tristeți iremediabile. Poate că neamțul avea dreptate. Dacă era așa, ființele umane aveau tot atâtea șanse de a câștiga în fața necunoscutului cât o vită care încearcă să-și păcălească stăpânul Până să fie înfrânt definitiv, taurul ar găsi prilejul de a împunge, chiar de a ucide.

Îi explică lui Bloodaxe cum stăteau lucrurile. Norvegianul îl privi neîncrezător.

— Cum găsim steaua căzătoare? Nu putem răscoli tot pământul căutând-o. Doar știi cât de îndărătnică e iarba asta. Cu unelte din piatră până și săparea unei gropi amărâte îți ia zile întregi. Si iarba crește curând la loc, acoperind-o.

— Trebuie să existe o soluție, spuse Sam. Măcar de-am avea un magnet natural ori vreun soi de detector de metale. Dar de unde?

Lothar își găsise de lucru făcând semne cu mâna către o blondă cu aspect statuar, aflată pe mal, dar nu-i scăpase nici o vorbă de-a lui Sam. Se întoarse și spuse:

— Din aer lucrurile apar cu totul diferit. Se poate întâmpla ca zeci de generații de agricultori să are pământul fără să-și dea seama că dedesubt se află o clădire. Dar un aviator, trecând pe deasupra acelui loc, vede imediat că acolo e îngropat ceva. Apare o schimbare de culoare față de restul peisajului, uneori chiar și vegetația arată altfel, deși lucrul acesta nu e valabil aici. Ade vămi e că pământul dezvăluie multe lucruri ascunse celui care zboară la înălțime. Solul are alt aspect deasupra ruinelor.

Sam se însufleți.

— Vrei să spui că dacă ți-am construi un planor ai putea descoperi locul?

— Tare mi-ar plăcea, spuse Lothar. Poate reușim într-o bună zi. Trebuie doar să urcăm destul de sus pe munte și să privi atent în vale.

Plin de încântare, Sam trase o sudalmă.

— Mare noroc pe capul nostru că te avem printre noi. N-aș fi aflat niciodată asemenea lucruri. Apoi se încruntă: Dar nu putem urca prea sus. Uită-te la munții ăștia. Se ridică drepți, netezi și alunecoși ca politicienii care nu mai recunosc promisiunile pe care le-au făcut în timpul campaniei electorale.

Neavând răbdare să-i asculte, Bloodaxe îi întrebă ce puneau la cale. Sam îi explică.

— Deci până la urmă, amicul ne-ar putea fi de folos, spuse Bloodaxe. Asta n-ar fi o problemă de netrecut, numai să găsim Cremene. Până la vreo trei sute de metri înălțime putem ciopli trepte în peretele muntelui. O să ne ia ceva timp, dar merită.

– Și dacă n-avem cremene? întrebă Sam.

— Putem răzbate cu ajutorul explozibililor, afirmă Bloodaxe. Facem praf de pușcă.

— Pentru asta avem nevoie de excremente umane, de care iau ducem lipsă, spuse Sam. Iar din bambus și pin obținem mangal. Dar de unde sulf? Poate nici nu găsim așa ceva prea lesne.

– Știm că e din abundență la vreo șapte sute de mile în josul Fluviului, explică Bloodaxe. Să luăm lucrurile pe rând. Întâi trebuie să localizăm meteoritul. După ce facem asta, trebuie să amânăm excavațiile până construim un fort pentru a apăra zona. Vă spun eu, s-ar putea să fim primii, dar în nici un caz singurii. Atrași de miros, oamenii vor veni ca lupii, din toate părțile. Vor apărea puzderie și va trebui să luptăm împotriva tuturor ca să ținem fierul numai pentru noi. De aceea, întâi găsim steaua și apoi săpăm s-o păstrăm.

Sam scoase o înjurătură.

— S-ar putea să trecem chiar acum pe lângă ea.

— Atunci o să tragem la țărm, îl liniști Bloodaxe. Putem începe chiar din locul ăsta. De altfel, tot trebuie să luăm dejunul.

După trei zile, echipajul de pe Dreyrugr stabili că în imediata apropiere nu exista nici un depozit de cremene sau cuarț. Și chiar de-ar fi existat cândva, mai mult ca sigur că se topise din cauza căldurii emanate de prăbușirea meteoritului. Iar după apariția vegetației, solul nu conținea nici o rocă.

Rocile folosite pentru confecționarea de unelte se întâlneau de obicei la poalele dealurilor sau munților. Ori, dacă munții erau crăpați la bază, fenomen destul de frecvent, ei puteau oferi roci utile. Însă zona era pustie.

— Ne-a părăsit norocul, se văicări Sam într-o seară în cursul unei discuții cu von Richthofen. N-avem cum să descoperim meteoritul. Si chiar dacă l-am găsi, cu ce să facem minerit? Oxizii de nichel și fier sunt materiale foarte dure.

— Ai fost cel mai mare umorist al lumii, spuse Lothar. Te-ai schimbat mult de când ai fost resuscitat?

— Ce-are una cu alta? exclamă Sam. Umoristul e omul al cărui suflet e negru ca noaptea, dar care transformă bezna în explozii de lumină Iar când lumina piere, întunericul redevine stăpân.

Rămase cu privirea ațintită la pâlcurile de bambuși. Zări chipuri, întregi, micșorându-se, apoi alungindu-se, lățindu-se, luându-și zborul — asemenea scânteilor dintr-un foc întețit — și mistuindu-se până când noaptea și stelele le absorbi. Cu ochii plânși, Livy se ridică într-o spirală. Chipul lui Jean, rece și neclintit ca și atunci când o văzuse pentru ultima oară în sicriu, tremură cuprins de flăcări, dar rămânând înghețat, apoi se înălță o dată cu fumul. Tatăl lui, la fel. Fratele lui, Henry, cu trăsăturile arse și umflate de explozia unui cazan cu aburi. Iar la urmă o față zâmbitoare, cea a lui Tom Blakenship, băiatul ce-i servise ca model pentru Huckleberry Finn.

Copilul care visa să plutească etern pe o plută la vale pe Mississippi, inconștient, dar trecând prin multe aventuri, sălășluise mereu în sufletul lui Sam. Acum avea prilejul să călătorească pe apă la nesfârșit. Putea trăi nenumărate momente de adâncă emoție, putea discuta pe săturate cu duci, conți și capete încoronate. Putea lenevi, pescui, i se oferea prilejul să flecărească zi și noapte, fără a trebui să muncească pentru a-și câștiga existența, avea posibilitatea de a se lăsa în voia apei o mie de ani și de a face tot ce poftea.

Din nefericire, nu putea face exact ce dorea. Sclavia legată pe potire se practica în prea multe zone. Existau indivizi ticăloșiți care capturau oameni și-i privau de produsele de lux oferte de potire: țigări de foi, băutură, gumă de visat. Prizonierilor li se dădea să mănânce cât să nu moară de foame, iar asta doar pentru a li se putea folosi potirele. Erau ținuți legați de mâini și de picioare, ca niște păsări duse la piață, nu cumva să-și pună ceapăt zilelor. Iar dacă vreunul reușea să se sinucidă, atunci era translatat în alt loc la mii de mile depărtare și cădea mai mult ca sigur în ghearele altor stăpâni de sclavi.

În plus, era bărbat în toată firea și bucuria de a călători pe o plută nu s-ar fi comparat cu aceea trăită de un copil. Nu, dacă-și continua plimbarea pe Fluviu avea nevoie de protecție, confort și, dorință lesne de înțeles, de autoritate. La asta se adăuga visul lui mai vechi, acela de a fi pilot pe o navă cu zbaturi. Pe Pământ reușise acest lucru pentru scurt timp. Acum însă va fi căpitanul celui mai mare, mai rapid și mai puternic vapor care existase vreodată, navigând pe cel mai lung Fluviu din lume, un Fluviu care făcea ca Missouri-Mississippi și afluenții lor, Nilul, Congo, Obi, Râul Galben, adunate laolaltă, să pară ca un pârâu din ținutul Ozark. Vaporul lui va avea șase punți situate mult deasupra liniei de plutire, două roți cu zbaturi de dimensiuni uriașe» cabine luxoase pentru echipaj și numeroșii călători printre care se vor afla cele mai vestite personalități ale vremii în care au trăit. Iar el, Samuel Langhorne Clemens, alias Mark Twain, va fi căpitan. Vaporul nu se va opri decât atunci când va atinge izvoarele Fluviului, de unde se va pomi într-o expediție împotriva monștrilor care creaseră acest loc și redeșteptaseră omenirea pentru a retrăi dureri, dezamăgiri, suferințe și tristeți.

Călătoria ar dura o sută de ani sau poate două, chiar trei secole, dar asta nu avea importanță. Lumea aceasta nu prea avea cu ce să se laude, însă timpul prisosea.

Sam se lăsă prins de strălucirea imaginilor pe care le vedea cu ochiul minții, de impresionanta navă fluvială, văzându-se în timonerie în postura de căpitan, avându-l ca secund probabil pe domnul Cristofor Columb sau pe domnul Francis Drake, căpitan al Trupelor de Asalt — ba nu, nu căpitan, ci maior, întrucât la bord nu se va afla decât o persoană care să poarte titlul de căpitan: Sam Clemens însuși — maiorul va fi, desigur, Alexandra cel Mare sau Iulius Cezar sau poate chiar Ulysses S. Grant.

Un gând negru săgeta minunatul balon care plutea dus pe aripile visului și-l dezumflă pe neașteptate. Cei doi nestruniți ai Antichității, Alexandru și Cezar, n-ar suporta multă vreme poziția de subordonare. Ar complota încă dintru început pentru a trece la conducerea navei cu zbaturi. Iar cealaltă mare personalitate, U. S. Grant, va accepta să execute ordinele lui Sam Clemens, un simplu umorist, un om de litere, într-o lume în care nu se pomeniseră tipărituri?

Pierzând aer, balonul iluziilor lui Sam se dezumflă. Atârna moale. Se gândi din nou la Livy, atât de aproape de el, însă smulsă brutal chiar de ceea ce făcuse posibil celălalt vis al lui. I se arătase pentru un scurt răstimp, apoi îi fusese răpită din nou, de capriciul unui zeu crud. Dar oare visul se putea împlini? Nici măcar nu era sigur că va reuși să găsească meteoritul, care pesemne că se afla undeva în apropiere.




9


— Sam, arăți cam palid și obosit, spuse Lothar.

— Mă duc la culcare, îi răspunse Sam ridicându-se.

— Cum adică, o dezamăgești pe frumoasa venețiană din secolul al XVII-lea care ți-a făcut ochi dulci toată seara? îl sâcâi Lothar.

— Ocupă-te tu de ea, îl sfătui Sam. Se îndepărtă.

În cursul ultimelor ore se simțise de câteva ori tentat să o ducă în coliba lui, mai ales că se încălzise binișor cu whisky din potir. Acum se simțea lipsit de vlagă. În plus, știa că va avea remușcări dacă s-ar culca cu Angela Sangeotti. În cei douăzeci de ani petrecuți aici avusese zece țiitoare, și de fiecare dată îl mustrase conștiința. Iar acum, ciudat lucru, s-ar simți vinovat, nu numai din cauza Livyei, ci și a lui Temah, însoțitoarea sa de origine indoneziana, alături de care petrecuse ultimii cinci ani. „Ridicol!” și-o spusese de nenumărate ori.,Nu am motive să mă consider vinovat față de Livy. Soarta ne-a despărțit de atâta timp, încât ne-am înstrăinat unul față de celălalt. Ni s-au întâmplat prea multe amândurora din Ziua Resuscitării până acum.”

Raționamentul logic nu-l ajuta câtuși de puțin. Suferea. La o adică, de ce nu? Rațiunea n-avea nimic de-a face cu adevărata logică; omul era un animal irațional, acționând strict în funcție de temperamentul înnăscut și de stimulii în fața cărora era vulnerabil.

„Prin urmare, de ce să mă torturez din pricina unor lucruri care nu-mi pot fi imputate doar pentru că nu-mi pot înfrâna pornirile?

Fiindcă îmi stă în fire să mă torturez singur pentru întâmplări de care nu-s vinovat. Sunt de două ori blestemat. Primul atom de pe Pământ, ciocnindu-se cu un alt atom, a dat naștere lanțului de evenimente care au condus, în mod mecanic, la apariția mea aici, pentru a păși în bezna acestei planete ciudate prin mijlocul mulțimii de tineri îmbătrâniți, sosiți aici de pretutindeni și din toate timpurile, îndreptându-mă spre o colibă din lemn de bambus unde mă așteaptă singurătatea, vinovăția și mustrările de conștiință, toate inutile din punct de vedere logic și, totuși, inevitabile.”

— Ticăloși cu inimă de piatră! răbufni el și ridică pumnul spre cer. Apoi râse trist și adăugă: Dar așa cum eu nu mă pot schimba, nici Ei nu pot lupta împotriva propriei lor cruzimi și nepăsări. Suntem cu toții prizonierii slăbiciunilor noastre.

Gândurile acestea nu-l ajutară să alunge cât de cât dorința de răzbunare. Va mușca mâna care-i dăruise viață eternă. Coliba lui din lemn de bambus se afla la poalele dealurilor, sub un arbore de fier uriaș. Deși era o cocioabă amărâtă, ea reprezenta un adevărat lux în acest ținut în care uneltele din piatră necesare pentru construirea unei case constituiau o raritate. Cei translatări aici erau nevoiți să se mulțumească cu locuințe încropite din te miri ce: tulpini de bambus îndoite și legate între ele cu împletituri din ierburi la vârf și pe părțile laterale și acoperite cu frunzele uriașe rupte din arborii de fier. Din cele cinci sute de varietăți de bambus din această vale, unele puteau fi despicate și fasonate, devenind cuțite care se toceau totuși aproape imediat.

Sam intră în colibă, se așeză pe patul improvizat și se acoperi cu câteva prosoape mari. Zgomotul difuz al petrecerii îl deranja. După ce se foi o vreme, cedă tentației de a mesteca o bucată de gumă de visat. Nu putea anticipa efectul: extaz, forme multicolore în permanentă schimbare, senzația că lumea era perfectă, dorința de a face dragoste sau o neagră deznădejde din care săreau să-l atace monștri, fantome acuzatoare, reminiscențe ale Pământului pierdut, arzând în flăcările iadului în vreme ce demoni fără chip își râdeau în barbă de țipetele lui.

Mestecă și-și înghiți saliva, dându-și imediat seama că greșise. Era deja prea târziu. Continuă să mestece, retrăind clipele în care, copil fiind, era cât pe ce să se înece dacă nu l-ar fi salvat cineva. „Asta a fost prima oară când am murit”, se gândi el, „ba nu, am murit la naștere. Ciudat, mama nu mi-a vorbit niciodată despre asta.”

O văzu pe mama lui zăcând în pat, cu părul încâlcit, pielea lipsită de orice culoare, pleoapele întredeschise, gura căscată, doctorul se ocupa de noul-născut — adică de Sam — și trăgea dintr-o țigară de foi. Vorbind cu jumătate de gură, se adresase tatălui:

— Nu prea merita salvat.

— Aveai de ales între a salva arătarea asta și mamă? întrebase tata.

Doctorul avea o claie de păr roșcat, o mustață roșcovană pe oală și ochi albaștri spălăciți.

— De obicei îmi îngrop greșelile, răspunsese el. Îți faci prea multe probleme. Voi salva boțul aista de came, deși, zău că nu merită, și o voi salva și pe ea.

Doctorul îl înfășase și-l pusese pe pat, după care se așezase i începuse să scrie într-un carnețel cu coperte negre.

— Te-apuci să scrii într-un moment ca ăsta? întrebase tata.

— Trebuie, răspunsese doctorul, și aș fi avansat mai mult dacă n-aș trăncăni atâta. Asta-i un jurnal al tuturor sufletelor pe are le aduc pe lume. Sper să scriu într-o bună zi o carte mare despre evoluția celor ce le-am dat viață, pentru a vedea dacă a ieșit vreunul mai de doamne-ajută. Dacă voi reuși să aduc în aceasta vale a plângerii un geniu, măcar unul, atunci pot să consider că a meritat să trăiesc. Dacă nu, înseamnă că mi-am risipit viața umplând lumea asta tristă cu dobitoci, ipocriți egoiști etc.

Micuțul Sam începuse să urle, iar doctorul spusese:

– Țipă ca un suflet pierdut în lupta cu moartea, nu ți se pare? Parc-ar fi pedepsit să poarte toate păcatele lumii pe umerii lui firavi.

— Ești un om ciudat, spusese tată-său. Rău, dacă mă gândesc bine. Fără frica de Dumnezeu.

— Da, plătesc tribut către Prințul întunericului.

Aerul din cameră era greu din cauza mirosului de sânge, respirației încărcate de alcool a doctorului, a duhorii de tutun și de sudoare.

— Cum îl veți boteza? Samuel? Așa mă cheamă și pe mine! înseamnă „numele lui Dumnezeu”. Glumesc și eu. Doi de Samuel, ce zici? Arată bolnăvicios, amărât, nu cred că apucă ziua de mâine. Dar dacă o să trăiască, are să regrete că n-a murit.

— Pleacă din casa mea, spurcăciune născută din diavol! răcnise tata. Ce fel de om ești? O să chem alt doctor! Nici măcar n-o să spun cuiva că ai asistat-o pe soția mea sau că mi-ai trecut pragul. O să alung din casa asta duhoarea ta nesuferită.

Nesigur pe picioare, doctorul își aruncase instrumentele murdare în geantă și o închisese cu un pocnet sec.

— Prea bine. Numai că din pricina ta am zăbovit în satul ăsta nenorocit, plin de proști. Drumul mă poartă spre lucruri mai mărețe și mai plăcute, prietene provincial. Știind că șarlatanii care slujesc de moașe în văgăuna asta sunt plecați din oraș, mi-am făcut milă cu tine doar fiindcă-s bun la inimă. M-am smuls din căldurica tavernei să bat drumul până aici și să salvez pruncul ăsta căruia i-ar sta mai bine mort, “infinit mai bine. Nu știu cum se face, dar asta-mi aduce aminte că trebuie să-mi plătești onorariul.

— S-ar cuveni să te azvârl afară din casă și să te răsplătesc doar cu blesteme! spusese tata. Dar oamenii trebuie să-și plătească datoriile, indiferent dacă le convine ori nu. Uite-ti cei treizeci de arginți.

— Arată mai degrabă a bucăți de hârtie, spusese doctorul. Ei, și-acum poți să-l chemi pe cel care-o să-ți recomande pilule, nebunie și moarte, dar ține minte că Doctorul Ecks ți-a smuls soția și pruncul din ghearele morții. Ecks, cantitate neglijabilă, eternul călător, străinul misterios, ticălosul devotat ideii de a-i ține-n viață pe alți ticăloși, iubitor al diavolescului whisky, de vreme ce nu suport romul.

— Afară! Ieși! strigase tata. Pleacă până nu te omor!

— Nu mai e nici un pic de recunoștință pe lumea asta, bolborosise Doctorul Ecks. Din nimic m-am născut, trec printr-o lume înțesată de proști și-n nimic mă voi întoarce. Ecks este egal cu zero.

Transpirând, stând cu ochii căscați și nemișcați ca aceia ai unei statui de piatră reprezentându-l pe Apollo, Sam urmărise întreaga dramă. Scena și actorii rămăseseră prizonierii unui glob de lumină gălbuie prin care fulgerară dâre de lumină roșiatică, după care totul dispăru fără urmă. Doctorul privise peste umăr înainte de a ieși din casă. Asta se întâmplase în Florida, Missouri, la data de 30 noiembrie 1835. Își scosese țigara de foi din gură și rânjise disprețuitor, dându-și la iveală dinții îngălbeniți dintre care răsăreau doi canini anormal de lungi și neverosimil de albi.

Imaginea clipi scurt și se stinse, de parcă ar fi fost o scenă dintr-un film care se oprește brusc. Pe ușa care apăruse la locul nașterii lui Sam, iar acum devenise intrarea în coliba lui din bambus, intră o altă siluetă. Rămase pentru o clipă profilată în lumina stelelor, apoi se făcu una cu umbrele dinăuntru. Sam închise ochii și-și luă inima în dinți, pregătindu-se să trăiască din nou momente de spaimă. Gemu și-i păru rău că mestecase gumă de visat. Știa totuși că dincolo de groază se întrezărea un grăunte de fericire. Ura ideea și, în același timp, o îndrăgea. Drama legată de nașterea sa fusese o nălucire, rod al minții lui care încerca să-și explice de ce era așa și nu altfel. Dar ce însemna această siluetă întunecată, care pășea tăcută și sigură ca și moartea? Din ce cotlon ascuns al minții lui apăruse creatura asta?

Auzi o voce baritonală:

— Sam Clemens! Nu te agita! N-am de gând să-ți fac vreun rău! Am venit să te ajut!

– Și ce dorești ca răsplată pentru asta? întrebă Sam. Bărbatul chicoti și spuse:

– Îmi placi. Am făcut o alegere bună.

— Poate vrei să spui că eu am preferat să mă alegi, îl ajuta Sam.

Urmară câteva momente de tăcere, apoi omul continuă:

– Înțeleg. Crezi că-s o altă nălucire stârnită de guma de visat. Nici vorbă. Poți să mă pipăi.

— La ce bun? Ca nălucire produsă de gumă, ar trebui să știi că poți fi văzut și chiar pipăit. Spune-mi cu ce gând ai venit

— Chiar totul? Istoria ar fi prea lungă, iar eu nu îndrăznesc să zăbovesc mult timp pe-aici. Mai sunt semeni de-ai mei prin zonă și s-ar putea să bage de seamă. Asta mi-ar pricinui necazuri, fiindcă sunt tare bănuitori. Știu că printre ei există un trădător, dar n-au nici cea mai vagă idee cine-ar putea fi acela.

— Semeni? Ei? repetă Sam.

— Ei, adică noi, Eticii, facem investigații în aceasta zona, explică bărbatul. Trecem printr-o situație unică, fiind prima oara că grupuri complet lipsite de omogenitate au ajuns să trăiască.; laolaltă. Acest lucru ne oferă prilejul de a efectua studii și de aceea înregistrăm totul. Dețin funcția de administrator-șef, fiindcă sunt unul dintre Cei Doisprezece.

— După ce mă trezesc o să caut să mă lămuresc în ceea ce; te privește, îi răspunse Sam.

— Ești treaz, iar eu exist. Sunt o realitate obiectivă. Și, repet, nu am prea mult timp la dispoziție.

Sam dădu să se ridice, dar se trezi împins la loc de o mână care-l făcu să priceapă că se afla în fața unei puternice forțe fizice și mentale. Simțind-o, Sam începu să tremure.

— Ești unul dintre Ei, șopti el. Unul dintre Ei!

Alungă din minte gândul de a-l prinde pe bărbat și de a chema ajutoare.

— Dintre ei, dar nu de partea lor. Sunt cu voi, ființele umane, și mă voi îngriji ca semenii mei să nu-și desăvârșească proiectul lor murdar. Am un plan, însă el cere mult timp, răbdare, pași mărunți, precauți și înșelători. Până acum am luat legătura cu trei oameni; tu ești al patrulea. Ceilalți cunosc doar frânturi ale planului. Dacă vreunul dintre ei ar fi dat în vileag și interogat, nu le-ar putea spune Eticilor decât puține lucruri, planul trebuie să se desfășoare încet și totul să pară drept simplă întâmplare. La fel cum și meteoritul trebuie să lase impresia că a fost un accident.

Sam vru din nou să se ridice, dar își înfrâna dorința înainte de a simți atingerea mâinii;

— N-a fost un accident?

— Nu. Știu de multă vreme despre visul tău de a construi un vapor și de a călători până la capătul Fluviului. Fără fier ți-ar fi imposibil. De aceea am deviat meteoritul, aducându-l în câmpul de atracție al acestei planete și făcându-l să se prăbușească în apropierea locului în care te aflai. Nici prea aproape, desigur, altfel ai fi murit și-ai fi fost translatat din zona asta. Există sisteme de protecție pentru a împiedica materia cosmică să se prăbușească în valea Fluviului, dar am reușit să le anihilez până a trecut meteoritul. Din nefericire, supraveghetorii au repus în funcțiune sistemul de respingere aproape în ultimul moment. Când l-au activat, efectul lui a făcut ca meteoritul să capete altă traiectorie decât cea pe care-am calculat-o eu. Drept urmare, noi, adică tu, era cât pe ce să fim uciși. Doar norocul te-a salvat. Dar mai apoi am aflat că ceea ce tu numești noroc ține cu mine.

– Și-atunci, steaua căzătoare?…

— E o stea doborâtă în mod deliberat.

,Dacă știe atâtea despre mine; trebuie să fie cineva din echipajul lui Dreyrugr” gândi Sam. „Doar dacă poate deveni invizibil… Nu-i imposibil. Nava în formă de ou pe care-am văzut-o era invizibilă; am zărit-o doar pentru că cineva a vrut asta. Pesemne că fulgerul a influențat aparatul care face nava invizibilă. Și-atunci, ce să cred? Asta-i altă nălucire provocată de guma de visat.”

— Unul dintre agenții lor e aproape, spuse omul. Ascultă-mă cu atenție. Meteoritul n-a fost îndepărtat fiindcă n-am avut timp. Mai precis, eu am hotărât așa. E îngropat sub pământul câmpiei și. dealurilor aflate la zece mile depărtare. Să numeri zece pietre-potir în susul Fluviului. Vei ajunge la marginea craterului original, unde sunt îngropate câteva fragmente mari și multe altele mici. Să începi săpăturile. Restul te privește. Te voi ajuta când voi avea prilejul, dar nu pot întreprinde ceva care să bătăi la ochi.

Inima lui Sam începu să bată atât de tare, încât nu reuși să-și audă nici propria voce.

— De ce vrei să construiesc vaporul?

— Vei afla la momentul potrivit. Deocamdată bucură-te că ți s-a dat ce-ți trebuie. Ascultă! La cinci mile în amonte, aproape de poalele munților se găsește un zăcământ uriaș de bauxită. Iar nu departe, un filon de platină și la două mile de el, cinabru.

— Bauxită? Platină?

— Of, ce nătâng!

Se auzi respirația precipitată a omului. Sam aproape că reuși să simtă zbaterea interioară a omului care încerca să-și înfrângă dezgustul și furia. Apoi, cu glas liniștit, urmă:

— Vei avea nevoie de bauxită pentru a obține aluminiu, iar platina îți va sluji drept catalizator pentru nenumăratele componente ale vaporului. N-am timp să-ți explic acum. Prin părțile astea sunt câțiva ingineri care-ți vor spune ce să faci cu substanțele minerale. Trebuie să plec. Se apropie. Să faci cum ti-am spus. A, da, la treizeci de mile în susul Fluviului vei găsi cremene!

— Dar…, începu Sam. Silueta se mai zări o clipă, apoi dispăru. Sam se ridică greoi și merse până la ușă. Pe maluri ardeau focuri și prin fața lor se hârjoneau siluete șterse. Necunoscutul plecase. Sam dădu roată colibei, dar nu văzu pe nimeni. Ridică ochii spre cerul străveziu pe care se vedeau nori de gaze și ciorchini de stele albe, albastre, roșii și galbene. Spera să surprindă licărul pierit al vreunui vehicul care devenea invizibil. Zadarnică dorință.




10


Întorcându-se spre colibă, tresări văzând o siluetă înspăimântător de mare, învăluită în întuneric, stând în fața intrării. Simțindu-și inima bătându-i nebunește, întrebă nesigur:

— Joe?

— Da, bubui vocea groasă a lui Joe care înainta spre el. Pe-aiși a trecut sineva care nu-i om. Zimt mirozul lui. E-o aromă ziudată, altfel decât a voaztră. Ztii, azta m-a făcut ză-mi amintezc…

Rămase tăcut vreme de câteva clipe. Sam așteptă, știind că moara cu pietre uriașe măcina materia gândului. Apoi Joe continuă:

— Uf, ză mă ia naiba!

— Ce s-a întâmplat, Joe?

— Azta a fozt tare demult, z-a-ntâmplat pe Pământ, jtii, cu câtva timp înainte de a muri. Ba nu, nu ze boate. Izuze Crizf toaze, dacă-i adevărat șe zpui despre eziztenza noastră, atunși trebuie ză vi fost acum vreo zută de mii de ani!

— Hai, Joe, nu mă ține încordat.

— Păi, n-o ză creji șe zic. Dar trebuie ză ții minte că zi nazul meu are memorie.

— Mi se pare absolut normal, doar ți-e mai mare decât creierul, spuse Sam. Spune o dată, sau vrei să mor de curiozitate?

— Am înzelez, Zam. Eram pe urmele unui membru din tribul vifzangkruilz, care locuia la vreo jeșe mile debărtare de noi, pe șealaltă parte a unui deal mare care zemăna cu…

— Lasă detaliile, Joe, îl îmboldi Sam.

— Aza, era zbre zeară zi jtiam că mă abrobiam de dujmanul meu, fiindcă urmele lăzate de el erau prea broasbete. Zi-atunși am aujit un jgomot care m-a făcut ză cred că individul urmărit era de fapt be urmele mele zi aveam ză fiu eu cel lovit cu bâta-n cab în loc ză ze întâmble inverz. De așeea m-am lăsat la bământ zi m-am târât zbre locul de unde venize jgomotul. Zi ghizi șe-am văjut. Doamne, cum de nu zi-am boveztit până acum? Mare nătărău mai zunt!

— Cu asta sunt de acord. Deci?…

— Omul m-a mirozit, nu-mi dau zeama cum, fiindcă, aja mare cum zunt, nu fac jgomot nisi cât o nevăztuică ztrecurându-ze către o pazăre. În zvârjit, venize be urmele mele zi m-ar fi butut lua brin zurprindere. Numai că acum jășea be bământ, reșe ca un zloi. Zi lângă el ztăteau două fiinze umane. Oi fi eu mai curazoz decât mulzi alzii, dar era brima oară că vedeam oameni zi brobabil că m-am zberiat. Zau oricum, eram precaut. Purtau haine, adică șeea ce mi-ai dezcris tu drept haine. Aveau în mână nijte lucruri șiudate, beze groaze ji negre, lungi de vreo treijeși de șentimetri, care nu erau din lemn, băreau mai curând din ozel, ca zecurea lui Bloodacze. Eu stăteam bine azcunz, dar ticălojii au reujit cumva ză-ji dea zeama că mă aflam acolo. Unul dintre ei a întinz băzul zbre mine zi mi-am bierdut cunoj-tinza. Am adormit. Când mi-am revenit, șei doi oameni zi vif-ul dizbăruzeră. Am blecat de-acolo mâncând nori, dar mirozul așe-la nu l-am uitat.

— Asta-i toată povestea?

Joe încuviință din cap.

— La naiba, cum adică? exclamă Sam, Asta înseamnă că acești… acești oameni au fost cu ochii pe noi cinci sute de mii de ani? Sau mai mult? Ar putea fi aceiași?

– Șe vrei ză jiși?

Sam îl avertiză pe Joe să nu spună nimănui ce avea să audă. Știa că se putea încrede în titantrop, însă când începu să-i relateze cele întâmplate, simți mustrări de conștiință. X îi ceruse să nu scoată o vorbă către nimeni.

Joe dădu din cap cu atâta convingere, încât nasul lui amintea de un buștean care sălta pe o mare agitată.

— Totul ze leagă. Jiși că-i o coinșidenză? Fabtul că i-am văjut pe Pământ, aboi am mers în eczbedizia lui Ikhnaton, zi tumul zi nava jburătoare, zi faptul că tu ai fozt alez acum de acezt Icz ză conztruiejti vaborul cu jbaturi? Despre azta șe bărere ai?

Sam era atât de emoționat, încât nu reuși să adoarmă decât aproape de crăpatul zorilor. Se sculă cu greu să ia micul dejun, deși ar fi preferat să rămână în pat. În timp ce vikingii, neamțul și Joe mâncau ceea ce le oferiseră potirele, el le prezentă o versiune cenzurată la sânge a experienței pe care o avusese. Le povesti totul ca și cum ar fi fost un vis. Dacă mirosul lui Joe n-ar fi venit ca o confirmare a vizitei necunoscutului, ar fi fost convins că fusese vorba de un vis.

Von Richthofen se arătă reticent, desigur, însă nordicii credeau în revelații prin intermediul viselor. Adică nu chiar toți. Din nefericire, printre inevitabilii sceptici se număra și Erik Bloodaxe.

— Vrei să hoinărim cale de zece mile și să ne apucăm de săpat doar pentru că tu ai avut un coșmar ciudat? explodă el. Clemens, mereu am zis că mintea ți-e la fel de plăpândă ca și curajul, dar acum m-am convins de asta! Las-o baltă!

Sam se așezase să mănânce. Se ridică în picioare și, fulgerându-l pe Bloodaxe pe sub sprâncenele stufoase, spuse:

— Atunci eu și Joe plecăm singuri. O să-i convingem pe localnici să sape și când vom găsi fier — și sigur o să dăm de el — n-o să devii asociatul nostru nici în virtutea sentimentelor, nici pe bani. Cât privește iubirea, dacă veni vorba, nici pe Pământ, nici aici n-ai avut parte de ea, iar bani nu există pe planeta asta.

Lăsând să-i cadă din gură bucăți de pâine și friptură, Bloodaxe răcni și începu să-și rotească securea.

— N-o să permit unui sclav prăpădit să-mi vorbească astfel! ai curând o să-ți sapi mormântul, pârlitule! Joe, care se ridicase deja să se alăture lui Clemens, mârâi și-și scoase de la brâu securea uriașă. Vikingii își lăsară mâncarea și merseră să se așeze în spatele căpeteniei lor. Von Richthofen zâmbise tot timpul cât ascultase visul lui Clemens. Zâmbetul îi îngheță pe față și începu să tremure, dar nu de frică Se ridică și el și, fără să scoată o vorbă se așeză în dreapta lui Clemens. Apoi i se adresă lui Bloodaxe:

— Prietene nordic, ai batjocorit priceperea și curajul războinicilor germani. O să-ți vârâm rânjetul batjocoritor pe gât.

Bloodaxe scoase un hohot puternic de râs:

— Doi cocoșei luptători și un maimuțoi! N-o să aveți parte de-o moarte ușoară; mă îngrijesc eu să vă chinuiți zile întregi până să vă bucurați de ea! O să vă milogiți de mine să pun capăt durerilor voastre!

— Joe! spuse Clemens. Ai grijă să-l ucizi întâi pe Bloodaxe! După aceea poți să mai transpiri nițel doborându-i pe ceilalți.

Joe ridică securea grea de douăzeci și cinci de kilograme deasupra umărului și o roti în față și-n spate descriind un arc de 45 de grade cu ușurința cu care ar fi învârtit un băț.

— Pot ză-i jdrobezc zternul dintr-o jvârlitură zi z-ar putea ză-i dărâm la bământ zi pe câziva dinapoia lui, spuse Joe.

Nordicii știau că nu erau vorbe goale; îl văzuseră zdrobind multe țeste. Era în stare să ucidă jumătate dintre ei înainte de a fi răpus, poate chiar să-i facă fărâme fără să pățească nimic. Dar ei juraseră să-l apere pe Bloodaxe până la moarte și, cu toate că mulți dintre ei îl urau, nu voiau să-și calce cuvântul

Pe valea Fluviului n-ar fi trebuit să existe lași; curajul s-ar fi cuvenit să devină universal. Moartea nu era dispariția totală; orice om ucis se năștea din nou. Dar cei care dovediseră curaj pe Pământ erau curajoși și aici, iar lașii nu se schimbau câtuși de puțin. Probabil că în sinea lui, omul știa că moartea dura doar o zi, dar celulele corpului, inconștientul, emoțiile și toate celelalte care alcătuiau laolaltă caracterul lui nu recunoșteau acest adevăr. Sam Clemens se ferea cât putea de violență și de durerea care o însoțea, temându-se de ea mai mult decât de moartea violentă. Luptase alături de vikingi, mânuise o secure și aruncase cu sulița, rănise și fusese rănit, ba chiar ucisese o dată un om, deși făcuse asta mai degrabă din întâmplare decât din pricepere. În concluzie, era un războinic mediocru. Atunci când lupta, sângele parcă-i fugea din trup și toată forța lui se istovea.

Sam știa asta foarte bine, dar pentru atâta lucru nu se învinuia și nici nu se rușina.

Bloodaxe era furios și nu se temea defel. Dar dac-ar fi murit, lucru foarte probabil, nu și-ar mai fi găsit locul alături de Clemens, care visa să construiască vaporul Fluvial și să ia cu asalt citadelele de la polul nord. Și, deși disprețuise visul, sufletul îi șoptea că el putea fi o revelație dăruită de zei. Era posibil să piardă un viitor glorios, iar asta doar din vina sa.

Sam Clemens îl cunoștea ca pe propriul lui buzunar și era gata să pună rămășag că ambiția se va dovedi mai tare decât furia. Așa se și întâmplă. Regele își plecă securea și făcu un efort să zâmbească.

— Nu-i bine să pui la îndoială darurile zeilor înainte de a le cerceta, recunoscu el. Am cunoscut preoți cărora Odin și Heimdall le-a încredințat adevărul în vis, însă ei n-au avut curajul să lupte și au mințit doar când nu a trebuit să vorbească în numele zeilor. Așa că vom săpa în căutarea fierului. Dacă vom găsi, bine. Dacă nu… o vom lua de la început.

Sam respiră ușurat și speră să scape de tremurai care nu-i dădea pace. Bășica udului și pântecul îl dureau de dorința de a se despovăra, însă nu îndrăzni să se retragă într-un asemenea Hfcoment. Trebuia să joace rolul bărbatului care câștigase bătălia. Bece minute mai târziu, incapabil să mai reziste, pomi spre latrină.

X, Necunoscutul Misterios, spusese că excavațiile puteau începe în orice loc din apropierea celei de-a zecea pietre-potir din susul Fluviului. Cu toate acestea, trebuia ca presupușii săpători să le dea o lecție localnicilor pentru ca aceștia să priceapă cine e stăpânul. Un gangster din Chicagoul anilor douăzeci-treizeci, Alfonso Gilbretti, făcuse alianță cu un magnat belgian al cărbunelui și oțelului de la sfârșitul secolului al XX-lea și cu un sultan al Turciei de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Acest triumvirat urmase modelul deja bine cunoscut, punând bazele unei bande cu numeroase celule formate din cei care, în viața lor pământeană, îi exploataseră fără milă pe semenii lor prin crimă, afaceri sau alte activități. Cei care crâcniseră în fața acestor proaspăt autoproclamați stăpâni fuseseră lichidați cu o zi în urmă, iar banda stabilise ce parte va plăti fiecare „cetățean” din ceea ce-i oferea potirul pentru a se bucura de „protecție”, Gilbretti își alcătuise un harem de cinci femei, dintre care două se arătaseră dornice să-l slujească, iar una murise cu o seară înainte fiindcă încercase să-i crape capul cu un potir când acesta intrase peste ea în colibă.

Clemens aflase toate astea ascultând diverse bârfe. Își dădu seama că vikingii vor avea de înfruntat două sute de bandiți și cel puțin o mie de așa-ziși membri ai miliției. Patruzeci de bărbați și douăzeci de femei li se vor opune. Însă localnicii erau înarmați doar cu sulițe din lemn de bambus având vârfuri călite în foc, în vreme ce invadatorii aveau armuri din piele de balaur de Fluviu, securi, sulițe și săgeți cu vârfuri făcute din piatră. Fără a-l mai pune la socoteală pe Joe Miller.

Aflat pe corabie, Bloodaxe îi anunță pe localnici de intențiile lui. Dacă voiau să li se alăture, erau liberi s-o facă sub conducerea nordicilor. Însă nici unul dintre ei nu va fi nevoie să „contribuie” cu nimic din ce-i oferea potirul personal și nici o femeie nu va fi siluită.

Gilbretti slobozi o înjurătură siciliana și o sulița către Erik. Nordicul scăpă de efectul amândurora și-și azvârli securea. Lama ei se înfipse în pieptul lui Gilbretti și, înainte ca cineva să apuce a face vreo mișcare, purtând asupra sa o bâtă țintuită cu cremene, Erik coborî de pe corabie în goană să-și recupereze prețioasa armă. Joe Miller porni după el, urmat de treizeci de războinici. Femeile sloboziră săgeți, iar alt grup de pe corabie trase în bandiți cu ultima rachetă pe care-o mai aveau. Nimeriră exact la țintă, în ultimele rânduri ale micii armate strânse de Gilbretti. Fură uciși, răniți sau năuciți aproape patruzeci de oameni.

Câteva clipe mai târziu, magnatul belgian și turcul erau morți, având capetele făcute chisăliță de securea lui Joe, iar ceilalți fuseseră doborâți ori o rupseseră la goană.

Dar nici din aceștia nu scăpă vreunul. Membrii miliției găsiră acum prilejui să se răzbune, bătându-i sau înjunghiindu-i de moarte. Nu rămaseră decât zece supraviețuitori pe care oamenii îi răstigniră și îi împunseră cu bețe de bambus, ascuțite și trecute prin foc. Sam Clemens reuși să suporte o vreme urletele celor schingiuiți. Nu voia să-si piardă din popularitate stricând distracția oamenilor, așa că se strădui să nu bage în seamă acest spectacol. Lothar von Richthofen spuse că înțelegea prea bine dorința celor ce fuseseră chinuiți până atunci de a provoca durere. Dar nu dorea să mai tolereze mult o asemenea barbarie. Păși către cel mai apropiat schingiuit și-l reduse la tăcere cu o singură lovitură de secure. Apoi ordonă ca ceilalți să fie uciși imediat. Probabil că Erik Bloodaxe s-ar fi împotrivit acestei porunci, fiindcă socotea normal ca dușmanii să fie torturați spre a le da un exemplu atât lor cât și celorlalți. Însă el fusese năucit de o bucată de piatră azvârlită de explozia rachetei și nu mai știa ce se întâmplă în jur.

Cam fără tragere de inimă, membrii miliției executară ordinul, dar așa cum îl înțeleseseră ei. Îi aruncară pe cei nouă supraviețuitori în Fluviu, care avea să stingă flăcările, dar nu și durerea provocată de așchiile din lemn de bambus. Unii se zbătură minute întregi până să se înece. Lucru de mirare, fiindcă nefericiții ar fi putut să alunge chinurile din pântece înghițind apă, știind că peste scurt timp vor fi din nou vii și teferi. Dar dorința instinctivă de supraviețuire era atât de puternică, încât se zbăteau să-și țină capetele deasupra apei cât de mult erau în stare.




11


Excavațiile nu începură imediat. Se impunea mai întâi organizarea localnicilor, statuarea clară a unor autorități legislative, judecătorești și administrative și întemeierea unei armate. Trebuia stabilită suprafața pe care se forma noul stat. Clemens și Bloodaxe se gâlceviră o vreme pe această temă și căzură de acord în cele din urmă că puteau administra zona întinzându-se trei mile în susul și-n josul Fluviului, pornind de la locul exploatării. La granițe se construi un soi de linie de apărare care amintea de cea de la Maginot, adică o fâșie lată de șase metri, presărată cu pari ascuțiți din bambus, lungi de aproape șaizeci de centimetri, înfipți în pământ la diferite unghiuri. Linia mergea de la poalele munților până la.malul Fluviului. În preajma obstacolelor cu săgeți și țepușe se construiră colibe, ce slujeau de garnizoane în care locuiau sulițași împreună cu femeile lor.

Un al treilea cal-de-frize se construi pe mal. După ce îl terminară, mutară corabia către locul din susul Fluviului unde, dacă era să dea crezare afirmațiilor Necunoscutului Misterios, se afla un filon de cremene. Bloodaxe rămase pe loc împreunai cu vreo cincisprezece dintre oamenii lui. Îi încredința secundului Snorri Ragnarsson sarcina de a conduce expediția. Snorri urma să trateze cu localnicii pentru obținerea de cremene, promițându-le o cotă din fierul care avea să fie extras. Dacă aceștia Refuzau să cedeze, avea poruncă să-i amenințe. Bloodaxe socoti că Joe Miller era cel mai potrivit să însoțească expediția, fiindcă statura uriașă și înfățișarea grotescă a titantropului aveau sa bage spaima ui oameni.

Sam Clemens aprobă logica hotărârii, însă nu agrea ideea de a fi izolat de Joe. Nu vru totuși să plece alături de Joe, fiindcă știa de ce-ar fi fost în stare Bloodaxe în absența sa. Regele era arogant și pus pe harță. Dacă îi supăra pe oameni, putea provoca o revoluție a cărei forță i-ar fi copleșit pe vikingii rămași.

Fumând și gândind febril, Sam pășea furios încoace și în-colo prin fața colibei lui. Sub stratul de iarbă se găsea fier, mai mult decât suficient pentru a-și împlini Visul, dar nu putea începe săpăturile până nu se închei au o mulțime de pregătiri. Iar fiecare pas pe care se gândea să-l facă era descurajat de apariția altor probleme. Se simțea atât de frustrat, încât mușcă din țigara de foi, cât pe ce s-o reteze. Trebuia ca oamenii care trăiau deasupra zăcământului de cremene să fie intimidați de apariția lui Joe pentru a coopera. Dar dacă Joe pleca, se putea ca Bloodaxe sa profite de ocazie pentru a-l ucide. Temându-se de Joe, n-ar face-o pe față, dar nu i-ar fi fost peste mână să aranjeze un accident.

Lac de transpirație, Sam înjură.

— Dacă mor, o să fiu resuscitat în alt loc, atât de departe de locul ăsta, că s-ar putea să-mi ia o mie de ani până să mă întorc vâslind într-o canoe. Până atunci se vor găsi alții să extragă fierul și să construiască vaporul meu. Al meu! Al meu! Nu-i al lor! Numai al meu!

Exact în acele momente de furie, Lothar von Richthofen se apropie în goană.

— Am găsit doi oameni de care avem nevoie. Doar că unul nu-i bărbat, închipuiește-ți, o femeie inginer!

Bărbatul, John Wesley O’Brien, fusese inginer metalurg pe la mijlocul secolului al XX-lea. Femeia era pe jumătate mongolă-jumătate rusoaică și-și petrecuse mare parte din viață în comunitățile miniere din Siberia.

Sam Clemens dădu mâna cu ei și le spuse pe scurt ce avea de făcut în prezent și ce spera să realizeze în viitor.

— Dacă există un zăcământ mare de bauxită în apropiere, atunci putem construi tipul de vapor dorit, spuse O’Brien.

Era foarte emoționat, ca orice om căruia i se oferea speranța de a-și continua aici profesiunea pe care-o avusese pe Pământ. Existau mulți ca el, atât bărbați cât și femei, care vroiau sa lucreze, fie și pentru a-și omorî vremea: doctori care n-aveau nimic de făcut decât să imobilizeze vreun mădular rupt, tipografi care n-aveau litere de așezat în pagină pentru că nu găseau hârtie, poștași fără corespondență de dus, fermieri lipsiți de recolte, fierari fără cai de potcovit, gospodine fără copii de crescut, care găseau mâncarea gata preparată, nu erau nevoiți să meargă la cumpărături, iar curățenia nu le lua mai mult de cincisprezece minute, comis-voiajori care n-aveau ce vinde, predicatori a căror învățătură religioasă fusese pe deplin discreditată de însăși existența acestei lumi, contrabandiști lipsiți de mijloacele necesare fabricării ilegale de alcool din cereale, fabricanți de nasturi fără nasturi, pești și târfe a căror profesiune se dusese de râpă de supraoferta venită din partea amatorilor, mecanici fără mașini, specialiști în arta persuasiunii privați de absența reclamelor, producători de covoare având la dispoziție doar iarbă ori fibre de bambus pentru prelucrare, cowboy văduviți de cai ori vite, pictori frustrați de lipsa vopselelor și a pânzei, pianiști fără de piane, lucrători la calea ferată căutând fier, agenți de bursă fără acțiuni de negociat și așa mai departe.

— Doriți, totuși, o navă cu aburi, continuă O’Brien, iar acest lucru este lipsit de realism. Ar trebui să vă opriți cel puțin o dată pe zi pentru a tăia lemn de foc, ceea ce ar însemna timp risipit chiar dacă localnicii v-ar permite să luați din cantitățile limitate de bambus și pin. Pe de altă parte, arborii, cazanele și alte componente s-ar uza cu mult înainte de a ajunge la capătul călătoriei și n-ați avea destul spațiu la bord pentru a transporta fierul necesar fabricării pieselor de schimb. Nu, aveți nevoie de motoare electrice. Ei bine, prin părțile acestea există un om pe care l-am întâlnit la scurtă vreme după translatarea mea. Acum nu știu unde se află, dar nu poate fi prea departe. O să-l caut eu, scutindu-vă de efort. Un adevărat vrăjitor în probleme de electricitate, el a fost inginer la sfârșitul secolului al XX-lea și are cunoștințele necesare pentru a construi exact tipul de motor care vă trebuie.

– Oprește-te, moară desferecată! exclamă Sam. De unde procurăm uriașa cantitate de energie electrică necesară? Va trebui să creăm propria noastră Cascadă Niagara și s-o cărăm cu noi?

O’Brien era un tânăr scund, cu o coamă de păr aproape portocalie și cu un chip având trăsături atât de delicate, încât părea efeminat. În ciuda zâmbetului puțin strâmb de pe buze, reușea să fie totuși fermecător.

— Avem electricitate la dispoziție pretutindeni de-a lungul fluviului, spuse el. Arătă către silueta în formă de ciupercă a celei mai apropiate pietre-potir. Pietrele acestea emit o cantitate de energie electrică uriașă de trei ori pe zi. Ce ne oprește să conectăm cabluri de alimentare la câteva dintre ele și să încărcăm acumulatoarele care vor alimenta motoarele navei?

Sam se holbă o clipă, apoi exclamă:

— Bleg și nătărău ce sunt! Ba nu, asta-i o exprimare redundantă. Sunt un nătărău! Îmi stau în fața ochilor de-atâta vreme și nu m-am gândit o clipă la asta! Bineînțeles! După aceea privi printre gene și-și încruntă sprâncenele stufoase și zbârlite: Dar cum naiba înmagazinezi toată energia aceea? Nu sunt eu mare specialist în electricitate, dar știu sigur că ai avea nevoie de o baterie mai mare decât Tumul Eiffel sau de-un acumulator de dimensiunile piscului Pike.

O’Brien clătină din cap.

— Așa am crezut și eu, dar individul, un mulatru, jumătate bur, jumătate zulus, pe nume Lobengula van Boom, susține că dacă are materialele necesare poate construi un dispozitiv de înmagazinare — căruia-i zice batacondensator — un cub cu latura de zece metri, cu capacitatea de zece megakilowați care poate furniza o zecime de volt pe secundă sau chiar totul odată. Daca putem extrage bauxită, vom produce aluminiu pe care-l vom folosi la circuite și la înfășurările motorului. Aluminiul n-are calitățile cuprului, dar cum nu găsim un asemenea material, ne vom face treaba și așa.

Furia și nemulțumirea lui Sam dispărură ca prin farmec, Zâmbi, pocni din degete și sări în sus de fericire.

— Găsește-l pe van Boom! Vreau să-i vorbesc!

Trase din țigară atât de tare, încât capătul țigării de foi străluci precum imaginile care i se derulau prin minte. Uriașul vapor cu zbaturi spumega deja în susul Fluviului, avându-l pe Sam Clemens în timonerie, Sam Clemens purtând șapca de Căpitan de Navă făcută din piele de Balaur de Fluviu, Sam Clemens, căpitan al miticului și unicului vapor cu zbaturi care vibra parcă de nerăbdare să pornească în călătoria lungă de cel puțin un milion de mile. Nu mai existase o asemenea navă pe un astfel de Fluviu făcând o asemenea călătorie! Cu sirena răsunând, cu clopotele vuind, cu echipajul format din oameni faimoși din toate timpurile. Începând cu subumanul Joe Miller din anul 1000000 înaintea erei noastre până la oamenii de știința firavi, dar deosebit de inteligenți, ai sfârșitului de secol XX.

Von Richthofen îl trezi la realitatea imediată:

— Sunt gata să încep excavațiile în căutarea fierului. Ce ai de gând cu Joe?

Sam gemu și spuse:

— Nu mă pot hotărî. Sunt încordat ca un tăietor de diamante înainte de a face prima crestătură. O mișcare greșită și diamantul Kohinoor se sparge. Am înțeles! O să-l trimit pe Joe. Trebuie să risc. Dar fără el mă simt neajutorat ca un apicultor care n-are găleată să strângă mierea sau ca un bancher în Vinerea Neagră. O să le spun lui Bloodaxe și Joe și o să-ți poți alcătui echipa. Numai c-ar trebui să organizăm o mică ceremonie. Să dăm ceva de dușcă, iar eu o să inaugurez săpăturile.

Câteva minute mai târziu, după ce ținuse o cuvântare, încălzit de o gură zdravănă de bourbon și strângând o țigară de foi între dinți, Sam începu să sape. Hârlețul din lemn de bambus era ascuțit, însă iarba era atât de deasă și rezistentă, încât a trebuit să-l transforme în cuțit. Asudând, înjurând, afirmând că urâse dintotdeauna munca fizică și că nu era croit să devină săpător de șanțuri, Sam crâmpoți iarba. Când încercă să înfigă hârlețul de-acum bont în pământ, Sam descoperi că nu reușise să scoată nici măcar o mână de țărână. Trebuia ca iarba și stratul de pământ uscat să fie îndepărtate.

— Mama tuturor încornoraților! blestemă el și azvârli hârlețul la pământ. Asta s-o facă un țărănoi care-i născut pentru asemenea muncă ingrată! Eu lucrez cu mintea!

Mulțimea pufni în râs și se apucă de treabă cu cuțite din bambus și securi de cremene.

— Dacă fierul o fi la trei metri adâncime o să ne ia trei ani să ajungem la el, spuse Sam. Joe, adu cât mai multă cremene, altfel n-avem nici un spor.

— E muzai? întrebă Joe Miller. O ză-mi libzezti, Zam.

— Trebuie să pleci, la fel ca toată lumea. Nu-ți face griji pentru mine.,




12


În următoarele trei zile săpară o groapă de trei metri diametru și treizeci de centimetri adâncime. Von Richthofen organiză echipele astfel că ele erau înlocuite la fiecare sfert de oră. Nu duceau lipsă de amatori bine clădiți, gata să sape, dar încetineala era provocată de cioplirea de noi unelte din cremene și de confecționarea de unelte din lemn de bambus. Bloodaxe începu să mârâie văzând cum se ciobeau cuțitele și securile, zicând că în caz de atac, armele din piatră n-ar fi putut să zgârie nici măcar pielea unui sugar. Clemens îl rugă pentru a nu știu câta oară să-i dea securea de oțel, însă Bloodaxe refuză.

— Dacă Joe ar fi aici, l-aș pune pe el să i-o ia, îi spuse Clemens lui Lothar. Apropo, unde-o fi Joe? Ar fi trebuit să se întoarcă deja, fie cu mâna goală, fie aducându-ne daruri.

— Cred c-ar fi cazul să trimitem pe cineva cu barca, sugeră von Richthofen. M-aș duce eu, dar am impresia că ai încă nevoie de mine ca să te apăr de Bloodaxe.

— Dacă Joe a pățit ceva, o să avem amândoi nevoie de protecție, conchise Sam. Uite, afganul acela, Abdul, ar putea deveni spionul nostru. E-n stare să treacă nebăgat în seamă și printr-un coș colcăind de șerpi cu clopoței.

După două zile, în zori, Abdul se întoarse. Îi trezi pe Sam și pe Lothar, care dormeau în aceeași colibă în ideea de a se apăra unul pe celălalt. În engleza lui stâlcită, Abdul le povesti că Joe Miller era legat fedeleș într-o cușcă solidă din lemn de bambus. Făcuse o tentativă de a-l elibera pe Joe, dar cușca era păzită zi și noapte.

Vikingii fuseseră primiți amical și cu înțelegere. Căpetenia locală se arătase surprinsă de ideea că va face un târg bun dând cremene pentru fier. Organizase o mare petrecere pentru a sărbători acordul și le oferise oaspeților băutură și gumă de visat pe săturate. Nordicii fuseseră copleșiți în vreme ce sforăiau amețiți de alcool. Și Joe dormea, dar se trezise când începuseră să-l lege. Fără nici o armă, omorâse douăzeci de oameni și răpise cincisprezece, dar până la urmă căpetenia îl năucise cu o lovitură de bâtă după ceafă. Izbitura, care ar fi frânt gâtul oricui, îi luase puterile lui Joe, ceea ce le permisese atacatorilor să sară pe el imobilizându-l și căpetenia îl mai trăsnise o dată în cap.

— Căpetenia și-a dat seama că Joe e un luptător puternic, spuse Abdul. Mai ceva decât Rustam. Am auzit fără să vreau câțiva oameni spunând că vor să-l folosească pe Joe ca ostatic. Căpetenia vrea să devină partener la mina de fier. Dacă e refuzat, nu-l va ucide pe Joe, dar îl va face sclav, deși mă-ndoiesc de reușită. Are de gând să ne omoare într-un atac și să-i rămână tot fierul numai lui. E-n stare. Își alcătuiește o flotă uriașă; multe vase mici, încropite în grabă, dar bune să transporte câte patruzeci de oameni fiecare. Va declanșa un atac total, având războinici înarmați cu arme din cremene, arcuri și săgeți și bumeranguri grele.

– Și cine-i acest presupus Napoleon? întrebă Sam.

— Oamenii îi zic Regele Ioan. Cică a domnit în Anglia pe vremea când luptătorii purtau armuri și luptau cu spada în mână. În epoca lui Saladin. Fratele lui a fost un războinic vestit, Richard Inimă-de-Leu.

Sam blestemă și spuse:

— Ioan Fără-de-Țară! Vicleanul Prinț John cu inimă întunecată. Atât de ticălos, încât englezii au jurat să nu mai aibă niciodată vreun rege cu numele de Ioan. Decât el, mai bine ni-l puneam în cap pe nemernicul de Leopold al Belgiei sau pe Jim Fiske!

Jumătate de ora mai târziu, Sam se lăsă cotropit de deznădejde. De astă dată, mesajul îi parveni ca un zvon purtat din gură-n gură. La treizeci de mile în josul Fluviului se afla o flotă uriașă care naviga înspre ei. Era compusă din șaizeci de vase cu un singur catarg, fiecare dintre ele transportând patruzeci de luptători. Conducătorul acestei armade era regele unui ținut aflat în afara zonei afectate de prăbușirea meteoritului. Se numea Joseph Maria von Radowitz.

— Am citit la școală despre el! se trezi von Richthofen. S-a născut în 1797 și cred c-a murit prin 1853. A fost expert probleme de artilerie și prieten apropiat al lui Frederick Wîlhelm al IV-lea al Prusiei. Supranumit „Călugărul Războinic”, fiindcă deși ajunsese general, avea opinii religioase de neclintit. A murit neconsolat, deoarece căzuse în dizgrație. Deci acum e din nou în viață, tânăr și, neîndoielnic, încercând să-i convertească pe toți la puritanism, omorându-i pe cei care nu-s de acord cu părerile lui.

O oră mai târziu, Sam primi vestea că flota Regelui Ioan ridicase ancora.

— Forțele lui John vor ajunge primele, îi spuse Sam lui Bloodaxe. Se vor deplasa mai iute, fiindcă au de partea lor curentul și vântul.

– Ți-ai și găsit cui să-i spui toate astea! pufni cu dispreț Bloodaxe.

— Ce-ai de gând să întreprinzi?

– Întâi îl zdrobesc pe englez, apoi îl fac praf pe neamț, îi răspunse Bloodaxe. Își învârti securea și adăugă: Pe himenul sfâșiat al miresei lui Thor! încă mă dor coastele, dar n-o să bag în seamă durerea!

Sam nu încercă să-l contrazică. Mai târziu, rămas singur cu Lothar, i se confesa:

— E un lucru admirabil să lupți fără sorți de izbândă și să mori. Dar din asta nu-ți iese nimic. Știu, o să spui că n-am curaj nici cât un gândac, dar eu am un vis măreț, care transcende noțiunilor de credință și moralitate, oricât de înălțătoare or fi ele. Lothar, îmi doresc vaporul ăsta și vreau să-l pilotez până pa capătul Fluviului, indiferent ce s-ar întâmpla! Dac-am avea vreo șansă în lupta ce urmează, n-aș gândi așa. Dar n-avem. Suntem copleșiți numeric și avem arme inferioare. De aceea am de gând să le propunem un târg.

— Cui? întrebă amărât von Richthofen, pierzându-și culoarea din obraji.

— Lui Ioan. O fi el cel mai mișel dintre regi, deși mulți îi râvnesc locul în competiția asta sălbatică, dar pe el l-am convinge mai ușor să se alieze cu noi. Flota lui Radowitz e mai amare decât a lui, și chiar dacă Ioan ar reuși printr-o minune să învingă, forțele i-ar slăbi într-atât, încât am putea să punem mâna pe el. Dar dacă ne alăturăm lui Ioan, i-am administra o asemenea papară lui Radowitz, că ar șterge-o de-aici cu coada între picioare, ca un câine bătut.

Von Richthofen pufni în râs și spuse:

— Am crezut la început că vrei să ne ascundem în munți iar apoi să coborâm pentru a ne oferi serviciile celui mai tare. N-aș suporta ideea de-a fugi ca un laș, lăsându-i pe sărmanii oameni să ducă greul.

— Să nu-mi spui pe nume dacă n-o să propun ceva cinstit, reluă Sam. Aș face-o dacă n-aș avea de ales. Sugerez să scăpăm într-un fel sau altul, de Bloodaxe. El nu va accepta să-l ia pe Ioan ca partener.

— Va trebui să fii cu ochii pe Ioan, care e ca un șarpe veninos, îl sfătui neamțul. Dar altă ieșire nu văd. Si nici nu mi se pare că trădăm pe cineva dacă-l ucidem pe Bloodaxe. Ne punem la adăpost. Si el te-ar lichida cu primul prilej favorabil.

— Iar noi nici măcar nu-l vom ucide de-adevăratelea, reflectă Sam. Îl eliminăm doar din peisajul ăsta.

Clemens vroia sa mai discute despre modul de acțiune, însă von Richthofen spuse că vorbiseră de ajuns. Ca de obicei, Sam amâna momentul hotărâtor. Trebuia neapărat să treacă imediat la fapte.

— Așa cred și eu, recunoscu Sam și oftă.

— Ce-ai pățit? întrebă Lothar.

— Mă simt vinovat chiar înainte de a făptui păcatul, răspunse Sam. Mă simt ca un laș, deși nu prea am motive. Absolut nici unul! Dar am fost adus pe lume ca să mă simt apăsat de păcate, chiar și de acela de a mă fi născut.

Lothar își ridică brațele de disperare și se îndepărtă, aruncând peste umăr:

— Urmează-mă ori rămâi aici. Nu cumva să te-aștepți că te voi recunoaște drept căpitan al vaporului nostru. Căpitanii nu ezită să treacă la acțiune.

Sam se strâmbă, dar porni după el. Lothar vorbi cu doisprezece oameni despre care era încredințat că vor face cum li se spune. Până când puseră la punct amănuntele și oamenii plecară după arme, amiaza trecu și soarele începu să coboare. Se întoarseră dinspre colibe înarmați cu sulițe și cuțite. Unul dintre ei avea un arc din lemn de bambus și șase săgeți periculoase, eficace doar la mică distanță.

Pornind cu Lothar von Richthofen și Sam Clemens în frunte, grupul se îndreptă spre coliba regelui nordic. Șase vikingi stăteau de pază afară.

— Vrem să vorbim cu Bloodaxe, spuse Sam, încercând să se adreseze fără să-i tremure vocea.

— E-năuntru cu o femeie, spuse Ve Grimarsson.

Sam ridică mâna. Lothar țâșni pe lângă el și-l lovi pe Grimarsson cu o bâtă în cap. O săgeată șuieră pe lângă umărul lui și se înfipse în gâtul unei santinele. În mai puțin de zece secunde, toți zăceau morți sau erau răniți prea grav ca să mai continue lupta. Din depărtare se auziră strigăte și alți zece vikingi veniră în goană să-și apere căpetenia. Gol-pușcă, urlând și ținându-și securea de oțel în poziție de atac, Bloodaxe țâșni pe usă. Von Richthofen se repezi cu sulița înainte și o înfipse în nordic. Bloodaxe scăpă securea și, împins de forța loviturii, păși împleticit înapoi până se izbi de peretele din bambus al colibei. Rămase cu ochii căscați; deschise gura; sângele porni să curgă pe la colțurile buzelor și pielea îi deveni cenușie.

Neamțul smulse sulița din abdomen și Bloodaxe se prăvăli la pământ.

În lupta ce urmă, șase dintre oamenii lui Clemens își pierdură viața, iar patru se aleseră cu răni. Vikingii nu se dădură bătuți până nu fură reduși la tăcere ca și regele lor.

Horcăind de efort, mânjit de sângele dușmanilor și sângerând dintr-o rană căpătată la umăr, Sam Clemens se rezemă în suliță. Ucisese un om, pe Gunnlaugr Thorrfinnsson, perforându-i un rinichi, în momentul când acesta îl atacase pe von Richthofen. Îi părea rău de Gunnlaugr. Dintre toți nordicii, lui îi plăceau cel mai mult glumele spuse de Sam. Iar acum fusese înjunghiat pe la spate de prietenul lui, același Sam Clemens.

„Am luat parte la 38 de bătălii și-am ucis doar doi oameni. Celălalt a fost un turc grav rănit care încerca să se ridice în picioare. Sam Clemens, marele războinic, inimosul erou,” Urmărit de aceste gânduri, privi cu oroarea și fascinația pe care o exercitaseră dintotdeauna cadavrele asupra lui și care nu a-ar fi stins nici dacă ar fi trăit zece mii de ani.

Apoi scoase un țipăt de spaimă și-și trase piciorul stâng, într-un efort disperat de a și-l smulge din mâna care-l reținea. Nereușind, ridică sulița, cu gând s-o înfigă în omul care-l imobilizase. Privi în jos, drept în ochii albaștri spălăciți ai lui Bloodaxe. Acesta revenise la viață pentru o clipă. Din ochi dispăruse luciul sticlos, iar pielea nu mai era cenușiu-albăstruie. Vocea-i era slabă, dar îndeajuns de puternică, astfel încât atât Sam, cât și cei aflați aproape, auziră vorbele lui:

— Bikkja! Căcăreze de șobolan! Ascultați-mă! Nu vă las să plecați până nu voi termina ce am de spus! Zeii mi-au dat puterile unei voluspa. Ei cer răzbunare pentru trădarea voastră. Ascultați! Știu că există fier sub iarba asta scăldată în sânge. Simt fierul curgându-mi prin vine. Culoarea lui întunecată îmi îngheață sângele. Veți găsi mai mult fier decât vă trebuie pentru marele vapor alb. Îl veți extrage și veți construi o corabie care să rivalizeze cu Skithblathnir. Tu, Clemens Mișelul, îi vei fi căpitan, iar ea va pluti pe Fluviu mai multe mile decât poate merge-ntr-o zi Sleipnir, cel cu opt picioare. Vei rătăci de colo-colo, spre nord, sud, est și vest, după cum te vor purta apele Fluviului. O să-nconjori lumea de nenumărate ori. Dar construcția lui și navigația vor aduce multă amărăciune și nenumărate nenorociri. Iar după ani și ani, cât viața a două generații de pe Pământ, după mari suferințe și puține bucurii, când vei crede c-ai ajuns, în sfârșit, la capătul lungii călătorii, atunci vei da din nou peste mine!

Eu te voi căuta! O să te-aștept cu corabia mea și-o să te omor. Și n-o să apuci să vezi capătul Fluviului și nici n-o să treci prin porțile Valhallei!

Brusc înfrigurat, Sam se simți gata să se dezmembreze. Rămase nemișcat, cu toate că strânsoarea din jurul gleznei mai slăbise. Auzi horcăitul de moarte și nici nu se clinti, nici nu privi în jos.

Lipsit de vlagă, Bloodaxe vorbi iar:

— Aștept!

Se auzi un nou horcăit, ceva mai surd și mâna lui Bloodaxe căzu la pământ. Sam făcu un efort să se îndepărteze de el, aproape sigur că se va desface în fărâme. Se uită la von Richthofen și spuse:

— Superstiții! Nimeni nu poate cunoaște viitorul!

— Nu se știe, Sam. Dar dacă evenimentele se desfășoară așa cum crezi tu, adică automat și mecanic, atunci viitorul e predeterminat. Dacă lucrurile sunt cunoscute dinainte, atunci de ce nu ni se revelă viitorul măcar pentru o clipă, de ce nu se aprind lumini orbitoare de-a lungul tunelului timpului, iar omul să vadă până dincolo?

Sam nu-i răspunse. Von Richthofen râse pentru a-i arăta că glumea și-l bătu pe umăr.

— Vreau să beau ceva. Neapărat, spuse Sam. Nu dau doi Bani pe superstițiile astea prostești.

Era însă convins că ochii aceia care se stingeau văzuseră peste ani și ani și avea să creadă asta pe vecie.




13


Când mai era o oră până la căderea întunericului apăru și flota Regelui Ioan. Sam Clemens trimise un om pentru a-l anunța pe Ioan că vroia să discute un posibil parteneriat. Ioan, gata oricând să discute cu cel pe care intenționa să-l înjunghie pe la spate, se arătă dispus să negocieze. Sam rămase pe mal, iar Ioan Fără-de-Tară se aplecă peste copastia galerei. După ce alungase senzația de îngheț cu câteva pahare zdravene de whisky, Sam îi povesti cum stăteau lucrurile și vorbi elocvent despre marele vapor ce urma a fi construit după extragerea flerului.

Ioan era un bărbat scund, brunet, cu umeri foarte lați, pâr roșcovan și ochi albaștri. Zâmbea mai tot timpul și vorbea o engleză aproape lipsită de accentul vremii sale, ceea ce o făcea destul de ușor de înțeles. Înainte de a ajunge în această parte a Fluviului, trăise zece ani printre oamenii din Virginia sfârșitului de secol XVIII. Fiind un talentat lingvist, se exprima fluent și se debarasase de multe dintre structurile caracteristice ale englezei și francezei normande folosite în secolul al XII-lea.

Înțelese imediat de ce i-ar sluji să se alăture lui Clemens împotriva lui von Radowitz. Nu încăpea nici o îndoială că avea rețineri privind modul de acțiune după ce scăpau de von Radowitttz, însă coborî pe mal și jură prietenie și înfrățire veșnici. Amănuntele pactului fură stabilite la un pahar, apoi Ioan porunci eliberarea lui Joe Miller din cușca aflată pe nava-amiral.

Lui Sam nu-i stătea în fire să verse lacrimi cu două, dar pe obrajii lui apărură câteva lacrimi când îl văzu pe titantrop. Joc plângea ca o cascadă ambulantă și, când îl strânse în brațe pe Sam, aproape că-i frânse coastele.

Ceva mai târziu, von Richthofen nu-și putu ascunde sentimentele față de Clemens:

— Când îl aveai pe Bloodaxe alături, măcar știai la ce să te aștepți. Prost târg am făcut!

— Eu sunt din Missouri, îi răspunse Sam, și n-am fost un neguțător strălucit de catâri. Cu toate astea, atunci când ai pe urmele tale o haită de lupi gata să te sfâșie, ești în stare să dai o mârțoagă deșelată pe un mustang sălbatic, numai să te scoată din colții lor. Abia după aceea te gândești cum vei coborî fără să-ți frângi gâtul.

Bătălia, care începu în zorii zilei următoare, ținu multă vreme. Dezastrul îi pândi de câteva ori pe Sam și pe Ioan. Profitând de ceața care căzuse în primele ore ale dimineții, flota englezului se pitise lângă malul răsăritean și apăruse în spatele celei germane. Torțele aprinse azvârlite de marinarii lui Ioan incendiară multe dintre navele lui von Radowitz. Însă invadatorii se înțelegeau foarte bine între ei, dovedeau o disciplină exemplară, luptaseră îndelung alături unii de alții și erau mult mai bine înarmați.

Rachetele lor scufundară numeroase galere de-ale lui Ioan și făcură breșe în obstacolele construite de-a lungul malului Soldații nemți debarcară la adăpostul unei ploi de săgeți. În cursul acestei manevre, o rachetă explodă în groapa săpată pentru extragerea fierului. Suflul îl azvârli cât colo pe Sam. Pe jumătate năucit, se ridică în picioare. În aceeași clipă simți prezența unui bărbat pe care nu-l văzuse în viața lui, Sam era convins că omul nu mai apăruse în ținut paria atunci.

Necunoscutul avea un metru și optzeci și o statură robustă, chiar masivă. Ca un berbec roșcovan și bătrân, deși arăta, desigur, de parcă ar fi avut doar douăzeci și cinci de ani Părul inelat și castaniu îi atârna pe spate până în talie. Avea sprâncenele la fel de stufoase ca și Sam. Ochii îi erau mari, căprui-închis cu steluțe verzui. Avea nasul acvilin și bărbia proeminentă, iar urechile mari făceau un unghi drept față de cap.

„Trupul unui berbec bătrân”, gândi Sam,,și capul unei bufnițe cu ciuf.”

Arcul lui era confecționat dintr-un material pe care Sam îl mai văzuse, dar greu de procurat: două dintre coarnele curbate aflate în gura peștelui numit Balaurul de Fluviu. Amândouă erau unite, alcătuind un arc dublu și curbat. De departe cel mai puternic și rezistent din această vale, prezenta totuși un dezavantaj. Arcașul avea nevoie de brațe extrem de puternice pentru a-l îndoi.

Necunoscutul avea în tolba din piele douăzeci de săgeți cu vârful din cremene, corpul croit cu multă iscusință din oase provenind de la aripioarele Balaurului de Fluviu și aripile de ghidaj tăiate din bucăți de os atât de subțiri, încât razele de soare treceau prin ele.

Vorbi într-o germană cu accent străin, greu de identificat:

— Semeni cu Sam Clemens.

— Chiar sunt, răspunse Sam. Ce-a mai rămas din mine. Dar de unde?…

— Mi-ai fost descris de…, necunoscutul tăcu o clipă….de unul dintre Ei.

La început Sam nu pricepu. Pe de o parte semisurzenia provocată de explozie, urletele oamenilor care se ucideau unii pe alții la nici zece metri depărtare, iar pe de alta, bubuiturile îndepărtate ale rachetelor și apariția neașteptată a acestui bărbat confereau scenei un aer de irealitate.

— Te-a trimis… Necunoscutul Misterios… el te-a îndrumat încoace! Ești unul dintre Cei Doisprezece!

— El? Nici gând! Ea m-a trimis!

Sam nu avea vreme să ceară lămuriri. Își înfrâna dorința de a-l întreba dacă se pricepea să folosească arcul. Dădea impresia că era în stare să-l pună pe deplin în valoare. Sam se cățără pe vârful mormanului de pământ din apropierea gropii și arătă către cea mai apropiată navă dușmană care stătea cu prova Spre mal. Pe puntea de dunetă stătea un bărbat care dădea comenzi.

— Von Radowitz, conducătorul dușmanilor, spuse Sam. Cu arcurile noastre slabe nu-l putem nimeri.

Cu mișcări calme dar rapide, oprindu-se doar cât să țintească și fără să compenseze viteza vântului care bătea constant cu șase mile pe oră, arcașul slobozi o săgeată din arcul negru. Traiectoria săgeții se sfârși în plexul solar al lui von Radowitz. Sub forța loviturii, neamțul făcu un pas înapoi, se răsuci, lăsând să se vadă vârful săgeții care îi ieșise prin spate, și se prăbuși peste balustradă drept în apa dintre navă și mal.

Secundul își regrupa oamenii, iar arcașul îl străpunse și pe el cu o săgeată. Îmbrăcat în armura din piele de Balaur de Fluviu și învârtind prin aer bâta din lemn de stejar, Joe Miller făcea ravagii printre nemții din centrul liniei de atac. Răspândea în jur moarte și groază. Zdrobea douăzeci de țeste pe minut și, din când în când, prindea câte-un om cu mâna rămasă liberă și-l azvârlea pentru a doborî alți câțiva.

Se întâmplă ca în spatele lui Joe să se strecoare câte un dușman, însă săgețile negre din os doborâră cinci dintre aceștia unul după altul.

Invadatorii rupseră rândurile și încercară să se retragă spre navele lor. Gol, plin de sânge, dar zâmbitor, von Richthofen începu să danseze în fața lui Sam.

— Am câștigat! Am câștigat!

— Ti-ai câștigat dreptul de a avea mașina zburătoare, spuse Sam. Apoi, întorcându-se către necunoscut: Care ți-e numele?

— Multe nume avut-am, dar când bunicul m-a luat în brațe pentru-ntâia dată, m-a numit Odiseu.

— Avem multe de vorbit. Altceva nu-i veni în minte. Oare acest bărbat fusese cântat de Homer? Adevăratul Ulise, adică istoricul Ulise, care luptase sub zidurile Troiei și despre care povesteau legendele și basmele strânse mai târziu? De ce nu? Bărbatul învăluit în umbre care-i vorbise lui Sam afirmase că alesese douăsprezece persoane din miliardele de oameni de pe planetă. Sam n-avea idee ce mijloace folosise pentru a-i alege, dar presupuse că nu greșise. Iar Necunoscutul Misterioșii vorbise despre unul dintre ei: Richard Francis Burton. Oare Cei Doisprezece aveau un soi de aură care îngăduiau renegatului să-i recunoască pe aceia care se potriveau misiunii? Era ceva în sufletul lor care-i recomanda?

Pe înnoptat, Sam, Joe, Lothar și aheul porniră spre colibele lor după ce sărbătoriseră victoria. De atâta vorbit, Sam avea gâtlejul uscat încercase să stoarcă de la aheu tot ce știa despre asediul Troiei și peregrinările lui de după aceea. Aflase atâtea încât, în loc să se lumineze, era și mai nedumerit.

Troia pe care o știa Odiseu nu era orașul din preajma Helespontului, ruinele pe care arheologii pământeni le numeau Troia VII. Troia asediată de Odiseu, Agamemnon și Diomede era mai departe spre sud, chiar în fața insulei Lesbos, dar spre interior și la nord de râul Kaikos. Fusese locuită de oameni înrudiți cu etruscii, care locuiau pe vremea aceea în Asia Mică și mai târziu emigraseră în Italia din cauza invadatorilor eleni. Odiseu cunoștea orașul pe care generațiile ulterioare îl consideraseră ca fiind Troia. Acolo trăiau dardanieni și barbari; ei erau înrudiți cu adevărații troieni. Orașul lor căzuse în mâinile altor barbari veniți din nord cu cinci ani înainte de războiul troian.

Trei ani după asediul adevăratei Troie, care ținuse doar doi ani, Odiseu plecase în expediție alături de danaeni, sau ahei împotriva Egiptului sub domnia lui Ramses al III-lea. Raidul se sfârșise cu un dezastru. Odiseu fugise pe mare ca să scape cu viață și, împotriva voinței lui, făcuse un lung voiaj care ținuse trei ani, în cursul căruia vizitase Malta, Sicilia și unele părți ale Italiei, tărâmuri necunoscute grecilor de pe vremea aceea. Nu-i întâlnise pe lestrigoni, eoli, pe Calipso, Circe sau Polifem. Pe soția lui o chemase într-adevăr Penelopa, dar nu fusese silit să ucidă nici un pețitor.

În ce-i privea pe Ahile și Hector, Odiseu îi știa doar ca personaje principale ale unui cânt. Presupunea că amândoi fuseseră pelasgi, o populație stabilită în Elada peninsulară înainte de a fi fost cucerită de aheii sosiți din nord. Aheii adaptaseră cântul pelasgic la propriile lor scopuri, iar mai târziu barzii o încorporaseră în Iliada. Odiseu aflase despre Iliada și Odiseea fiindcă întâlnise un erudit care știa ambele epopei pe de rost.

— Atunci, ce ne poți spune despre Calul Troian? exclamă Sam, așteptându-se ca la această întrebare să nu primească răspuns. Spre surprinderea lui, Odiseu nu numai că știa de el, dar spuse că ideea îi aparținuse în întregime. Fusese o înșelătorie gândită într-un moment de disperare și ar fi trebuit să dea greș.

Asta îl uimi cel mai mult pe Sam. Erudiții făcuseră front comun pentru a respinge veridicitatea acestei istorii, susținând că era o imposibilitate strigătoare la cer. S-ar fi cuvenit să aibă dreptate, întrucât ideea părea într-adevăr trasă de păr și părea cu totul improbabil ca aheii să fie atât de proști construind calul, iar troienii îndeajuns de dobitoci lăsându-se păcăliți. Dar calul de lemn existase, iar aheii pătrunseseră în oraș ascunși înăuntrul lui.

Von Richthofen ascultă discuția celor doi. Sam socoti că Joe și Lothar ar trebui să știe despre Etic, deși acesta îl sfătuise să nu spună nimănui. Dacă n-o făcea, multe dintre hotărârile pe care le va lua Sam vor rămâne neînțelese chiar și celor mai apropiați asociați. Pe de altă parte, Sam simțea că, destăinuind secretul și către alții, îi va arăta Eticului cine era sufletul întregii acțiuni. Un gest copilăresc, la urma urmei, dar Sam se lăsă pradă imboldului.

Cu excepția lui Joe care dormea deja, Sam le ură tuturor noapte bună și se întinse pe patul improvizat. Deși era foarte obosit, nu reuși să adoarmă. Amintind de o tornadă care încearcă să treacă prin gaura cheii, sforăiturile șuierătoare ale lui Joe nu-l ajutară nicidecum să alunge insomnia. În plus, emoțiile legate de evenimentele următoarei zile îl țineau încordat de pe acum, făcându-l să-și simtă creierul vibrând. Avea să fie o zi istorică, asta dacă se va găsi cineva să scrie istoria planetei. Sigur, vor exista hârtie, cerneluri, creioane, chiar și o tiparniță. Uriașa Navă Fluvială va publica o revistă săptămânală.

Va apărea o carte care va povesti cum a fost adâncită groapa prin detonarea rachetelor capturate de pe nava lui von Radowitz. Poate vor da de fier chiar mâine; trebuia să se întâmple așa.

La toate acestea se adăuga îngrijorarea în ce-l privea pe Regele Ioan, vicleanul mereu zâmbitor. Doar Dumnezeu știa ce punea la cale mintea aceea șireată. Puțin probabil că Ioan va încerca ceva josnic înainte de construirea vaporului, iar clipa asta era departe, peste ani și ani. Deocamdată nu avea nici un motiv de neliniște. Cu toate acestea, Sam se frământa de pe acum.




14


Sam se trezi brusc, simțindu-și inima bătând de parcă i-ar fi fost călcată în picioare de vreun monstru apărut în coșmarul pe care-l avusese. Prin spațiile libere dintre tulpinile de bambus și pe lângă pânza atârnată la intrare pătrundea un aer umed. Ploaia răpăia pe acoperișul din frunze, iar dinspre munți se rostogoli cu ecou bubuitul unui tunet. Joe, pe de altă parte, continua să sforăie bubuitor în legea lui.

Sam se întinse, apoi scoase un țipăt și se ridică în șezut. Atinsese pe cineva. Fulgerul îndepărtat mai îndulci bezna din interiorul colibei, lăsând să se zărească silueta neclară a cuiva care stătea ghemuit lângă pat.

Sam auzi o voce baritonală:

— Nu spera ca titantropul să-ți vină în ajutor. M-am îngrijit eu să nu se trezească înainte de răsăritul soarelui.

Sam își dădu seama astfel că Eticul putea vedea și pe întuneric. Își scoase o țigară de foi din sertarul măsuței pliante și întrebă:

— Te deranjează dacă fumez?

Răspunsul Necunoscutului Misterios întârzie atât de mult, încât Sam rămase pe gânduri. Licărul firului încins al brichetei lui Sam nu putea fi destul de puternic pentru a dezvălui trăsăturile bărbatului și probabil că purta mască pe față. Oare nu suporta mirosul țigării de foi ori al tutunului în orice formă? Ezita să o spună răspicat fiindcă acest amănunt îl putea da de gol? Față de cine? Față de ceilalți Etici care știau că au un renegat printre ei? Erau doisprezece la număr, cel puțin așa afirmase Necunoscutul. Dacă aceștia ar fi aflat că el, Sam Clemens, ar fi fost contactat de unul de-ai lor, căruia nu-i plăcea mirosul de tutun, atunci ar fi știut pe dată despre cine era vorba.

Sam nu-și exprimă bănuielile cu voce tare. Le va păstra pentru sine pentru a se sluji de ele mai târziu.

— Fumează, spuse Necunoscutul. Deși nu-l văzu și nici nu-l auzi mișcându-se, Sam avu impresia că se trăsese puțin înapoi.

— Care-i scopul acestei vizite neașteptate? întrebă Sam.

— Să te anunț că nu ne vom putea vedea multă vreme. Nu vroiam să crezi că te-am părăsit. Trebuie să plec cu treburi pe care nu le-ai înțelege chiar dacă ți le-aș explica. Va trebui să te descurci singur. Dacă lucrurile vor merge prost în ce te privește, nu voi putea interveni nici măcar pe ascuns. Deocamdată, cu ce ai, poți lucra cel puțin un deceniu. Vei fi nevoit să-ți folosești imaginația pentru a rezolva multe probleme tehnice care vor apărea. Eu nu-ți mai pot furniza metale ori materiale trebuincioase sau să te scot din încurcăturile pe care le vei avea cu invadatorii. Am riscat destul aducându-ți meteoritul și spunându-ți unde sunt bauxita și platina. Mai există și alți Etici, nu Cei Doisprezece, ci din eșalonul doi, care te vor supraveghea, însă ei nu vor interveni. Nu vor socoti că vaporul periclitează Planul. Ar prefera, bineînțeles, să nu ai fier, iar când vei „descoperi” platina și bauxita se vor supăra de-a binelea. Vor ca voi, pământenii, să vă continuați dezvoltarea psihică, nu tehnologică. Dar nu-și vor băga nasul în ceea ce faceți.

Sam simți un fior. Deși îl ura pe Etic, își dădu seama pe neașteptate că ajunsese să se bizuie mult pe sprijinul lui moral și material.

— Sper să nu pățim nimic, spuse Sam. Astăzi era cât pe ce să pierd mina de fier. Dacă n-ar fi fost Joe și individul acela Odiseu… Ia stai puțin! se lumină el deodată. Odiseu mi-a spus că Eticul cu care a vorbit era femeie!

Din întuneric se auzi un hohot reținut de râs.

— Ce-nseamnă asta?

— Ori nu ești singurul renegat, ori îți poți schimba vocea. Ori poate nu-mi spui adevărul. Pesemne sunteți amestecați cu toții în chestia asta și fiecare ne îndoapă cu minciuni pentru a-și realiza propriile mașinațiuni. Am devenit niște biete unelte în mâinile voastre.

— Nu te mint! Si nici nu-ți pot confirma bănuielile. Dacă tu, ori ceilalți pe care i-am ales, veți fi descoperiți, relatările voastre îi vor ameți pe semenii mei.

Se auzi un foșnet.

— Acum trebuie să plec. Rămâi singur. Mult noroc.

— Stai! Ce se-ntâmplă dacă dau greș?

— Se va găsi altcineva să construiască vaporul, dar am motive să sper că o vei face tu însuți.

— Deci nu-s decât o unealtă. Dacă ea se strică, o azvârli și găsești alta.

— Nu-ți pot asigura reușita. Nu-s zeu.

— Să vă ia naiba pe toți! strigă Sam. De ce n-ați lăsat lucrurile cum erau pe Pământ? Ne bucuram de pacea veșnică. Fără durere și suferință. Fără trudă necurmată și pătimiri. Am pierdut totul. Devenisem liberi, scăpasem de povara cărnii. Voi ne-ați întemnițat din nou și ne-ați luat până și dreptul de a ne sinucide. Moartea a devenit ceva de neatins. E ca și cum negați fi zvârlit pe vecie în iad!

— Situația nu-i chiar atât de rea, îl domoli Eticul. Majoritatea o duceți mai bine decât înainte. Ori cel puțin la fel de bine. Ologii, orbii, diformii, bolnavii, flămânzii sunt sănătoși și teferi. Nu trebuie să trudiți sau să vă faceți probleme pentru hrana zilnică și cei mai mulți mănâncă mai bine decât pe Pământ. Cu toate astea, în mare, sunt de acord cu tine. A fost o crimă, cea mai cumplită crimă, să vă resuscităm. Prin urmare…

— O vreau înapoi pe Livy! strigă Sam, Și pe fiicele mele! Decât izolate, adică separate una de alta pe vecie, le prefer moarte! Măcar nu m-aș mai chinui tot timpul gândindu-mă că ar putea suferi sau s-ar putea afla într-o situație cumplită. De unde să știu eu că nu-s violate, bătute, torturate? Răul e atotputernic pe planeta asta. Așa se și cuvine, fiindcă aici s-a strâns populația originală a Pământului!

— As putea să te-ajut, spuse Eticul. Dar mi-ar lua ani întregi să le găsesc. Nu-ți explic ce mijloace aș folosi, pentru că e prea complicat, iar eu trebuie să plec înainte ca ploaia să înceteze.

Sam se ridică și păși înainte cu mâinile întinse.

— Oprește-te! îl avertiză Eticul. M-ai atins o dată.

Sam se opri.

— Ai putea să mi-o găsești pe Livy? Și pe fete?

— O voi face. Pe cuvântul meu. Dar… dar dacă va dura ani în șir? Să presupunem că până atunci vei construi vaporul și te afli la un milion de mile în susul Fluviului, iar eu te anunț că ți-am găsit soția, însă ea e la trei milioane de mile în aval. Îți pot comunica locul, dar nu ți-o pot aduce, așa că totul ar cădea în sarcina ta. Ce vei face într-o asemenea situație? Te vei întoarce și-ți vei pierde douăzeci de ani revenind de unde ai plecat? Ți-ar îngădui echipajul să procedezi așa? Mă-ndoiesc. Pe de altă parte, chiar dacă ai reuși, nu vei avea certitudinea că ea va fi în locul indicat. Între timp ar putea fi ucisă și transferată altundeva, chiar și mai departe decât la început.

— Să te ia naiba! urlă Sam.

– Și, să nu uităm, continuă Eticul, oamenii se mai schimbă.

Când o vei revedea, s-ar putea să nu-ți mai placă.

— O să te omor! răcni Sam. Așa să-mi ajute!…

Rogojina din bambus de la intrare se dădu în lături. Necunoscutul se profila pentru o fracțiune de secundă, o siluetă îmbrăcată în mantie semănând cu un liliac, având pe cap ceva ce aducea cu un dom. Sam strânse pumnii și se strădui să rămână nemișcat ca un sloi de gheață, așteptând ca furia să se topească. Apoi începu să se învârtă prin colibă până când, în cele din urmă, azvârli țigara cât colo: Avea un gust amărui; până și aerul pe care-l respira îl râcâia pe gât.

— Blestemați să fie! Lua-l-ar naiba! O să-mi construiesc vaporul, o să ajung la polul nord și aflu eu ce se petrece! Și-o să-l ucid! Pe toți o să-i omor!

Ploaia se opri. De departe se auziră strigăte. Sam ieși, gândindu-se îngrozit că Necunoscutul fusese prins, deși i se părea imposibil. În același moment înțelese că vaporul însemna foarte mult pentru el și că nimic nu trebuia să împiedice construcția lui, chiar dacă s-ar fi putut răzbuna chiar acum pe Etic. Odată și-odată trebuia să vină și asta.

Dinspre câmpie se apropiau câteva persoane luminându-și calea cu torțe. Când ajunseră mai aproape, Sam distinse chipurile câtorva santinele și pe cel al lui von Richthofen. Cu ei se aflau trei necunoscuți.

Purtau veșminte încropite din prosoape mari, prinse laolaltă cu cleme magnetice, care le cădeau amplu în jurul trupurilor. Fața celui mai scund dintre necunoscuți era umbrită de o glugă. Cel mai înalt era un bărbat cu fața lungă, osoasă și negricioasă, având un nas uriaș și încovoiat.

— Vreți să intrați în competiție? întrebă Sam. În coliba mea doarme cineva care vă bate de departe la capitolul ăsta.

— Nom d’un con! Va te faire foutre! spuse lunganul. Oriunde mă duc trebuie să mă las insultat? Asta-i ospitalitatea pe care o oferiți oaspeților? Cum, am călătorit zece mii de leghe în condiții cumplite în speranța să-l găsesc pe omul care să mă facă să mai simt o dată oțelul în mână doar pentru ca el să-mi dea cu tifla? Află, mișel ignorant și insolent, că Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac nu întoarce și celălalt obraz. Dacă nu-ți ceri scuze cu toată sinceritatea și nu vorbești cu glas de înger, te voi străpunge cu nasul pe care-l batjocorești atât!

Sam își ceru prea plecate scuze, spunând că nervii îi fuseseră puși la grea încercare în bătălia abia încheiată. Se uită cu mirare la figura legendară și se întrebă dacă nu cumva era și el unul dintre cei doisprezece aleși.

Cel de-al doilea bărbat, zvelt, blond și cu ochi albaștri, se prezentă drept Hermann Goring. Un os spiralat, luat de la un pește de Fluviu, îi atârna de o sfoară petrecută pe după gât și, după acest semn, Sam își dădu seama că era membru al Bisericii Celei de-A Doua Șanse. Asta însemna bucluc, fiindcă predicatorii ei propovăduiau pacifismul absolut.

Cea de-a treia persoană își dădu gluga pe spate și dădu la iveală un chip atrăgător cu păr lung și negru legat într-un coc precum al zeiței Psyche.

Sam se bălăbăni pe picioare, cât pe ce să leșine.

— Livy!

Femeia tresări. Fără să scoată un cuvânt, făcu un pas spre el și, părând palidă în lumina torțelor, îl privi. Se legănă nesigură pe picioare, dând impresia că va leșina dintr-o clipă în alta.

— Sam, spuse ea pierdut.

El înainta, însă ea se răsuci și se agăță de Bergerac să se sprijine. Francezul o îmbrățișa și se uită urât la Sam Clemens.

— Curaj, mielușica mea! Cât mă ai alături, n-o să-ți facă nici un rău. Ce reprezintă el pentru tine?

Ea ridică ochii spre el cu o expresie care-l convinse pe Sam. Urlă și ridică pumnul spre stelele care tocmai apăreau dintre nori.




15


Vaporul naviga prin visul lui Sam ca un diamant sclipitor de douăzeci de milioane de carate.

O asemenea navă nu mai existase și nici nu avea să existe vreodată.

Va fi botezată Nu se închiriază. Va fi atât de blindată și de înarmată, încât nimeni nu i-o va putea lua. Si nici nu va reuși cineva s-o cumpere ori s-o închirieze.

Numele scris cu litere mari și negre strălucea pe corpul ei alb. NU SE ÎNCHIRIAZĂ.

Miticul vapor va avea patru punți: cea a căldărilor, cea principală, de promenadă și de aterizare pentru aparatul de zbor. Gabaritul navei va fi de o sută patruzeci și cinci de metri și cincisprezece centimetri. Traversul navei în dreptul apărătorilor pentru zbaturi va fi de douăzeci de metri. Pescajul mediu, cu nava încărcată, patru metri. Corpul va fi făcut din magnaliu sau poate din plastic. Coșurile vor scoate fum doar din când în când, fiindcă la bord se va afla un cazan cu aburi. Dar asta doar pentru a propulsa gloanțele mari din plastic din mitralierele cu aburi. Zbaturile uriașe vor fi acționate de motoare electrice de dimensiuni enorme.

Nu se închiriază va fi singura navă din metal de pe Fluviu, unica propulsată de altă forță decât cea a brațelor și vâslelor sau a vântului și-i va face pe toți să se ridice în picioare pentru a privi lung, fie ei născuți în anul 2000000 î.e.n. sau în 2000 e.n.

Iar el, Samuel Clemens, va fi Căpitanul, cu C mare, fiindcă la bordul navei cu un echipaj de o sută douăzeci de oameni, va exista doar un singur Căpitan.

Regele Ioan al Angliei se putea autointitula și Amiral, daca avea chef, deși, după părerea lui Sam Clemens, trebuia să fie Secund, nu Amiral. Iar dacă ar fi fost după voia lui Sam Clemens, Regelui Ioan — Ioan Fără-de-Țară, Ioan împuțitul, Ioan Perfidul, Ioan Destrăbălatul, Ioan Cocină-de-Porci — nici măcar nu i s-ar îngădui să pună piciorul pe punte. Fumând o țigară groasă de foi, purtând o șapcă albă și îmbrăcat cu un kilt tot alb, la care se va adăuga un prosop aruncat peste umeri ca o mantie, Sam Clemens se va apleca peste sabordul tribord al timoneriei și va urla: Fiți gata, neisprăviților! Puneți mâna pe hoitul acela putred de imoralitate și perfidie și aruncați-l de pe schela de acces la bord! Nu-mi pasă dacă o să cadă-n Fluviu sau pe mal! Scăpați-mă de gunoiul ăla uman!

Iar Prințul Ioan va zbura peste balustrada punții cazanelor. Șiretul Ioan, răcnind, suduind în engleza medie cu accent franțuzit sau în franceza anglo-normandă sau în esperanto. Apoi pasarela va fi ridicată și vor răsuna clopotele, sirena va șuiera, iar Sam Clemens, așezat în spatele pilotului, va da ordinul de pornire în voiai.

Călătoria! În susul Fluviului, pentru a naviga probabil douăzeci de milioane de mile vreme de patruzeci sau o sută de ani. Ce vapor, ce Fluviu, ce voiaj, cum nu îndrăznise a visa pe Pământ, de mult dispărutul Pământ! în susul Fluviului, singurul de pe lumea aceasta, pe unica navă de-o asemenea măreție, cu Sam Clemens drept La Sipestro, Căpitan, respectat ca La Estro, Sef.

Cât de fericit era! Jar după aceea, în vreme ce se îndreptau spre mijlocul Fluviului, doar pentru a testa curentul, mult mai puternic acolo, în vreme ce miile de oameni de pe mal făceau semne cu brațele iau chiuiau sau plângeau în urma navei, Samuel Langhorn Clemens, alias Mark Twain — Căpitan, Șef — văzu un bărbat cu o chică blondă și cu umeri lați făcându-și loc prin mulțime.

Bărbatul purta un kilt dintr-o pânză ce aducea cu un prosop, fixată cu cleme magnetice. Sandalele erau confecționate din pielea unui Balaur de Fluviu mare cât o balenă. În jurul gâtului gros și musculos avea un șirag de vertebre de pește cu corn, strălucitor colorate. În mâna uriașă și puternică strângea coada unei securi de luptă făcute din fier. Ochii lui albaștri spălăciți îl ținteau pe Sam Clemens, și fața lată cu nas vulturesc era amenințătoare.

— Mai repede! Mai repede! Viteză maximă drept înainte! răcni Sam Clemens către pilot.

Zbaturile mari începură să se afunde în apă din ce în ce mai grăbite — pleosc — pleosc. În ciuda izolației din fibră de sticlă, vibrațiile făcură puntea să tremure. Deodată, bărbatul blond, Erik Bloodaxe, Regele viking din secolul al X-lea, apăru în timonerie.

Strigă la Sam Clemens în nordica veche: Trădătorule! Căcărează de Ratatosk! Ți-am spus c-o să te-aștept pe malul Fluviului! M-ai trădat ca să scoți fierul din steaua căzută și să-ți construiești singur vaporul!

Sam fugi din timonerie și coborî pe scări, de pe o punte pe alta, până ajunse în labirintul din cală, dar Erik Bloodaxe rămânea mereu la doi pași în urma lui.

Sam Clemens alergă pe lângă motoarele electrice de dimensiuni colosale, intră în laboratorul de chimie, unde inginerii fabricau nitratul de potasiu din excremente umane și-l amestecau cu sulf și mangal pentru a obține praf de pușcă. Înșfacă un aprinzător și o lampă cu rășină, apăsă pe cursor și din cutie țâșni o sârma luminoasă, încinsă până la alb.

Oprește-te, altfel arunc toată nava în aer! strigă Sam.

Erik încremenise, dar își rotea securea uriașă pe deasupra capului. Rânji și spuse: Îți iubești vaporul mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât pe neprețuita Livy! N-ai îndrăzni s-o ucizi! O să te despic drept în două cu securea și-a să-ți iau Vaporul!

Nu! Nu! răcni Sam. Să nu-ndrăznești! Nu ești în stare! Nu poți! Acesta-i visul meu, dragostea mea, pasiunea, viața, lumea mea! Nu!

Nordicul se mai apropie cu un pas; securea vâjâi încă o dată pe deasupra capului.

Nu sunt în stare? Ia privește!

Sam privi peste umărul lui Bloodaxe și văzu o umbră. Se apropie și deveni o siluetă înaltă, fără chip. Era X, Necunoscutul Misterios, Eticul renegat care făcuse meteoritul să se prăbușească în Fluviu pentru ca Sam să aibă fier și nichel și să-și construiască nava pe această planetă săracă în minerale. Pentru a pluti în susul Fluviului, către Marea Polară de Nord, unde Tumul Cețurilor, Marele Potir, sau cum s-o fi numit, era ascuns într-o pâclă înghețată. Iar o dată ajuns acolo, împreună cu cei unsprezece oameni aleși de X pentru împlinirea planului încă nerevelat, Sam va năvăli în turn pentru a afla — ce anume? Ce se găsea acolo.

Necunoscutule! strigă Sam. Salvează-mă! Ajutor!

Hohotul de râs șuieră precum vântul mării polare, transformându-i măruntaiele în cristale de gheață.

Salvează-te singur, Sam!

Ba nu! Nu! răcni Sam. Si atunci deschise ochii și ultimul geamăt se stinse. Ori visase că gemea?

Se ridică în picioare. Patul era făcut din lemn de bambus, iar salteaua dintr-o țesătură de fibre de bambus, umplută cu frunze uriașe de arbore de fier. Pătura era încropită din cinci prosoape legate între ele cu cleme magnetice. În camera care măsura aproximativ șase metri pătrați, se aflau un pat lipit de un perete, un birou și o masă cu tăblie rotundă, în jur de doisprezece scaune, toate din lemn de bambus ori pin și o oală de noapte din lut ars. Se mai găseau și o găleată din bambus, pe jumătate plină cu apă, o cutie largă și înaltă cu multe compartimente pentru suluri de hârtie, un suport conținând fleșete din lemn de bambus și pin cu vârfurile din cremene sau fier, arcuri și săgeți din tisă, o secure de război din fier-nichel și patru cuțite lungi din oțel. Pe perete se vedeau zece cuiere de care atârnau prosoape albe. Pe un cuier pentru pălării se afla o șapcă de ofițer naval, confecționată din piele și acoperită cu pânză albă și subțire.

Pe masă era potirul lui, un cilindru metalic de culoare cenușie, având o toartă metalică.

Pe birou erau împrăștiate sticluțe din sticlă, conținând cerneală neagră precum funinginea, un număr de tocuri din os și unul din fier-nichel. Hârtiile de pe birou erau făcute din coajă de bambus, deși mai existau câteva foi din pergament subțire extras de pe partea interioară a stomacului de pește cu corn.

Ferestrele din geam (sau iublouri, cum obișnuia el să le numească) se înșirau de jur împrejurul camerei. După câte știa Sam Clemens, aceasta era singura casă care se putea mândri cu ferestre în întreaga Vale a Fluviului. Desigur, pe o rază de zece mii de mile, alta ca ea nu mai exista.

Singura lumină venea din cer. Cu toate că încă nu se crăpase de zi, lumina era ceva mai puternică decât cea aruncată de luna plină pe Pământ Stele uriașe și multicolore împânzeau cerul, unele atât de mari, încât arătau ca niște bucăți rupte din lună. Între stele, dincolo de ele și chiar în fața unora mai strălucitoare, se întindeau văluri și ghirlande sclipitoare. Erau de fapt nori cosmici formați din gaz, splendori ce-i fermecau pe oamenii sensibili la frumos care trăiau de-a lungul Fluviului.

Sam Clemens își linse buzele, simțind în gură un gust acru după alcoolul pe care-l băuse cu o seară înainte și gustul și mai neplăcut al visului din care tocmai se trezise, apoi făcu câțiva pași nesiguri prin cameră. Deschise ochii de-a binelea abia când ajunse la birou; își luă aprinzătorul și apropie firul înroșit al acestuia de lampa cu untură de pește aflată pe un suport din piatră.

Deschise un iublou și privi spre Fluviu. Cu un an în urmă n-ar fi văzut decât câmpia netedă, lată de aproape o milă și jumătate, acoperită de iarbă scurtă și aspră, de un verde aprins. Acum devenise un teren înfiorător, presărat cu movile de pământ, galerii adânci și multe clădiri construite din bambus și pin în care se aflau cuptoare din cărămidă. Acestea erau așa-zisele oțelării, fabrica de sticlă, topitoriile, morile de ciment, forjele, atelierele de fierărie, arsenalele, laboratoarele și fabricile de acid sulfuric și azotic. La jumătate de milă depărtare se vedea un gard înalt din bușteni de pin care înconjura locul unde avea să construiască prima ambarcațiune din metal.

În stânga lui licăreau câteva lămpi de lipit. Oamenii săpau chiar și noaptea pentru a scoate hălci mari de siderit din pământ, producând piese din fier-nichel.

În spatele său se aflase o pădure formată din arbori de fier înalți de trei sute de metri, pini roșii, stejar negru și alb, tisă și desișuri de bambuși. Toate aceste specii se înălțaseră cândva pe poalele dealurilor; se putea spune că, în general, dealurile rămăseseră la locul lor, însă arborii, în afara celor de fier, dispăruseră. Doar giganticii arbori de fier rezistaseră securilor mânuite de oamenii lui Clemens. Ierburile înalte fuseseră tăiate și fibrele lor, tratate chimic, deveniseră hârtie și frânghii, însă rădăcinile lor se dovediseră atât de rezistente și de încâlcite, încât nu avuseseră nici un motiv să le mai scoată din pământ. Truda și materialele necesare smulgerii rădăcinilor costase imens. Nu era vorba de bani, fiindcă așa ceva nu exista, ci de sudoare, piatră uzată și unelte din oțel care se ciobiseră.

Zona frumoasă cândva, cu nenumărați copaci, iarbă strălucitor de verde și flori colorate crescute pe plantele cățărătoare care înveșmântau copacii, arăta acum ca un câmp de bătălie. Fusese silit să creeze urâțenie pentru a construi un vapor frumos.

Sam tresări sub mângâierea vântului rece și umed care bătea întotdeauna seara dinspre amonte. Tresări înfiorat și de priveliștea dezolantă ce-i apărea în fața ochilor. Indiferent de părerea pe care o avea despre această lume, iubea frumusețea și ordinea ferească a naturii și îndrăgea aspectul de parc al văii. O făcuse să arate înfiorător din cauza visului său. Și trebuia să extindă hidoșenia, deoarece morile și fabricile lui aveau nevoie de tot mai mult lemn pe care să-l ardă, să-l transforme în hârtie ori mangal. Terminase până și ultimele resurse ale statului și aproape că epuizase și ceea ce obținuse prin negoț de la Cernskujo, aflat la nord și Publiujo, la sud. Dacă vroia mai mult, trebuia să pornească război împotriva celor mai apropiați vecini ori să încheie înțelegeri pentru a achiziționa materiale de la state mai îndepărtate sau de peste Fluviu. Sau să le cucerească și să ia de acolo tot lemnul. N-ar fi dorit să procedeze astfel; ura războiul din principiu, iar practic, abia de-l putea suporta.

Dar dacă ținea să aibă Vaporul, trebuia să procure lemn pentru a-și menține fabricile în funcțiune.

Mai avea nevoie și de bauxită, criolit și platină dacă voia să construiască generatoare și motoare din aluminiu.

Cea mai apropiată sursă de astfel de materiale era în Soul City, statul aflat la douăzeci și șase de mile în josul Fluviului, condus de Elwood Hacking, care ura albii.

Până acum, Sam reușise să dea arme din fier contra bauxită, criolit, cinabru și platină. Chiar și propriul stat al lui Sam, Parolando, avea mare nevoie de arme. Parcă vrând să împovăreze și mai mult situația lui Sam, Hacking insistase ca Parolando să-și folosească oamenii săi pentru extragerea și transportul minereului.

Sam oftă din rărunchi. De ce naiba nu dirijase Necunoscutul Misterios meteoritul să cadă exact lângă zăcământul de bauxită? Dacă ar fi fost așa, când el și vikingii lui Bloodaxe sosiseră în zonă imediat după căderea meteoritului, ar fi putut să pună mâna pe teritoriul pe care se afla în prezent Soul City. La sosire, Hacking ar fi fost silit fie să se alăture lui Sam, fie să plece în altă parte.

În ciuda forței pe care-o avea Necunoscutul, tot nu i-ar fi fost ușor să devieze un meteorit de o sută de mii de tone din fier-nichel de pe traiectorie pentru a-l face să cadă la numai douăzeci și șase de mile de zăcămintele de bauxită și alte minerale, în realitate. Necunoscutul își închipuise că nimerise drept la țintă, înainte de a pleca în acea misiune despre care nu scosese o vorbă, îi spusese lui Sam că mineralele se aflau în susul Fluviului, toate pe o rază de șapte mile. Dar se înșelase. Asta îl făcea pe Sam să fie fericit și, în același timp, furios. Era supărat fiindcă nu toate zăcămintele îi erau la îndemână, dar se bucura văzând că și Eticii puteau greși.

Acest adevăr nu le era de nici un folos oamenilor întemnițați pe vecie între munții înalți de 6 000 de metri într-o vale lată de aproximativ 9,9 mile. Dacă Sam nu reușea să-și construiască Vaporul, se putea ca oamenii să rămână prizonieri mii de ani sau o eternitate.

Sam se apropie de dulăpiorul din lemn de pin nevopsit, deschise ușa și scoase o sticlă cu aspect opac. Conținea aproape jumătate de litru de whisky donat de oamenii care nu obișnuiau să bea. Trase o dușcă zdravănă, se strâmbă, pufni, se bătu pe piept și puse sticla la loc. Ha! Nimic nu-i ca o dușcă la început de zi, mai ales după ce te-ai trezit dintr-un coșmar pe care l-ar fi detestat până și Marele Cenzor al Viselor. Asta numai dacă, Marele Cenzor l-ar fi iubit cât de cât și ar fi dovedit puțin respect față de un bine cunoscut creator de vise, adică Sam Clemens. Pesemne că Marele Cenzor nu ținea deloc la Sam. După toate aparențele, puțini îl mai îndrăgeau în ultimul timp. Iar el, pentru a-și construi nava, se vedea silit să facă tot soiul de lucruri neplăcute.

Iar Livy, cea care-i fusese soție pe Pământ vreme de treizeci de ani, îi făcea viața și mai amară.

Înjură, își mângâie mustața inexistentă, băgă din nou mâna în dulăpior și scoase sticla. Mai trase o dușcă. Simți lacrimi în ochi, dar nu-și dădu seama dacă erau din pricina tăriei băuturii ori a lui Livy. Pesemne că în lumea asta de forțe complexe și operațiuni misterioase — în care existau și agenți misterioși — lacrimile se datorau și unora și altora. La toate astea se adăugau alte lucruri, pe care intuiția nu se deranja să le detecteze în aceste momente. Intuiția trebuia să mai aștepte până când mintea i se va mai limpezi și atunci, cu un efort, va descoperi care sunt adevăratele probleme.

Traversă covorașele din fibre de bambus și se uită afară pe iublou. Jos, la vreo șaizeci de metri, sub ramurile unui arbore de fier, se afla o colibă cu două încăperi de formă rotundă și cu un acoperiș conic. În dormitor trebuia să fie Olivia Langdon Clemens, soția sa — fosta — și lunganul, deșiratul, năsosul și colțurosul Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac, spadasin, libertin și om de litere.

— Livy, cum de-ai putut? se tângui Sam. Cum de te-a lăsat sufletul să-mi frângi inima, iubirea Tinereții Tale?

Trecuse un an de când ea sosise însoțită de Cyrano de Bergerac. Rămăsese trăsnit, așa cum nu i se întâmplase în cei șapte-zeci și patru de ani cât trăise pe Pământ și în cei douăzeci și unu de când se afla pe Lumea Fluviului. Dar își revenise. Mai bine zis, și-ar fi revenit dacă nu l-ar fi tulburat și altceva, dar nu atât de cumplit. Nimic nu se compara cu ceea ce-i făcuse Livy. La urma urmei, era explicabil ca ea să-și găsească pe cineva în decurs de douăzeci de ani. Mai ales că era tânără și frumoasă, plină de pasiune și nu nutrise speranța de a-l revedea vreodată. Chiar și el trăise cu vreo cinci-șase femei și nu se putea aștepta la fidelitate și castitate din partea ei. Dar crezuse că, atunci când îl va vedea, își va abandona însoțitorul așa cum te grăbești să azvârli din mână un fier încălzit la roșu.

Nici pomeneală. Ea îl iubea pe Bergerac.

De când apăruse din cețurile Fluviului, aproape că nu fusese zi în care să n-o vadă. Își vorbeau destul de politicos și uneori reușeau să-și iasă din carapace, râzând și glumind așa cum făceau și pe Pământ. Alteori, prin sclipiri inconfundabile, ochii lor își spuneau că vechea iubire încă mai pâlpâia între ei. În alte ocazii, închipuindu-și că dorul îi trecuse — de parcă ar fi post apucat de nevricale, se gândise el mai târziu râzând, când de fapt îi venea să plângă — pășea spre ea, ca tras de un magnet, însă ea se apropia și mai mult de Cyrano, dacă acesta se întâmpla să fie în preajmă, sau îl căuta din priviri dacă nu era.

Livy își petrecea noapte de noapte cu nespălatul, grosolanul, năsosul, gușatul franțuz, care se dovedea în același timp fascinant, inteligent, spiritual, viguros, talentat și inimitabil. „Broscoi viril”, bolborosi Sam. Și-l imagină sărind, orăcăind plin de dorință, către silueta eterică, delicată și atrăgătoare a lui Livy; țopăind și orăcăind…

Se cutremură. Nu-i slujea la nimic. Nu reușea s-o uite cu totul nici măcar când își aducea aici femei în secret, deși nu era nevoie să se ascundă. Chiar dacă mesteca gumă de visat, tot nu și-o putea scoate din gând. Ca un făcut, parcă adusă de vânturile dorinței, Livy pătrundea cu și mai multă forță în mintea lui ca o mare zbuciumată de furtună. Frumoasa navă Livy, cu velatură albă umflată de vânt, copastia rotunjită și forme aerodinamice și elegante…

Și-i auzea râsul, acel clinchet delicat, lucrul pe care-l îndura cel mai greu.

Se îndepărtă și privi pe iublourile prova. Rămase lângă piedestalul din lemn de stejar și timona cu spițe mari pe care o sculptase el însuși pentru Vapor. Încăperea aceasta era „timoneria” lui, iar cele două camere din spate constituiau texasul. Clădirea se afla pe partea de deal din imediata apropiere a câmpiei. Era așezată pe piloni înalți de zece metri și nu se putea; intra în ea decât pe o scară sau o scară de salvare (ca să folosim un termen marinăresc) de la tribord sau printr-un sabord direct de pe dealul din spatele camerei texasului. Deasupra timoneriei se găsea un clopot mare, după câte știa el, singurul de pe Lumea Fluviului. Când ceasul cu apă din colț anunța ora 6:00, el bătea clopotul. Iar valea cufundată încă în întuneric se trezea la viață.




16


Ceața încă plutea deasupra Fluviului și a malurilor lui, dar reuși să vadă forma uriașă culcușită a pietrei-potir situată la vreo milă și jumătate pe panta ce ducea spre Fluviu. O clipă mai târziu văzu o bărcuță ca de jucărie apărând din ceață. Două siluete săriră pe mal, apoi o luară la fugă spre dreapta. În lumina destul de puternică, Sam le urmări cu privirea, cu toate că uneori îi erau ascunse vederii de diferite clădiri. După ce siluetele ocoliră fabrica de olărie care avea două etaje, cei doi o tăiară drept spre dealuri. Abia acum îi pierdu din ochi, dar se părea că se îndreptau spre „palatul” din bușteni al lui Ioan Plantagenet.

Serviciul de santinele din Parolando nu se ridica la înălțime. La fiecare sfert de milă, pe mal, se găsea câte o colibă înălțată din zece în zece metri., în care erau patru oameni de serviciu. Dacă vedeau ceva care le dădea de bănuit, aceștia erau instruiți să bată din tobe, să sufle în cornurile din os și să-și aprindă torțele.

Să fi fost doi bărbați strecurându-se la adăpostul cetii pentru a duce vești Regelui Ioan, ex-Regele Ioan, al Angliei?

Cincisprezece minute mai târziu, Sam văzu o umbră furișându-se printre clădiri. Apoi sfoara legată de clopoțelul aflat la intrarea în timonerie se mișcă. Privi prin iubloul de la tribord. Văzu chipul unui alb. Spionul personal al lui Sam, William Grevel, renumit neguțător de lână, cetățean din Londra, decedat în Anul Domnului 1401. De-a lungul Fluviului nu existau oi și nici vreun alt mamifer în afară de om. Dar fostul neguțător dovedise aptitudini deosebite pentru spionaj și-i plăcea să-și petreacă nopțile trăgând cu urechea.

Sam îi făcu semn să urce; Grevel alergă pe scară și intră după ce Sam dădu în lături bârna ce bloca ușa masivă din stejar.

— Saluton, leutenanto Grevel, spuse Sam în esperanto. Kio estas? (În traducere: „Bun venit, locotenent Grevel. Ce s-a întâmplat?)

— Bonan matenon, Estro. Ciu Grasa fripono, Rego Johano, estas jus akceptita duo spionoj, îi răspunse Grevel. (În traducere: „Bună dimineața, Șefule. Ticălosul ăla gras, Regele Ioan, tocmai a primit doi spioni.”)

Nici Sam, nici Grevel nu puteau înțelege engleza vorbită de celălalt, dar, cu rare excepții, se descurcau foarte bine în esperanto.

Sam zâmbi. Bill Grevel își dăduse drumul în jos de pe ramura unui arbore de fier, trecând exact pe deasupra capului unei santinele, iar apoi, coborând pe o frânghie, ajunsese pe marginea acoperișului clădirii cu două etaje. Trecuse prin dormitorul unde se odihneau trei femei și se târâse până în capul scării. Ioan și spionii lui, un italian din secolul al XX-lea și un ungur din secolul al VI-lea, se aflau la masă imediat dedesubt. Cei doi îi prezentau rezultatele călătoriei lor în amonte. Ioan era furios, și pe drept cuvânt.

Ascultând raportul lui Grevel, Sam se înfurie și el.

— A încercat să-l asasineze pe Arthur al Noii Britannii? Ce are de gând să facă omul ăsta, să ne distrugă pe toți?

Păși nervos de colo-colo, se opri cât să-și aprindă un trabuc și continuă să măsoare încăperea. Când se mai potoli, îl invită pe Grevel să guste puțin vin și o bucată de brânză.

Ironia Soartei, ajutată pesemne și de Etici, care cine știe ce alte lucruri la fel mai puseseră la cale, făcuse ca Regele Ioan al Angliei și nepotul pe care-l ucisese în mod josnic să se afle la o depărtare de doar treizeci și două de mile unul de altul. Arthur, Prinț al Britanniei de pe defunctul Pământ, își strânsese oamenii printre care se trezise într-un stat căruia îi dăduse numele de Noua Britannie. Pe teritoriul lung de zece mile peste care domnea trăiau foarte puțini britani, dar asta nu avea importanță. Tot Noua Britannie se numea.

Arthur aflase doar de opt luni că unchiul său îi era vecin. Călătorise incognito prin Parolando pentru a se convinge cu ochii lui asupra identității omului care-i tăiase gâtul și-l azvârlise în Sena, după ce-i legase bolovani de picioare. Arthur vroia să-l captureze pe Ioan și să-l țină în viață cât de mult posibil torturându-l în fel și chip. Dacă l-ar fi ucis de-a dreptul, ar fi pierdut pe vecie prilejul de a se bucura pe deplin de gustul răzbunării. O dată ucis, Ioan avea să se trezească în următoarea zi undeva, pe malul Fluviului, la mii de mile depărtare.

Arthur trimisese mesageri cerând ca Ioan să-i fie predat. Aceste pretenții fuseseră respinse, desigur, datorită simțului onoarei ce-l anima pe Sam, dar și temerii că Ioan îl împiedica să fie de acord cu cererile lui Arthur.

De astă dată, Ioan trimisese patru oameni să-l asasineze pe Arthur. Doi fuseseră uciși; ceilalți doi scăpaseră doar cu răni ușoare. Acest lucru însemna invazie. Arthur nu căuta numai să se răzbune pe Ioan, ci și să intre în posesia meteoritului din fier.

Statul dintre Parolando și Noua Britannie, o porțiune de paisprezece mile de pe malul drept al Fluviului, era cunoscut sub numele de Pământul lui Chemsky, sau Cernskujo, în esperanto. Chemsky, colonel de cavalerie din Ukraina secolului al XVI-lea, refuzase alianța cu Arthur. Dar statul imediat la nord de Noua Britannie era guvernat de Ieyasu. Ambițios și puternic, omul acesta întemeiase în 1600 Șogunatul Tokugawa, cu capitala la Yedo, viitorul oraș Tokio. Spionii lui Sam afirmaseră că japonezul și britanul se întâlniseră de șase ori, uneltind să pornească război.

Pe de altă parte, la nord de statul Ieyasujo se afla Kleomenujo. Acesta din urmă era guvernat de Kleomenes, un rege al Spartei și frate vitreg cu Leonidas, cel care rezistase în pasul Thermopile. Kleomenes îi întâlnise de trei ori pe Ieyasu și Arthur.

La sud de Parolando era o porțiune de unsprezece mile numită Publia, după regele ei, Publius Crassus. Publius fusese ofițer în cavaleria lui Cezar în timpul campaniei din Galia. El părea să fie prietenos, deși scosese un profit considerabil după ce-l lăsase pe Sam să-i taie pădurile.

La sud de Publia se găsea Tifonujo, peste care domnea Tai Fung. una dintre căpeteniile lui Kubla Khan, care murise pe Pământ în urma unei căzături de pe cal.

Iar la sud de Tifonujo era Soul City, condusă de Elwood Hacking și Milton Firebrass.

Sam se opri și se uită urât la Grevel pe sub sprâncenele stufoase.

— Necazul cel mare e că nu putem face mare lucru, Bill. Dacă-i spun lui Ioan că știu de încercarea lui de a-l ucide pe Arthur care, după umila mea părere, merită să moară, arunci are să-și dea seama că am spioni în casa lui. Iar el va dezminți totul, cerând să aduc martori, și știi ce-ar păți și ei și tu.

Grevel păli.

— Nu-ți pierde sângele rece, n-am de gând s-o fac. Nici vorbă. Singura soluție e să ne ținem gura și să fim cu ochii în patru. Numai că eu mă sufoc aici păstrând secretul. Omul ăsta îi întrece în josnicie pe toți cei pe care i-am cunoscut și dac-ai ști cât de larg mi-a fost cercul de cunoștințe, incluzându-i între ele și pe editori, mi-ai da dreptate.

— Ioan nu-i decât un perceptor oarecare, spuse Grevel cu convingere, socotind că aceasta era o insultă supremă. Ceea ce pentru el era adevărat

— Proastă zi am avut când a trebuit să mi-l aleg pe Ioan ca partener! mormăi Sam, pufăind din trabuc și întorcându-se spre Grevel. Dar dacă nu l-as fi atras de partea mea, as fi pierdut orice șansă de a avea fier.

După ce-i mulțumi lui Grevel, se descotorosi de el. Cerul de deasupra munților de peste Fluviu căpătase o tentă roșiatică. Curând, întreaga boltă cerească avea să devină rozalie pe mărgini și albastră în rest, dar mai era până să vadă soarele răsărind de dincolo de munți. Pietrele-potir urmau să se descarce înainte de răsărit.

Se spălă pe față într-un lighean, își pieptănă părul roșcat și des peste cap, își întinse pastă de dinți cu degetul peste dinți și gingii și scuipă. După aceea își luă centura cu patru teci și o punguță care se legăna de o curelușă și se încinse. Își puse un prosop lung pe umeri drept capă, își luă bastonul din stejar, îmbrăcat în fier și potirul. Coborî scările. Iarba era încă umedă. În fiecare noapte, vreme de jumătate de oră, ploua, iar valea nu se zvânta decât după răsăritul soarelui. Dacă microbii și virușii m-ar fi fost eradicați complet, jumătate din oamenii care trăiau pe Valea Fluviului ar fi murit demult de pneumonie și gripă.

Sam era din nou tânăr și plin de vigoare, dar mișcarea tot nu-i plăcea. De fiecare dată când mergea pe jos, se gândea la calea ferată pe care ar fi vrut s-o construiască de acasă până la malul Fluviului. Dar asta i-ar îngrădi libertatea de mișcare. De ce n-ar construi, în schimb, un automobil al cărui motor să funcționeze pe bază de alcool obținut din lemn?

Se trezi curând înconjurat de oameni; nu mai prididea să salute în dreapta și-n stânga: Saluton! și Bonan Matenon! Când ajunse la mal, îi dădu potirul său unui om care să-l așeze pe platforma adâncită a stâncii sure, în formă de ciupercă. În adâncitură se aflau deja aproape șase sute de potire, iar mulțimea se retrase la o distanță respectabilă. Cincisprezece minute mai târziu, din rocă țâșni un fulger însoțit de un zgomot asurzitor. Flăcările albastre se înălțară până la șapte-opt metri înălțime, iar tunetul răsună puternic, stârnind ecouri dinspre munți. Păstrătorii de potire numiți pentru acea zi urcară pe stâncă și înmânară cilindrii posesorilor lor. Sam pomi cu al său către timonerie, iar pe drum se întrebă de ce nu delega pe cineva să i-l aducă în fiecare zi. În realitate, fiecare om era atât de dependent de potir, încât nu-l putea încredința altcuiva, fiind tot timpul cu ochii pe el.

Ajuns acasă, glisa capacul. În cele șase despărțituri se găseau micul dejun și diverse bunătăți.

Potirul avea un fund fals în care era ascuns un convertor energie-materie și meniuri programate. În acea dimineață primise ouă cu șuncă, pâine prăjită cu unt și gem, un pahar cu lapte, o felie de pepene, zece țigări, o porție de marijuana, un cub de gumă de visat, un trabuc și o cană cu un lichior delicios.

Se așeză să mănânce cu mare poftă și, ridicând ochii, simți un gust neplăcut în gură. Privind pe iubloul de la tribord (ca să nu mai aibă sub ochi ușa casei lui Cyrano), văzu un tânăr îngenuncheat. Ținându-și ochii închiși și mâinile împreunate, individul se ruga. Purta doar un kilt și un os spiralat de Pește de Fluviu atârnat de gât cu un șnur din piele. Părul îi era blond închis, fața lată și trupul musculos. Dar coastele începuseră să-i iasă în evidență.

Credinciosul era Hermann Goring.

Sam scăpă o sudalmă și se ridică precipitat de pe scaun, dărâmându-l, îl ridică și-și mută micul dejun la masa rotundă din mijlocul camerei. Individul îi stricase pofta de mâncare în repetate rânduri. Sam nu suporta multe lucruri, dar pe ex-păcătoși îi ura cel mai mult, iar Hermann Goring păcătuise mai abitir decât mulți alții și acum, parcă pentru a-și ispăși păcatele, devenise mai sfânt decât oricare altul. Cel puțin așa i se părea lui Sam, deși Goring susținea că era, într-un fel, cel mai josnic dintre josnici.

Du-te naibii cu umilința ta arogantă cu tot, spusese Sam. Ori măcar du-o cu vânt din pupa, că pute…

Dacă n-ar fi existat Magna Carta, pe care o redactase chiar Sam (în ciuda protestelor Regelui Ioan, repetând în felul acesta istoria) de mult i-ar fi alungat pe Goring și pe susținătorii lui din Parolando. În fine, cel puțin de o săptămână. Dar Carta, constituția statului Parolando, cea mai democratică din istoria omenirii, prevedea libertatea religioasă și libertatea neîngrădită a cuvântului. Aproape totală, mai precis. Trebuia să fie prevăzute anumite limite.

Documentul pe care-l semnase cu mâna lui îi interzicea să-i împiedice pe misionarii Bisericii Celei de-A Doua Șanse să-și exercite dreptul la predică.

Cu toate astea, dacă Goring continua să protesteze, să țină cuvântări, să-i convertească și pe alții la doctrina rezistenței pașnice, Sam Clemens nu-și va vedea niciodată terminat vaporul. Hermann Goring făcuse din vapor un simbol; zicea că reprezintă trufia umană, lăcomia, înclinația spre violență și lipsa de respect față de planurile pe care le concepuse Creatorul pentru lumea oamenilor.

Omul nu trebuia să construiască Vapoare, ci mai curând temple impresionante pentru sufletul său. Omul nu avea nevoie acum decât de un acoperiș deasupra capului, ca să nu-l plouă, și pereți subțiri pentru a se bucura din când în când de puțină intimitate. Omul nu mai era nevoit să-și câștige existența prin sudoarea frunții. Alimentele și băutura îi erau oferite de-a gata, fără să fie obligat să dea nimic în schimb, nici măcar să se arate recunoscător. Omul avea acum timp pentru a-și hotărî destinul. Dar nu trebuia ca el să-i calce pe alții în picioare, să-i lipsească de bunuri, iubire sau demnitate. Trebuia să dovedească respect față de ceilalți și de sine însuși. Dar nu putea face asta prin hoție, tâlhărie, violență, dispreț. Trebuia să…

Sam îi întoarse spatele. Goring nutrea sentimente frumoase pe care Sam le împărtășea. Numai că Goring se înșela dacă își închipuia că, lingând picioarele celor care-i aduseseră pe oameni acolo, va contribui la nașterea unei Utopii sau la salvarea sufletelor. Umanitatea fusese trasă din nou pe sfoară; era folosită, maltratată și pervertită. Resuscitarea, reîntinerirea, lipsa bolilor, mâncarea, băutura și fumatul pe gratis, absența obligației de â munci din greu și a necesităților economice, toate erau iluzii, reprezentau acadele pentru ademenirea omenirii, aflate în faza copilăriei, către o alee întunecoasă unde… Unde, ce? Nu avea idee. Însă Necunoscutul Misterios spusese că omenirea eră atrasă în cea mai mare înșelătorie imaginabilă, chiar mai crudă decât cea reprezentată de viața pe Pământ. Omul fusese resuscitat și plasat pe această planetă ca subiect al unui uriaș studiu academic. Asta era tot. Iar după încheierea studiilor, Omul se va întoarce din nou în beznă și uitare. Înșelat iarăși.

Dar ce avea de câștigat Necunoscutul spunând asta celor câțiva oameni pe care-i selectase? De ce nu alesese un număr mai mic pentru a-l ajuta să-i înfrângă pe egalii săi, Eticii? Ce urmărea de fapt? Oare îi mințea pe Sam, Cyrano, Odiseu și pe ceilalți, pe care Sam încă nu-i cunoscuse?

Sam Clemens habar n-avea. Era la fel de neștiutor ca și pe Pământ. Nu știa decât una și bună: voia să aibă vaporul.

Ceața se ridicase; perioada destinată micului dejun se încheiase. Verifică ceasul cu apă și sună din clopotul cel mare de la timonerie. Imediat ce încetă să bată, începură fluierăturile sergenților. Pe întreaga suprafață a porțiunii late de zece mile, cunoscută și sub numele de Parolando, se auzeau țiuituri stridente. Apoi se auzi răpăitul tobelor și oamenii din Parolando își începură ziua de muncă.




17


În Parolando trăiau 17 000 de oameni, însă Vaporul avea să ia la bord doar o sută douăzeci. Dintre ei, douăzeci erau deja siguri că se vor îmbarca. Aceștia erau Sam și Joe Miller, Lothar von Richthofen, van Boom, de Bergerac, Odiseu, trei ingineri, Regele Ioan, plus femeile cu care împărțeau colibele, cărora li se făcuseră promisiuni de călătorie. Restul aveau să afle cu câteva zile înainte de plecare dacă trudiseră degeaba sau nu. La vremea cuvenită, numele acestora vor fi trecute pe bilete de hârtie care se vor introduce într-o cușcă mare din sârmă. Ea se va roti, iar apoi Sam, legat la ochi, o va opri și va extrage, unul după altul, o sută de nume. Acești norocoși vor forma echipajul vaporului Nu se închiriază.

Acesta va avea de călătorit aproximativ cinci milioane de mile, dacă puteau da crezare vorbelor Necunoscutului. Socotind că ar parcurge în jur de 335 de mile în douăzeci și patru de pe, vaporului i-ar lua mai bine de patruzeci și unu de ani pentru a ajunge la capătul Fluviului. Dar nu putea parcurge zilnic această distanță, desigur. Echipajul va trage la mal pentru a-și petrece vacanțele pe uscat și pentru efectuarea reparațiilor. Vaporul putea suferi uzuri, deși Sam plănuia să ia cu sine multe piese de schimb. O dată aflată în marș, nava nu se mai putea întoarce pentru piese de schimb și nici nu le putea găsi în altă parte. Nu vor mai descoperi nicăieri metal pentru așa ceva.

Lui Sam îi venea greu să creadă că va avea aproape o sută patruzeci de ani când va ajunge la izvoarele Fluviului.

Dar ce însemna asta când îl așteptau mii de ani de tinerețe?

Privi prin iublourile babord. Câmpia era înțesata de oameni care coborau dinspre dealuri către fabrici. Dealurile din spatele său mu împânzite de alții, aflați în drum spre fabricile de pe dealuri. O mică armată lucra la barajul din nord-vest, de lângă poalele munților. Între două dealuri înalte se ridica un zid din beton pentru a zăgăzui apa unui pârâu care-și avea izvorul aproape în vârful muntelui. Când lacul format în spatele barajului va ajunge la cota maximă, surplusul de apă va fi folosit pentru acționarea generatoarelor electrice capabile să furnizeze energie morilor.

Deocamdată, energia electrică necesară provenea de la o piatra-potir. Un transformator coborâtor de tensiune de dimensiuni uriașe, construit din aluminiu, prelua energie de trei ori pe zi, o transmitea prin fire foarte groase tot din aluminiu către un dispozitiv mare cât o clădire cu două etaje, cunoscut sub numele de batacitor. Acesta era o descoperire electronică de la sfârșitul secolului al XX-lea, care înmagazina sute de kilovolți într-o sutime de microsecundă și o putea elibera la orice putere, începând cu o zecime de volt și terminând cu o sută de kilovolți. Era prototipul de batacitor care va ti instalat pe vapor. În prezent, energia era consumată în primul rând de un dispozitiv de tăiere construit de van Boom, care tăia bucățile de fier-nichel scoase la lumină din mina de pe câmpie. Energia putea fi folosită pentru topirea metalului. Aluminiul pentru fire și batacitorul fuseseră fabricate cu eforturi și costuri deosebite, din silicat de aluminiu, extras din lutul aflat sub rădăcinile ierbii de la poalele munților. Dar resursele se epuizaseră și singura sursa exploatabilă din punct de vedere economic se afla acum în Soul City.

Sam se așeză la birou, trase un sertar și scoase un ceaslov mare legat în piele de bășică de pește, cu paginile din hârtie fabricată din fibre de bambus. Era jurnalul său, Memoriile unui Lazăr. Deocamdată folosea cerneală făcută din apă și acid tanic obținut din coajă de stejar și cărbune chimic pur obținut din cărbune de lemn măcinat fin, aflat în suspensie, pentru a-și nota întâmplările și impresiile de peste zi. Când tehnologia din Parolando avea să atingă un nivel satisfăcător, va folosi înregistratorul electronic pe care i-l promisese van Boom.

Nici nu apucă să scrie câteva cuvinte, că auzi din nou răpăitul tobelor. Toba mare reprezenta liniile; tobele mici, punctele. Erau în codul Morse; limba, esperanto.

Von Richthofen urma să tragă la mal peste câteva minute.

Sam se ridică să privească din nou pe fereastră. Catamaranul pe care von Richthofen călătorise în aval cu trei zile în urmă se afla la jumătate de milă de mal. Prin iublourile de la tribord, Sam văzu un bărbat scund cu părul roșcovan ieșind pe porțile palatului din bușteni în care locuia Regele Ioan. În urma lui pășeau gărzi de corp și tot soiul de lingușitori.

Regele Ioan vroia să se asigure că von Richthofen nu-i transmitea vreun mesaj secret din partea lui Elwood Hacking.

Fostul monarh al Angliei, în prezent părtaș la domnie în Parolando, purta un kilt pepit în roșu și negru, un aranjament de prosoape care aducea cu un poncho, cizme înalte până la genunchi din piele roșie de Balaur de Fluviu. În jurul taliei purta o centură lată cu numeroase teci în care stăteau tot atâtea pumnale din oțel, o sabie scurtă și o secure. Într-o mână ținea un sceptru cu coroană, una dintre numeroasele surse de dispută între Sam și Regele Ioan. Sam nu era dispus să consume metal pentru astfel de anacronisme inutile, dar Ioan insistase, iar Sam bătuse în retragere.

Găsi o oarecare alinare când se gândi la numele acestei mici națiuni. În esperanto, Parolando însemna „țara pereche” și numele rămăsese, fiindcă era guvernată de doi oameni. Dar Sam nu-i spusese lui Ioan că o altă traducere putea fi „Țara lui Twain”.

Ioan o luă pe o potecă din pământ bătătorit care ocolea clădirea joasă a unei fabrici, apoi ajunse la picioarele scării de la baza locuinței lui Sam. Paza de corp, un individ mătăhălos, pe nume Sharkey, trase de frânghie și clopotul cel mic slobozi un clinchet.

Sam scoase capul pe ușă și strigă:

— Poftim la bord, Ioan!

Ioan ridică ochii albaștri spălăciți spre el și-i făcu semn lui Sharkey să urce înaintea lui Ioan se temea de asasini și avea toate motivele. Pe de altă parte, se simțea ofensat că trebuia să vină acasă la Sam, însă știa că von Richthofen își va prezenta raportul numai în fața lui.

Sharkey intră, cercetă timoneria lui Sam și se uită prin cele trei încăperi ale texasului. Sam auzi un muget, la fel de grav și de puternic precum al unui leu, venind dinspre ultimul dintre dormitoare. Sharkey reveni imediat și închise ușa.

— Chiar dacă-i bolnav, Joe Miller e-n stare să înghită la micul dejun trei boxeri profesioniști și să mai ceară supliment, spuse Sam cu un zâmbet

Sharkey nu-i răspunse. Făcu un semn în dreptul iubloului și Ioan urcă fără să se mai teamă că va cădea pradă unei ambuscade.

Catamaranul fusese tras pe uscat și silueta delicată a lui von Richthofen traversa câmpia, ținându-și potirul într-o mână și bastonul de ambasador, confecționat din lemn, în cealaltă. Privind pe un alt iublou, Sam îl văzu pe lunganul de Bergerac conducând un pluton de soldați către zidul dinspre sud. Pe Livy n-o zări.

Ioan intră.

— Bonan matenon, Johano! îl întâmpină Sam.

Ioan se simțea tare necăjit de faptul că Sam refuza să i se adreseze cu Via Rega Mosto — Maiestatea Voastră — atunci când erau singuri. La Konsulo — Consulul — era titlul corect al fiecăruia și până și acesta îi venea peste mână lui Sam, care-i încuraja pe alții să i se adreseze cu La Estro, Șeful, fiindcă asta îl înfuria peste măsură pe Ioan.

Ioan mormăi ceva și se așeză la masa rotundă. O altă pază de corp, un protomongol ciolănos și impresionant prin musculatură, Zaksksromb, despre care se presupunea că murise cam prin anul 30000 î.e.n., îi aprinse lui Ioan un trabuc uriaș. Zak, cum i se mai spunea, era, în afară de Joe Miller, cel mai puternic bărbat din Parolando. Unii susțineau că Joe Miller nu putea fi considerat om sau, cel puțin, sigur nu era homo sapiens.

Sam se gândi că ar fi bine ca Joe să se dea jos din pat. Zak îi crea o stare de iritare. Dar Joe mestecase gumă de visat drept sedativ. În urmă cu două zile, dintre ghearele unei macarale scăpase o bucată mare de siderit în timp ce Joe trecea pe sub ea. Macaragiul susținea că fusese vorba de un simplu accident, dar Sam avea motive să se îndoiască.

— Ai auzit ceva despre nepotul tău în ultima vreme? întrebă Sam și pufăi din trabuc.

Ioan nu tresări, însă ochii i se dilatară ușor. Îl privi pe Sam care se așezase între timp în fața lui la masă.

— Nu. Era necesar?

— Mă întrebam și eu. M-am gândit să-l invit pe Arthur la o discuție. Nu înțeleg de ce doriți să vă ucideți unul pe altul. Nu suntem pe Pământ, după cum bine știi. De ce să nu dăm uitării vechile dușmănii? Ce dacă l-ai băgat într-un sac și l-ai aruncat în estuar? Morții cu morții, viii cu viii. Am putea să ne folosim de pădurile lui și mai avem nevoie de calcar să producem carbonat de calciu și magneziu. El are din belșug așa ceva.

Ioan îl fulgeră cu privirea, apoi își plecă ochii și zâmbi.

„Vicleanul Ioan”, gândi Sam. „Lunecosul Ioan. Josnicul Ioan.”

— Pentru a obține lemn și calcar, va trebui să plătim cu oțel și arme, răspunse Ioan. N-am de gând să-i îngădui nepotului meu să pună gheara pe mai mult oțel.

— M-am gândit să abordez subiectul împreună cu tine, spuse Sam, fiindcă la amiază…

Ioan se crispa.

— Da?

— Păi, m-am gândit să ridic problema în fața Consiliului. S-ar putea să ajungem la vot.

Ioan se liniști.

— Zău?

Sam se gândi: Îți închipui că ai scăpat. Îi ai pe Pedro Ansurez și pe Frederick Rolfe de partea ta și un vot de cinci la trei în Consiliu înseamnă respingerea…

Se gândi din nou să suspende Magna Carta, pentru a rezolva lucrurile care nu mai sufereau amânare. Dar asta ar fi însemnat război civil, adică sfârșitul visului său.

Se învârti de colo-colo, în vreme ce Ioan îi descrise, cu voce tare și cu detalii grețoase, modul cum o cucerise pe ultima blondă din viața lui. Sam se strădui să-i ignore vorbele; mereu se enerva când îl auzea pe omul acesta lăudându-se, deși femeile care-i cedau lui Ioan nu puteau da vina pe alții pentru propria lor slăbiciune.

Se auzi clinchetul clopoțelului. Sosise Lothar von Richthofen. Acum purta părul lung și astfel, cu trăsăturile lui frumoase, oarecum slave, semăna cu un Goring mai puțin îndesat, dar mai atrăgător. Cei doi se cunoscuseră destul de bine în cursul primului război mondial, întrucât luptaseră sub conducerea baronului Manfred von Richthofen, fratele mai mare al lui Lothar. Acesta din urmă avea un caracter nestăpânit, direct și agreabil, dar în această dimineață zâmbetele și purtarea degajată dispăruseră.

— Care-s veștile proaste? întrebă Sam.

Lothar luă ceașca de whisky oferită de Sam, o dădu pe gât și spuse:

— Sinjoro Hacking tocmai a încheiat construcția fortificațiilor. Soul City are acum de jur împrejur ziduri de șase metri înălțime și trei grosime. S-a purtat urât cu mine, tare urât. M-a făcut ofejo și honkio, cuvinte pe care nu le-am mai auzit.. Nu m-am deranjat să-i cer explicații.

— Qfejo s-ar putea să vină de la englezescul ofay, îl lămuri Sam, dar n-am auzit niciodată celălalt cuvânt. Honkio spuneai?

— O să le auzi la tot pasul de-acum încolo, îl liniști Lothar, dacă o să ai de a face cu Hacking. Iar de asta sunt sigur. După ce m-a potopit cu o sumedenie de vorbe jignitoare, mai ales la adresa strămoșilor mei naziști, Hacking a trecut la treabă. Cât am trăit pe Pământ n-am auzit de naziști, înțelegi, pentru că am murit într-un accident de avion în 1922. Părea că-l scosese ceva din sărite — poate că la început starea de nervozitate n-avea nici o legătură cu mine. Din tot ce a spus el, concluzia e că s-ar putea să întrerupă aprovizionarea cu bauxită și alte minerale.

Sam se rezemă de tăblia mesei până când realiză gravitatea situației.

— Cred c-o să iau și eu o doză de curaj, spuse el apucând sticla.

— S-ar părea că Hacking nu-i prea încântat de structura populației statului său, continuă von Richthofen. Un sfert dintre ei sunt negri din Harlem care au murit între 1960 și 1980, înțelegi, și o optime, negri din Dahomey din secolul al XVIII-lea. Dar mai are un sfert de diverse origini: arabi wahhabi din secolul al XlV-lea, fanatici care încă mai susțin că Mahomed e profetul lor și că se află aici doar pentru o scurtă perioadă de încercare. Mai e un sfert compus din caucazieni cu piele neagră, dravidieni, asiatici-indieni din secolul al XlII-lea și o optime proveniți de pretutindeni și din toate epocile. Din secolul al XX-lea există o oarecare majoritate de o optime.

Sam dădu din cap aprobator. Deși umanitatea resuscitată era formată din oameni care trăiseră începând cu anul 2000000 î.e.n. până în 2008, un sfert se născuseră după 1899, dacă estimările erau corecte.

— Hacking vrea ca Soul City să fie populat exclusiv de negri. A spus că și atunci când trăise pe Pământ nutrise convingerea că integrarea era posibilă. Tinerii albi din vremea lui se eliberaseră de prejudecățile părinților, iar el sperase. Dar în țară nu sunt prea mulți dintre contemporanii lui albi. Iar arabii wahhabi îl scot din minți. Pe Pământ, Hacking a devenit musulman știai asta? întâi a fost musulman negru, o varietate tipic americană. După aceea a trecut la adevăratul cult musulman, a făcu un pelerinaj la Mecca și era foarte convins că arabii, cu toate că sunt albi, nu manifestau atitudini rasiste. Dar masacrul negrilor sudanezi de către cei de origine arabă și istoria înrobirii negrilor de către arabi l-au tulburat. Oricum, acești wahhabi din secolul al XlX-lea nu sunt rasiști, ci doar fanatici religioși car creează o mulțime de probleme. Hacking n-a spus lucrurilor pe nume, dar eu am stat acolo zece zile și m-am convins cu ochi mei. Wahhabii vor să convertească întreaga populație din Soul City la tipul lor de religie și, dacă n-o pot face pe cale pașnică vor recurge la vărsare de sânge. Hacking vrea să scape de ei ș de dravidieni, care se consideră superiori africanilor, indiferent de culoarea pielii. În orice caz, Hacking va continua să ne furnizeze bauxită dacă-i trimitem toți cetățenii noștri negri în schimbul wahhabilor și a dravidienilor. Plus o cantitate sporit de arme din oțel. La care se adaugă o cotă mai mare de siderit brut.

Sam gemu. Regele Ioan scuipă pe podea. Sam se strâmb și spuse:

— Merdo, Johano! N-o să-i îngădui nici măcar unui Plantagenet să scuipe pe podeaua mea! Folosește scuipătoarea or ieși afară!

Văzându-l pe Regele Ioan că se burzuluiește, făcu un efort să-și domolească furia și sentimentul de frustrare. Nu era momentul potrivit unei confruntări directe. Trufașul exmonarh nu va da înapoi în problema scuipatului, care era, la urma urmei derizorie.

Sam făcu un gest prin care anula ieșirea de mai devreme și spuse:

— Să lăsăm asta. Scuipă după pofta inimii! Dar nu se putu abține să nu adauge: Atâta vreme cât mă voi bucura și eu de același privilegiu în casa ta, desigur.

Ioan mârâi și băgă în gură o bucată de ciocolată. Vorbi morocănos și indispus, ceea ce arăta că și el se supărase, dar încerca să-și stăpânească sentimentele.

— Sarazinul ăsta, Hacking, a mers cam departe. Eu socot că i-am sărutat îndeajuns laba aceea neagră. Cererile lui au frânat construcția corăbiei…

— A vaporului, Ioan, îl corectă Sam. E vapor, nu corabie.

— Boato, smoato. Eu zic așa, să cucerim Soul City, trecem toți cetățenii prin tăișul sabiei și punem mâna pe minerale. Apoi vom putea fabrica aluminiul acolo. De fapt, tot în Soul City am putea construi și vaporul. Și pentru a fi siguri că nu ne mai supără nimeni, ar trebui să cucerim toate statele aflate între noi și Soul City.

Ioan cel nebun după putere.

Cu toate acestea, Sam se simți înclinat să-i dea dreptate, măcar în cazul de față. Peste aproape o lună, Parolando va poseda armele care să-i îngăduie să facă tocmai ce propunea Ioan acum. Numai că Publia avea o atitudine prietenoasă și notele ei de plată nu se dovedeau împovărătoare, iar Tifonujo, deși cerea un preț cam mare, se lăsase lipsită de toți copacii. Era totuși posibil ca ambele state să folosească fier-nichelul pe care-l primeau în schimbul lemnului pentru a face arme, astfel încât să atace Parolando.

Pesemne că și sălbaticii de peste Fluviu puneau la cale același lucra.

— N-am terminat, reluă von Richthofen. Hacking a cerut ca schimbul de cetățeni să aibă loc pe baze egale, dar nu va încheia nici un acord în acest sens decât dacă trimitem un negru pentru a trata cu el. Zice că s-a simțit insultat pentru că m-ați trimis pe mine, fiindcă eu aș fi prusac și de viță aristocratică până-n măduva oaselor. Dar va trece cu vederea jignirea, fiindcă de altceva nu suntem în stare, dacă-i vom trimite data viitoare un membru al Consiliului. Unul care să fie negru.

Sam aproape că scăpă trabucul din mână.

— N-avem nici un consilier negru!

— Tocmai asta e! Cu alte cuvinte, Hacking ne sugerează să alegem unul.

Ioan își trecu ambele mâini prin părul roșcat care-i ajungea până pe umeri, apoi se ridică în picioare. Ochii lui albaștri ardeau pe sub sprâncenele nisipii.

— Sarazinul ăsta își închipuie că ne poate dicta cum să ne ocupăm de treburile noastre interne. Eu zic așa: Război!

— Nu, stai o clipă, dragă Johano. Ai toate motivele să fii furios, după cum spunea și bătrânul fermier când a căzut în puț, dar adevărul e că, deși ne putem apăra foarte bine, nu suntem în stare să invadăm și să ocupăm teritorii întinse.

— Să ocupăm? strigă Ioan. Vom măcelări jumătate din populație și o vom pune în lanțuri pe cealaltă!

— Ioan, ăă, Maiestate, după moartea ta, lumea s-a schimbat mult. De acord, există alte forme de sclavie, mai subtile, dar n-aș vrea să ne certăm încercând a le defini. Așa cum a spus și vulpea către găini, n-are rost să facem tărăboi. O să numim încă un Consilier, pro tem (Temporar (lb. lat.)). Și-l trimitem să discute cu Hacking.

– În Magna Carta nu există prevederi pentru Consilieri pro tem, interveni Lothar.

— Putem modifica Magna Carta, sugeră Sam.

— Va trebui să organizăm alegeri populare.

Ioan pufni plin de dispreț. El și Sam Clemens avuseseră multe discuții aprinse privind drepturile cetățenilor.

— Mai e ceva, spuse Lothar încă zâmbitor, dar pe un ton ce-i trăda exasperarea.

— Hacking cere ca lui Firebrass să i se îngăduie să facă o inspecție. Îl interesează în mod deosebit avionul nostru.

Ioan începu să spumege.

— Ne întreabă dacă primim bucuroși un spion.

— Nu știu, spuse Sam. Firebrass e șeful Statului-Major al lui Hacking. S-ar putea ca el să-și formeze o altă idee despre noi. E inginer, cred că a deținut o diplomă universitară în fizică.

Ara auzit de el. Lothar, tu ce-ai aflat?

— Mi-a creat o impresie deosebită, recunoscu von Richthofen. S-a născut în 1974 la Syracuse, New York. Tatăl negru, mama jumătate irlandeză, jumătate indiană irocheză. A aparținut celui de al doilea grup care urma să coboare pe Marte și a fost primul care a făcut ocolul planetei Jupiter.

„Oamenii au reușit și asta”, se gândi Sam. „Au coborât pe Lună și apoi pe Marte. Parcă-i ceva scos din paginile lui Jules Verne sau Frank Reade, Jr. Fantastic și, cu toate acestea, cu nimic mai prejos decât lumea în care ne aflăm. Sau, decât lumea simplă a anului 1910. Nimic nu putea fi explicat într-un mod care să satisfacă nevoia de înțelegere a omului.” I se părea incredibil.

— Vom dezbate problema în ședința de azi a Consiliului, sugeră Sam, dacă nu ai nici o obiecție. Vom organiza alegeri generale pentru un consilier pro tem. În ce mă privește, îl propun pe Uzziah Cawber.

— Cawber a fost sclav, nu? întrebă Lothar. Nu știu. Hacking a spus că nu vrea sclavi eliberați.

Sclavul tot sclav rămâne, gândi Sam. Când un sclav se revoltă, ucide și e ucis din pricina protestului său împotriva sclaviei — chiar dacă e resuscitat, el tot nu se consideră om liber. S-a născut și a crescut într-o lume pătrunsă până-n străfunduri de esența sclaviei și fiecare gând care-i trece prin minte, fiecare mișcare pe care-o face e afectată ori influențată de sclavie. Cawber s-a născut în 1841 în Montgomery, Alabama, a învățat să scrie și să citească și a slujit ca secretar în casa fostului său stăpân, l-a ucis pe fiul acestuia în 1863, a scăpat și a plecat către vest, devenind cowboy, lucru greu de înțeles, iar apoi miner. A fost omorât de o suliță sioux în 1876; fostul sclav ucis de unul care avea să devină sclav. Cawber e încântat de această lume — cel puțin așa pretinde — fiindcă nimeni nu-l poate transforma sau lua ca sclav. Însă el este sclav al propriei lui gândiri și al propriilor lui reacții. Chiar și atunci când își ține capul sus, tresare dacă aude un plesnet de bici și lasă capul în pământ fără ca măcar să-și dea seama de asta…

Oare de ce fusese readusă omenirea la viață? Bărbații și femeile fuseseră distruși de ceea ce se întâmplase pe Pământ și nu vor reuși nicicând să repare ce stricaseră. Membrii sectei A Doua Șansă susțineau că omul se putea schimba cu totul. Dar sectanții erau o adunătură de mâncători de gumă de visat.

— Dacă Hacking îndrăznește să spună ceva legat de sclavie, Cawber are să-l omoare, spuse Sam. Eu zic să-l trimitem pe el,

Ioan ridică din sprâncenele nisipii în semn de mirare. Sam știa ce gândea Ioan. Probabil că, într-un fel sau altul, se puteau folosi de Cawber.

Sam aruncă o privire la ceasul de apă.

— A venit vremea să facem turul de inspecție. Ioan, vrei să mă-nsoțești? Vin și eu peste câteva clipe, spuse el și se așeză la birou să-și noteze câte ceva în jurnal.

Asta îi oferi lui Ioan prilejul de a ieși primul, așa cum merita un fost rege al Angliei și al unei bune părți din Franța Sam se gândi că era ridicol să-și facă probleme din pricina unor asemenea chestiuni de protocol, însă îl detesta atât de mult pe Ioan, încât nu suporta ca acesta să câștige nici măcar o victorie neînsemnată precum cea de acum. Preferă să mimeze că are de lucru decât să intre în conflict cu Ioan sau să iasă înaintea lui, declanșând astfel o criză de autoritate.

Sam se grăbi să ajungă din urmă grupul care cuprindea cei șase Consilieri și reuși asta în fața fabricii de acid azotic. Trecură repede prin hale. Mirosurile degajate de acidul sulfuric și cel azotic, de distilarea distructivă a lemnului pentru producerea de alcool, acetonă, creozot, terebentină și acid acetic, băile pline cu formaldehidă și tratarea excrementelor umane și a lichenilor răzuiți de pe pereții munților pentru extragerea azotatului de potasiu, toate acestea, combinate, erau de ajuns pentru a face și o hienă să verse ce-a mâncat la micul dejun. Consilierii se prăjiră și asurziră în sala laminorului, în morile de măcinat, în forjele și atelierele de fierărie. Se umplură din cap până în picioare de praful alb din morile de ciment și de la fabrica de magneziu. În fabrica de aluminiu se prăjiră, asurziră și respirări din nou aerul puturos.

Armureria, situată pe deal, nu funcționa la ora aceea. În afara zgomotelor îndepărtate, era liniște. Dar frumusețea dispăruse. Pământul fusese răscolit, copacii retezați, iar din coșurile fabricilor aflate în amonte fumul se ridica, negru și înțepător, de-a lungul munților.

În față le apăru van Boom, inginerul-șef care trăise la sfârșitul secolului al XX-lea și era jumătate afrikander, jumătate psulus. Era un bărbat atrăgător, cu părul cârlionțat și bine bronzat. Avea aproape un metru și nouăzeci și cântărea în jur de o sută zece kilograme. Se născuse într-o tranșee pe vremea Anilor Sângeroși.

Îi salută destul de cordial (ținea la Sam și tolera prezența lui Ioan), dar nu zâmbi ca de obicei.

— E gata, spuse el, dar vreau să țineți seama de obiecțiunile mele. Jucăria e simpatică, face zgomot pe săturate, arată impresionant și poate ucide. Dar reprezintă o risipă și-i lipsește eficiența.

— Te exprimi ca un membru al Congresului, îi reproșa Sam.

Van Boom îi conduse pe ușa impunătoare a unei construcții din bambus și le arătă arma din oțel aflată pe o masă. Apoi o ridică. Chiar și în mâinile lui mari, pistolul era uriaș. Trecu pe lângă ei și ieși afară în soare. Sam își pierdu răbdarea. Întinsese mâna să ia arma, iar individul îl ignorase. Dacă van Boom vroia să facă o demonstrație în aer liber, de ce nu spusese așa de la bun început?

— Inginerii ăștia! bolborosi Sam. Apoi ridică din umeri. Ți-ar veni mai ușor să atingi un catâr cu degetul între ochi decât să-i schimbi obiceiurile lui van Boom.

Acesta ridică arma în aer, făcând metalul cenușiu-argintiu să sclipească în razele soarelui.

— Asta e pistolul Mark I, îi lămuri el. Numit astfel fiindcă l-a inventat Șeful.

Supărarea lui Sam se topi ca gheața de pe Mississippi la vremea dezghețului.

— E o armă cu cremene, care se încarcă pe la culasă, poate trage foc cu foc și are țeava ghintuită și capacitate de penetrare. Rămase cu arma în mâna dreaptă și continuă: Iată cum se încarcă. Se împinge înainte pârghia de blocare pe de partea stângă a țevii. Acest lucru eliberează închizătorul culasei. Se apasă apoi în jos țeava cu mâna stângă. Această mișcare împinge garda trăgaciului în pat, unde pavăza acționează ca braț pentru armarea cocoșului.

Băgă mâna într-o desagă atârnată de curea și scoase un obiect mare și cenușiu de formă semisferică.

— Acesta e un glonț din bachelită sau formaldehid-fenol, o rășină, de calibrul șaizeci. Se împinge glonțul, așa cum vedeți, până când intră în ghidajele țevii.

Apoi extrase din aceeași desagă un pachet lucios al cărui conținut era de culoare neagră.

— Aceasta este o încărcătură de praf negru de pușcă învelit în azotat de celuloză. Curând vom avea cordită în locul prafului de pușcă. Asta, dacă vom folosi arma. Acum, introducem încărcătura în cameră cu capătul care conține amorsa înainte. Amorsa e un filament din hârtie azotată, impregnată cu praf de pușcă. După aceea ridic țeava cu mâna stângă, în felul acesta, blocând-o în poziție de tragere. Acum Mark I este pregătit de tragere. Dar, în cazuri extreme, când amorsa nu ia foc, se poate turna praf în locașul de lovire plasat puțin în fața dispozitivului de ochire. Dacă se întâmplă să dea rateu, arma poate fi armată cu degetul mare. Trebuie remarcat că vrana de pe partea dreaptă a scutului apără fața trăgătorului.

Un om adusese o țintă mare din lemn și o fixase într-un cadru așezat pe patru picioare. Ținta era așezată la vreo douăzeci de metri. Van Boom se întoarse către ea, ținu pistolul întins înainte și ținti prin mecanismul de ochire.

— Dați-vă înapoi, domnilor, îi sfătui el. Căldura degajară de trecerea prin aer va face să ardă stratul protector al glonțului și va lăsa o dâră subțire de fum pe care o veți putea vedea. Glonțul din plastic trebuie să fie de calibru mare din cauza greutății lui reduse. Dar acest lucru sporește rezistența opusă de aer la înaintare. Dacă hotărâm să folosim această armă, deși eu mă opun cu toată convingerea, am putea să mărim calibrul la șaptezeci și cinci pentru Mark II. Raza de lovire eficientă este de aproximativ cincizeci de metri, însă peste treizeci de metri precizia scade, și nici până la distanța asta nu ne putem lăuda cu rezultate prea grozave.

Cremenea era în percutor. La apăsarea pe trăgaci, percutorul avea să cadă și să zgârie suprafața aspră a frizei. Friza acoperea cavitatea de amorsare și trebuia împinsă în față de cremene, lăsând liber filamentul amorsei încărcăturii de praf de pușcă.

Se auzi un declic în clipa în care mecanismul de declanșare eliberă cocoșul, urmă aprinderea instantanee a filamentului și un bubuit Declicul-flacăra-bubuitul ținură cât ai spune clic-fâs-bum și, între declic și bubuitură, van Boom avu timp destul să și aducă arma pe linia țintei după ce fusese azvârlită înapoi de lovitura cocoșului greu și a cremenei.

Într-adevăr, glonțul lăsă o dâră delicată de fum, care se risipi repede în vântul ce bătea cu aproximativ treizeci de kilometri pe oră. Van Boom sigur mai exersase tragerea, pentru că glonțul lovi ținta aproape în centru. Pătrunse pe jumătate în lemnul moale de pin, se sfărâmă și lăsă o gaură mare în urma sa.

— Glonțul nu va pătrunde prea adânc în trupul unui om, spuse van Boom, dar va face o gaură mare. Iar dacă lovește în apropierea vreunui os, fragmentele lui l-ar sparge.

În continuare, vreme de o oră, Consulii și Consilierii fericiți traseră de zor unul după altul. Deși puțin temător, pentru că până atunci nu mai văzuse vreo armă de foc, Regele Ioan se arătă deosebit de încântat. Cunoscuse praful de pușcă la vreo câțiva ani după ce fusese resuscitat, iar atunci văzuse doar bombe și rachete.

— Domnilor, spuse van Boom, dacă veți continua tot așa, veți termina toată provizia de gloanțe, și confecționarea cere multă manoperă și materie primă. Tocmai de aceea mă opun ideii de a face mai multe. Mai am și alte obiecțiuni: unu, arma are precizie doar la distanțe mici; doi, încărcarea și tragerea cer mult timp și un arcaș bun poate doborî trei pistolari înainte ca aceștia să-și reîncarce armele, rămânând în același timp în afara razei lor de acțiune. Pe de altă parte, gloanțele din plastic sunt irecuperabile, în vreme ce săgețile, da.

— Toate astea-s vorbe fără noimă! îl puse Sam la punct. Simplul fapt că avem asemenea arme dovedește superioritatea noastră tehnologică și militară. I-am speria de moarte pe jumătate din dușmani chiar înainte de începerea bătăliei. Pe de alta parte, uiți cât timp îți trebuie să pregătești un arcaș bun, iar pistolul poate fi mânuit după o lecție destul de scurtă.

— Adevărat, îl aprobă van Boom. Dar ar putea doborî pe cineva? Fiindcă veni vorba, mă gândeam să fac arbalete din oțel. Nu pot fi manevrate la fel de repede ca arcurile, dar nu necesită pregătire îndelungată, iar săgețile pot fi recuperate, iar acestea pot fi mult mai periculoase decât jucăriile astea zgomotoase și puturoase.

— Nici vorbă, domnule! spuse Sam. Nici să nu te gândești! Insist să producem cel puțin două sute de pistoale. Vom înarma un grup care se va numi Pistolarii din Parolando. Ei vor deveni spaima Fluviului — stai să vezi! O să te convingi curând!




18


Deși nu-i stătea în obicei, Ioan îl susținu pe Sam. Insistă ca primele pistoale să intre în posesia lui și a lui Sam, iar următoarele douăsprezece în dotarea pazei lor de corp. Abia după aceea avea să fie organizat și antrenat noul grup.

Sam i se arătă recunoscător lui Ioan pentru sprijin, dar își se în gând să verifice oamenii care vor forma grupul de pistolari. Nu voia ca acesta să fie alcătuit cu precădere din oameni loiali lui Ioan.

Van Boom nu se osteni să-si ascundă nemulțumirea:

— Să vă spun ceva! Iau un arc bun din lemn de tisă și douăsprezece săgeți și mă așez la cincizeci de metri. La un semnal, voi opt înaintați spre mine, trăgând după pofta inimii cu Mark I — iar eu vă voi doborî pe toți înainte să vă apropiați pentru a mă lovi! Facem târgul? Eu sunt gata să-mi risc viața!

— Nu fi copil, îl sfătui Sam.

Van Boom își dădu ochii peste cap.

— Eu, copil?! Voi puneți Parolando în primejdie — și pe deasupra, vaporul — fiindcă vreți pistoale cu care să vă jucați!

— După ce sunt gata pistoalele, poți să faci arcuri câte vrei, spuse Sam. Uite! Pentru Pistolari o să confecționăm și o armură. Asta o să te determine să-ți schimbi părerea. De ce nu mi-a venit ideea mâi devreme? Păi, oamenii noștri vor fi înveșmântați în oțel care va frânge armele epocii de piatră ale dușmanilor noștri de parcă ar fi paie. Să-i lăsăm pe ei să folosească săgeți cu vârf din cremene. Vor sări din platoșele de oțel, iar Pistolarii vor avea timp din belșug să tragă până-i vor goni pe dușmani dincolo de hotarele propriului lor stat!

— Uitați că a trebuit să dăm în schimb minereu și chiar arme din metal contra alimente și materie primă, nu se lăsă van Boom. Dușmanul va avea săgeți cu vârfuri din oțel care pot trece și prin armuri. Amintiți-vă de Crecy și de Agincourt.

— Nimeni nu se mai poate înțelege cu tine, constată Sam. Cred că ești pe jumătate turc, atât de încăpățânat ai devenit

— Dacă părerile dumneavoastră sunt reprezentative pentru rasa albă, atunci mă bucur că-s pe jumătate zulus, îi răspunse van Boom.

— Nu fi arțăgos, îl îndemnă Sam. Să-ți spun ceva, o să numim arma van Boom-Mark I. Ce părere ai?

— Prefer să nu-mi leg numele de ea, se ținu bățos inginerul. O să vă fac cele două sute de pistoale. Dar aș vrea să introduc în fabricație o versiune îmbunătățită, acea Mark II, despre care v-am vorbit

— Să producem întâi două sute din acestea, iar după aceea vor trece la Mark II, propuse Sam. N-aș vrea să pierdem prea mult timp tot încercând să obținem arma perfectă, pentru ca apoi să ne trezim dintr-o dată că nu avem nici una în caz de nevoie. Și totuși…

Vorbi pe îndelete despre Mark II. Avea o pasiune pentru dispozitivele mecanice. Pe Pământ inventase o serie de lucruri care îl făcuseră bogat. Și mai era și mașina de cules litere tip Paige, în care-și îngropase — și acesta era adevărul — toată averea pe care o agonisise din cărți.

Sam se gândi la monstruoasa mașină de cules și la modul în care-l adusese la sapă de lemn. Vreme de-o clipă, Paige și Boom părură să se contopească și se simți vinovat și puțin îngrozit.

Apoi van Boom se plânse în legătură cu materialele și manopera investite în PAZ-l, prototipul aparatului de zbor. Sam nu-l luă în seamă. Plecă împreună cu ceilalți spre hangarul care se afla pe câmpie, la o milă depărtare de locuința sa. Aparatul era finisat parțial, dar la vremea primului zbor avea să arate la fel de scheletic și de plăpând ca și acum.

— Seamănă cu unele avioane construite în 1910, constată von Richthofen. Când o să mă așez în carlingă, o să rămân în bătaia vântului de la brâu în sus. Toată mașinăria asta seamănă mai mult cu o libelulă. Principalul scop e să testăm eficiența motorului pe bază de alcool obținut din lemn și materialele folosite la fabricarea aparatului.

Von Richthofen promise că în decurs de trei săptămâni va efectua primul zbor. Îi arătă lui Sam planurile pentru lansatoarele de rachete care vor fi așezate sub aripi.

— Avionul poate transporta circa șase rachete mici, dar va fi bun în primul rând pentru cercetare. Nu poate prinde o viteză mai mare de șaptezeci de kilometri pe oră împotriva vântului. Dar va fi plăcut să zbor cu el.

Sam rămase dezamăgit că aparatul nu avea decât două locuri. Aștepta cu nerăbdare să zboare pentru prima oară în viață — adică în a doua lui viață. Von Richthofen îl liniști însă, anunțându-l că următorul prototip va fi de două locuri, iar Sam va deveni primul. pasager.

— După ce-l testezi minuțios, spuse Sam. Se aștepta ca Ioan să protesteze, insistând ca el să fie plimbat primul. Dar se vedea limpede că Ioan nu era prea dornic să se ridice de la pământ.

Făcură ultima oprire la șantierul naval, situat la jumătatea drumului dintre hangar și locuința lui Sam. Ambarcațiunea aflată în îngrăditura din bușteni de pin avea să fie terminată într-o săptămână. Balaurul de Fier I era prototipul amfibiu al șalupei care va intra în dotarea marelui vapor. Era o alcătuire minunată, făcută din magnaliu, lungă de aproape zece metri, de forma unui crucișător al Marinei Americane, având însă roți și trei turele pe puntea ei zveltă. Acționată cu abur și arzând alcool obținut din lemn, putea fi folosită pe apă și pe uscat, avea un echipaj format din unsprezece oameni și era, cel puțin așa susținea Sam, invincibilă.

Bătu ușor cu palma în corpul șalupei și spuse:

— De ce să ne facem probleme că n-avem arcași? Sau că avem numai asta? Cu o asemenea forță implacabilă putem sfărâma un regat. E dotată cu un tun acționat de abur cum n-a văzut nici Pământul, nici lumea asta. Are un cazan atât de mare fiindcă e propulsat de forța aburului.

Una peste alta, turul îl făcuse fericit. Adevărat, planurile pentru marele Vapor abia fuseseră schițate, însă ele cereau timp. Pentru început, problema cea mai arzătoare era protejarea statului, iar pregătirile pentru construirea Vaporului îi dădeau o stare de bună dispoziție. Își frecă mâinile satisfăcut și pufăi dintr-o havană abia aprinsă, trăgând fumul verzui adânc în plămâni.

Iar apoi o văzu pe Livy.

Iubita lui Livy, care bolise îndelung și murise în cele din urmă în Italia în 1904.

Revenită la viață, tinerețe și frumusețe dar, vai, nu la pieptul lui.

Pășea spre el ducându-și potirul de toartă și purtând un kilt tivit cu o bordură stacojie care-i venea până la jumătatea coapselor și un văl străveziu drept sutien. Avea un trup încântător, picioare lungi, trăsături frumoase. Fruntea îi era înaltă și de un alb strălucitor. Ochii, mari și sclipitori. Buzele, pline și arcuite; zâmbetul atrăgător; dinții, mici și foarte albi. De obicei purta părul cu cărare, pieptănat atent, dar răsucit într-un coc. Acum ținea după ureche o floare purpurie asemănătoare cu trandafirul care creștea pe plantele agățătoare care împodobeau arborii de fier. Salba de la gât era confecționată din vertebre spiralate de pește cu corn.

Sam simți că i se strânge inima.

Se legănă venind spre el, iar sânii îi jucau sub țesătura semitransparentă. Iat-o pe Livy a lui, care fusese întotdeauna atât de modestă, îmbrăcase rochii închise la culoare, fără decolteu și lungi până la călcâie și nu se dezbrăcase niciodată în fața lui pe lumină. Acum Livy îi amintea de femeile pe jumătate despuiate din Insulele Sandwich. Avu un sentiment de jenă, știa el de ce. Senzația de ușoară greață pe care-o trăise în prezența băștinașilor se datorase atât nedoritei atracții pe care femeile o exercitaseră asupra lui cât și repulsiei, fiecare dintre aceste stări fiind legată de cealaltă și neavând vreo legătură cu localnicii per se.

Livy crescuse într-un mediu puritan, dar asta n-o făcuse inflexibilă. Pe Pământ deprinsese să bea și-i plăcuse berea, ba chiar fumase în câteva rânduri și devenise oarecum păgână sau, mai curând, își arătase îndoiala față de dogmă. Îl tolerase chiar și pe el, care blestema mereu și uneori, dacă se întâmpla să nu aibă fetele prin preajmă, își permitea să fie mai slobodă la gură. Acuzațiile că ea îi cenzurase cărțile și le făcuse astfel să-și piardă din virilitate loveau în cine nu trebuia. Mai toată cenzura o aplicase chiar el.

Da, Livy se dovedise întotdeauna adaptabilă.

Poate depășise măsura. Acum, după ce nu-l văzuse douăzeci de ani, se îndrăgostise de Cyrano de Bergerac. Iar Sam trăia cu neplăcutul sentiment că franțuzul trezise în ea ceva ce i-ar fi stat și lui în putere dacă n-ar fi fost atât de inhibat. Dar după acești ani petrecuți pe malul Fluviului și după ce mestecase destulă gumă de visat, multe dintre reținerile dinainte dispăruseră.

Dar era prea târziu.

Doar dacă Cyrano ar fi dispărut…

— Bună, Sam, îl salută ea. Cum îți merge când vremea e atât de frumoasă?

— Aici fiecare zi e frumoasă, îi răspunse el. Nici măcar nu poți înjgheba o conversație despre vreme, pe lângă faptul că n-ai cum s-o schimbi.

Ea râse cristalin.

— Hai cu mine până la piatra-potir. Se apropie ora prânzului.

Se jura în fiecare zi să nu se mm apropie de ea, fiindcă fiecare întâlnire îl îndurera. Și cu toate astea, profita până și de cea mai mică șansă de a fi cât mai aproape.

– Și Cyrano?

— A, e tare fericit fiindcă, până la urmă, a primit și el o floretă. Bildron, armurierul, i-a promis că o va căpăta primul, după tine și ceilalți Consilieri, desigur. Atât de greu i-a venit să se împace cu gândul că n-o să mai țină niciodată o floretă în mână… Apoi a auzit de meteorit și am venit încoace, iar acum cel mai vestit spadasin din lume va avea prilejul de a demonstra tuturor că reputația lui n-a fost o minciună, așa cura susțin unii.

— Stai puțin, Livy. N-am spus că oamenii au mințit în privința reputației lui. Am susținut doar că s-au făcut unele exagerări. Eu încă nu cred istoria aceea despre felul cum a ținut singur în șah două sute de spadasini.

— Bătălia de la Porte de Nesle a avut loc în realitate! Și n-au fost două sute! Sam, și tu ești unul dintre cei care scornesc neadevăruri, așa ai făcut dintotdeauna. Erau o adunătură de ucigași plătiți, vreo sută sau cam pe-acolo. Chiar dac-ar fi fost doar douăzeci și cinci, adevărul e că Cyrano i-a atacat cu mâna goală ca să-și salveze prietenul, Cavalerul de Lignieres. A ucis doi și a rănit șapte, iar pe restul i-a alungat. Asta-i adevărul gol-goluț!

— Nu vreau să mă cert asupra meritelor bărbatului tău, spuse el. Și nici pentru altceva. Să discutăm așa cum aveam noi obiceiul, pe vremea când ne simțeam bine împreună — înainte de a te îmbolnăvi.

Livy se opri. Se întunecă la chip.

– Știam eu că ai urât boala mea.

— Nu asta a fost cauza. Cred că mă simțeam vinovat pentru că erai bolnavă, de parcă putea fi cineva învinovățit Dar nu te-am urât niciodată pe motivul ăsta. Dacă ar fi fost să detest pe. cineva; eu o meritam pe deplin.

— N-am spus ca m-ai urât, explică Livy. Am spus că n-ai suportat boala, și ai dovedit-o în multe feluri. Oh, poate că-ți închipuiai că ești plin de noblețe, bunătate și iubire, iar de cele mai multe ori chiar așa ai și fost. Dar au existat și destule momente când privirile, vorbele, bolboroselile și gesturile… cum să te descriu mai exact? Nu reușesc, dar știam că mă respingeai, uneori mă detestai, fiindcă eram bolnavă.

— Ba nu! strigă el atât de tare, încât atrase privirile curioase ale câtorva.

— De ce mai insiști? Adevărat ori nu, acum tot nu mai are importanță. Te-am iubit atunci și, într-un fel, încă te iubesc. Dar nu ca la început.

Cât mai avură de mers pe drumul care traversa câmpia, Sam rămase tăcut. Trabucul avea un gust de parcă ar fi fost făcut din iarba sconcsului.

Cyrano nu apăru. Supraveghea construcția unei secțiuni din zidul de apărare de pe malul Fluviului. Asta îl bucură pe Sam. Îi venea greu s-o întâlnească pe Livy singură, dar nu putea suporta s-o vadă alături de franțuz.

Fără să mai scoată vreo vorbă, se despărțiră.

În cale îi apăru o femeie frumoasă cu părul bogat, de culoarea mierii și așa reuși să mai uite de sentimentele pe care le nutrea față de Livy. Se numea Gwenafra. Murise la vârsta de aproape șapte ani într-o zonă care trebuie să fi fost Cornwall, pe vremea când fenicienii sosiseră în acele părți pentru a exploata minele de staniu. Fusese resuscitată printre oameni care nu știau limba celtică și adoptată de un grup care vorbea engleza. După cum îi descria, unul dintre ei fusese Sir Richard Burton, pe care Sam avea impresia că-l văzuse pe mal înainte de căderea meteoritului. Burton și prietenii săi construiseră o ambarcațiune cu pânze și porniseră spre izvoarele Fluviului, lucru explicabil pentru un om care-și petrecuse jumătate din viță explorând zonele sălbatice ale Africii și ale altor continente. Pe Pământ, Burton căutase izvoarele Nilului și descoperise lacul Tanganica. Ajuns pe această lume, pornise din nou căutarea sursei singurului fluviu — cel mai mare dintre toate fără să se teamă că ar putea avea zece sau chiar douăzeci de milioane de mile lungime.

După mai bine de-un an, ambarcațiunea lui fusese atacata de răufăcători și unul dintre ei o înjunghiase pe micuța Gwenafra cu un cuțit din piatră și o azvârlise în Fluviu, unde se înecase. Se trezise în ziua următoare undeva departe, în emisfera nordică. Vremea era mai rece, soarele mai palid, iar oamenii de acolo susțineau că nu trebuia să mergi decât cale de douăzeci de mii de pietre-potir pentru a ajunge într-un ținut unde jumătate din timp soarele era deasupra munților, iar restul timpului ascuns de ei. Acolo trăiau oameni păroși, cu chipuri simiene, înalți de trei metri și cântărind peste trei sute de kilograme.

(Acest lucru era adevărat, Joe Miller fiind unul dintre titantropii din acea zonă.)

Oamenii din amonte care o adoptaseră vorbeau suomenkieltă, ceea ce în engleză însemna finlandeză. Nu departe în josul Fluviului, trăiau suedezi din secolul al XX-lea, oameni pașnici. Gwenafra dusese o viață destul de fericită alături de părinții ei adoptivi. Învățase finlandeză, suedeză, engleză, un dialect chinez din secolul al IV-lea î.e.n. și esperanto.

Într-o bună zi se înecase accidental și se trezise în aceste părți. Încă și-l amintea pe Burton; păstra cu sfințenie dragostea pe care o nutrise față de el. Dar având un caracter realist, era gata să iubească și alți bărbați. Și, după cum auzise Sam, avusese un iubit de care tocmai se despărțise. Acum voia un bărbat care să-i fie credincios, calitate greu de găsit pe această lume.

Sam simți o atracție irezistibilă față de ea. Singurul lucru care-l împiedica să-i propună conviețuirea era teama de a n-o înfuria pe Livy. O asemenea temere era ridicolă; atâta vreme cât trăia cu Cyrano, Livy nu avea dreptul să-i spună cum să-și organizeze viața. Pe de altă parte, Livy arătase limpede că nu-i păsa de viața intimă ori publică a lui Sam. Cu toate astea, în mod inexplicabil, Sam se temea să-și aducă o altă femeie în colibă. Nu vroia să rupă și ultima legătură, oricât de firavă ar fi fost.

Flecari câtva timp cu Gwenafra și se convinse că încă nu-și găsise De nimeni.




19


Prânzul se dovedi dezamăgitor. „Ruleta” ascunsă undeva în fundul fals al potirului, ca la o aruncare nefericită de zaruri, îi oferi o masă pe care doar un indian goshute ar fi fost în stare s-o mănânce, dar până și acesta ar fi înghițit-o cu noduri. Sam aruncă totul, dar reuși să se consoleze cu două trabuce, țigări și aproximativ două sute de mililitri de băutură cu un gust delicios, dar neobișnuit. Papilele lui gustative începură să freamăte doar de mirosul ei.

Întâlnirea cu Ioan și Consiliul dură trei ore. După o gâlceava pe cinste și câteva încercări de a rezolva neînțelegerea prin vot, hotărâră să prezinte oamenilor chestiunea de amendare a Cartei, astfel încât să poată fi ales un Consilier pro tem. Ioan ținu lucrurile în loc vreme de cel puțin o oră, susținând că nu era nevoie de supunere la vot. Consiliul putea să afirme de-a dreptul că amendamentul fusese votat și cu asta basta. Oricât i s-ar fi explicat, în mintea lui Ioan nu era loc pentru asemenea probleme. Iar asta nu pentru că-i lipsea inteligența, ci pentru că, emoțional vorbind, nu era capabil să înțeleagă și să accepte democrația.

Votară în unanimitate să accepte vizita lui Firebrass ca trimis oficial al lui Hacking. Numai că trebuia să fie urmărit pas cu pas.

După toate acestea, Ioan se ridică și ținu o cuvântare, sărind uneori de la exprimarea în esperanto la cea în franceza normandă, mai ales când se lăsa cuprins de emoție. Considera că, înainte de a fi invadat el însuși, statul Parolando ar trebui să invadeze Soul City. Acțiunea putea începe de îndată ce erau gata pistoalele și vehiculul amfibiu, Balaurul de Foc I. Era însă recomandabil să pună la încercare tăria armelor și curajul trupelor mai întâi împotriva Noii Britannii. Spionii săi erau siguri că Arthur plănuia să-i atace foarte curând.

Oamenii lui de paie îl sprijiniră, dar ceilalți, inclusiv Sam, votară împotriva unei asemenea acțiuni. Ioan se făcu roșu la chip, înjură și bătu cu pumnul în masă, dar nimeni nu vru să se răzgândească.

După masa de seară, tobele transmiseră un mesaj din partea lui Hacking: Firebrass avea să sosească a doua zi, cu puțin înainte de amiază.

Sam se retrase în birou. La lumina lămpilor care ardeau ulei de pește — curând aveau să folosească energia electrică — van Boom, Tanya Velitsky, John Wesley O’Brien, inginerii și el analizară diferite idei privind modul de realizare a Vaporului și făcură schițe preliminare. Hârtia era deocamdată o raritate și pentru desene vor avea nevoie de cantități enorme. Van Boom spuse că vor fi obligați să aștepte până când vor putea fabrica un anumit tip de plastic. Pe acest material puteau trasa schițe cu un „creion” magnetizat, corecturile urmând a fi făcute foarte lesne prin demagnetizare. Sam aprecie soluția propusă. Numai că el vroia să înceapă construcția Vaporului în momentul în care vehiculul amfibiu va fi terminat. Van Boom spuse că nu putea fi de acord cu acest lucru. Aveau prea multe probleme de rezolvat.

Înainte de încheierea întrunirii, van Boom scoase un pistol Mark I dintr-un sac.

— Acum avem zece, explică el. Acesta e al dumneavoastră, cu complimente din partea Grupului de Ingineri din Parolando. Aveți și douăzeci de pachete de praf de pușcă, împreună cu douăzeci de gloanțe din plastic. Puteți dormi cu ele sub pernă.

Sam îi mulțumi, apoi inginerii plecară și baricadă ușa. După aceea se duse în camera din spate să stea la palavre cu Joe Miller. Joe era încă treaz, dar spuse că nu va mai lua sedative înainte de culcare. Trebuia să se scoale devreme a doua zi. Sam a ură noapte bună uriașului și se duse în dormitorul alăturat timoneriei. Dădu de dușcă două înghițituri de whisky și se întinse în pat. După o vreme reuși să ațipească, deși se temea că ploaia de la ora trei îl va trezi ca de obicei și nu va mai fi în stare să adoarmă din nou.

Se trezi, dar ploaia încetase de mult. De undeva se auzeau strigăte, apoi răsună o explozie care clătină timoneria. Sări din pat, își trase repede un kilt pe el, înșfacă o secure și dădu fuga m timonerie. Își aminti brusc de pistol, dar hotărî să se întoarcă după el când va afla ce se petrece,

Fluviul era încă învăluit în ceață, dar dinspre el se revărsau sute de siluete întunecate, iar ici și colo se zăreau vârfurile unor catarge. Pretutindeni pe întinsul câmpiei și pe dealuri se agitau făclii. Tobele începură să bată.

Se auzi o nouă detunătură. O strălucire în noapte și trupuri ce zburau prin aer în toate direcțiile.

Privi pe iubloul de la tribord. O mulțime de oameni ieșeau pe porțile împrejmuirii din bușteni care apăra palatul lui Ioan. Printre aceștia se zărea și silueta mătăhăloasă a lui Ioan.

Curând apărură din ceața și alți oameni. În lumina puternică a stelelor se vedeau cum se aliniază și pornesc înainte șir după șir. Primele rânduri ale invadatorilor ajunseseră deja în fabrici și înaintau rapid pe câmpie, către poalele dealurilor. Dinăuntrul fabricilor răsunară explozii menite să-i alunge pe apărători. Iar apoi, Sam văzu o flacără roșie dispărând imediat și ceva negru țâșnind în direcția lui. Se aruncă la podea. Se auzi o detunătură dedesubtul lui, podeaua gemu și se arcui, iar geamurile din sticlă implodară. O adiere de fum înecăcios îi ajunse la nări, apoi dispăru.

Ar fi trebuit să se ridice și să o rupă la goană, dar nu reuși. Era asurzit și împietrise locului. Oricând putea fi lansată o nouă rachetă care să nu-și mai greșească ținta.

Se simți apucat de umăr și ridicat în aer. Apoi un braț îi trecu pe sub picioare și se trezi cărat afară. Brațele și pieptul uriașului erau foarte păroase, musculoase și calde ca ale unei gorile. O voce care parcă venea de la capătul unui tunel îi tună în ureche:

— Ia-o uzurel, Sefu’.

— Pune-mă jos, Joe. N-am nimic, doar că mi-e rușine. Așa și trebuie: să mă rușinez.

Starea de șoc se risipea, în locul ei instalându-se un calm relativ. Apariția masivului titantrop îi dădea curaj. Dragul de Joe — o fi fost el o creatură subumană nu deosebit de inteligentă, dar valora cât un batalion.

Joe își îmbrăcă armura din piele. Într-o mână ținea o secure enormă din oțel cu două tăișuri.

— Cine-z aztia? mugi el. Din Zoul Zity?

— Habar n-am, răspunse Sam. Ești în stare să lupți? Te mai doare capul?

— Doare. Daa, pot ză lupt. Unde plecăm de-aizi?

Sam îl îndrumă spre poalele dealului, către locul unde oamenii se strângeau în jurul lui Ioan. Își auzi numele strigat, se întoarse și văzu silueta deșirată a lui de Bergerac, având-o pe Livy alături. Era înarmată cu un scut mic și rotund din stejar îmbrăcat în piele și o suliță cu vârf din oțel. Cyrano se fălea cu o armă lungă, având o strălucire mată. Sam făcu ochii mari. Era o floretă.

— Morbleu! strigă Cyrano, apoi trecu la esperanto: Armurierul tău mi-a dat-o imediat după masa de seară, zicând că n-are rost să mai aștepte.

Își roti floreta, tăind aerul cu un șfichiuit puternic.

— Mă simt din nou viu. Oțel, oțel ascuțit!

O explozie din apropiere îi făcu pe toți să se azvârle la pământ. Sam rămase întins până se convinse că nu aveau să fie loviți de o a doua rachetă și privi spre timonerie. Primise o lovitură directă; fațada fusese pulverizată; focul cuprinsese o porțiune, urmând să ajungă imediat în texas. Jurnalul fusese cuprins de flăcări, dar putea să-și recupereze potirul ceva mai târziu. El era indestructibil.

În următoarele câteva clipe, armele bazuka aflate pe umerii trăgătorilor din Parolando sloboziră proiectile din lemn, având cozile cuprinse de jerbe de scântei, care se ridicară în aer, descriind traiectorii nesigure. Proiectilele căzură în apropierea sau chiar în mijlocul grupurilor de dușmani și explodară ca niște mingi de flăcări, făcând mult fum, care se risipi repede în vânt.

Trei gonaci sosiră să raporteze care era situația Atacul fusese lansat din trei poziții, toate situate în apropierea Fluviului. Grosul trupelor era concentrat în această zonă, cu scopul clar de a-i captura pe conducătorii din Parolando, fabricile mai mari și vehiculul amfibiu. Celelalte două corpuri de armată se aflau pe flancuri, la depărtare de aproximativ o milă. Forța invadatoare era compusă din oameni din Noua Britannie și Kleomenujo și din ulmacii de peste Fluviu. Aceștia erau sălbatici care trăiseră în Siberia în jurul anului 30000 î.e.n. și ai căror urmași migraseră, traversând strâmtoarea Bering, devenind amerindieni.

De nimic nu-i bun serviciul de spionaj al lui Ioan, gândi Sam. Doar dacă nu cumva are și el vreun amestec în atacul ăsta. Dar dacă ar fi așa, n-ar mai rămâne aici, unde riscă să fie ucis în orice clipă… Oricum, Arthur din Noua Britannie n-ar face nici în ruptul capului un târg cu unchiul care l-a ucis.

Rachetele continuau să zboare de o parte și de alta, iar focoasele de aproape două kilograme de exploziv și schijele din fragmente de piatră făceau multe victime. Cei din Parolando erau avantajați; se puteau lipi de pământ, iar rachetele lor explodau în mijlocul atacatorilor aflați ta marș. Pentru a-și atinge scopul, invadatorii erau nevoiți să înainteze.

Cu toate acestea, era înspăimântător să te faci una cu pământul, așteptând următoarea bubuitură, sperând că nu va răsuna mai aproape decât precedenta. Răniții scoteau răcnete care lui Sam nu i se păreau totuși sfâșietoare fiindcă, asurzit de explozii, abia de mai auzea, iar pe de altă parte, îl îngrijora mai mult soarta sa decât a altora. Apoi, dintr-o dată, rachetele încetară sa mai sfârtece tot ce exista în jur. Sam își simți umărul zguduit de o mână uriașă. Ridică ochii și văzu pe mulți din’ jurul său ridicându-se în picioare. Sergenții răcneau în urechile celor năuciți de zgomote, încercând să alcătuiască o formație de luptă. Ort adversarii erau atât de aproape, încât nici una dintre părți nu mai folosea proiectile, ori le lansaseră pe toate.

În fată se vedea o masă întunecata, o mare de oameni tur-bați, urlând și agitându-se în încercarea de a urca dealul, dar primele trei rânduri se prăbușiră secerate de săgeți. Dar cei din spatele acestora nu se împrăștiară. Săriră peste trupurile prăbușite și continuară să înainteze. Deodată, arcașii se treziră doborâți de lovituri ori străpunși de sulițe.

Sam se ținu în preajma lui Joc Miller, care porni încet înainte, izbind cu securea în stânga și-n dreapta. Apoi, uriașul se prăvăli la pământ și, așa cum o haită de șacali atacă un leu bolnav, inamicii se repeziră asupra lui să-l dovedească. Sam încercă să ajungă la el; securea lui sfărâmă un scut și o căpățână, apoi un braț ridicat în aer, după care simți o durere arzătoare între coaste. Se trezi împins mereu înapoi, dar continuă să lovească în toate părțile cu securea până când, înfigând-o într-o țeastă, o pierdu. Se împiedică de un morman de lemne. Deasupra lui se afla podeaua casei sfârtecate, care încă stătea în picioare, susținută pe trei piloni.

Se răsuci și observă pistolul Mark I pe care-l lăsase lângă pat. Lângă el se aflau trei pachete de praf de pușcă și filamente de detonare îmbibate cu azotat și câteva gloanțe din plastic. Explozia le azvârlise afară din casă

Pe lângă el trecură doi bărbați încleștați ca într-un dans fiecare chinuindu-se să-și prindă adversarul în strânsoare, gemând de efort și privindu-se unul pe altul cu ură, în vreme ce pe fețele amândurora curgeau șiroaie de sânge. Cei doi se opriră o clipă și abia acum Sam îl recunoscu pe Regele Ioan. Dușmanul lui era mai înalt dar nu tot atât de bine clădit. Acesta din urmă își pierduse coiful și i se vedeau părul roșcovan și ochii albaștri care străluceau în lumina văpăilor de deasupra lor.

Sam desfăcu pistolul, introduse cartușul și încărcătura, așa cum o făcuse și în dimineața în care trăsese de probă pe deal, bloca țeava și se ridică în picioare. Cei doi bărbați încă luptau, unul dintre ei lunecă puțin și a trebuit să se retragă, apoi celălalt pați la fel; fiecare încerca să-și îngenuncheze adversarul. Ioan avea un cuțit din oțel în mâna dreaptă, iar dușmanul lui, o secure; fiecare se străduia să apuce brațul înarmat al celuilalt.

Sam aruncă o privire împrejur. Nu venea nimeni să-l atace. Se trase înapoi și întinse în față țeava pistolului, ținându-l cu ambele mâini, să nu-i tremure. Apăsă pe trăgaci, auzi declicul, arma zvâcni într-o parte din cauza cocoșului greu, urmă o flacăra orbitoare, un bubuit, un nor de fum și cel care-l atacase pe Ioan se prăbuși în lături, cu o jumătate de cap spulberată de glonț.

Ioan căzu la pământ gâfâind. Apoi se ridică singur, îl privi pe Sam care-și reîncărca arma și-i spuse:

— Mii de mulțumiri, colega! Omul acela era nepotul meu, Arthur!

Sam nu-i răspunse. Dacă ar fi dovedit mai mult sânge rece, ar fi așteptat până când Arthur l-ar fi ucis pe Ioan, iar apoi i-ar fi zburat capul. Părea o ironie ca el, Sam, care ar fi avut atâta de câștigat de pe urma morții lui Ioan, să-l salveze. Pe de altă parte, nici nu se putea aștepta la recunoștință din partea lui. Individul nu era în stare de asemenea sentimente.

Sam termină de încărcat pistolul și se îndepărta, căutându-l pe Joe Miller. O văzu însă pe Livy bătând în retragere cu pași împleticiți, apărându-se cu scutul de loviturile date cu o secure din piatră de un ulmak al cărui braț stâng atârna însângerat. Sulița ei se frânsese și în scurtă vreme ar fi fost doborâtă și scutul i-ar fi fost sfărâmat. Sam apucă pistolul de țeavă și lovind cu patul lui, crăpă capul ulmakului. Livy se prăbuși istovită la pământ și începu să plângă. În alte condiții, s-ar fi aplecat s-o mângâie, însă Livy părea să nu fi pățit nimic iar, pe de alta parte, Sam nu știa unde era Joe Miller. Se avântă în iureșul luptei și-l văzu pe Joe din nou în picioare, zdrobind țeste, trupuri și brațe cu lovituri ample de secure.

Sam se opri la câțiva pași de un bărbat care venea din spatele lui Joe, ținând o secure mare în ambele mâini. Sam trase, iar glonțul smulse o parte din pieptul omului.

Câteva clipe după aceea, dușmanii începură să se retragă, încercând să scape cu fuga. Cerul se întuneca. În lumina scăzută se vedeau oamenii din Parolando sosind dinspre nord și sud. Celelalte două coloane dușmane fuseseră risipite, iar întăririle îi copleșiseră pe atacatori. Pe deasupra, nou-sosiții aduseseră rachete și aruncaseră în aer bărcile și canoele care îi așteptau pe invadatori.

Sam se simțea prea înflăcărat ca să mai ia în seamă pierderile umane și distrugerile. Reușise să scape pentru prima oară de starea de melancolie care-l cuprindea ori de câte ori trebuia să lupte. În ultimele zece minute, bătălia îi provocase o bucurie reală.

O clipă mai târziu toată bucuria i se risipi. Pe câmpul de luptă apăru Hermann Goring, gol-pușcă, având o privire disperată în ochi; sângele îi șiroia pe față. Ținea brațele ridicate deasupra capului și striga:

— O, frați și surori! Rușine vouă! Ați ucis, ați urât, ați râvnit după sânge și ați trăit sentimentul crimei! De ce n-ați lăsat brațele jos să-i primiți pe dușmani cu iubire? Să le îngăduiți să facă ce vor din voi? Ați fi suferit și murit, însă victoria finală v-ar fi aparținut! Dușmanii ar fi simțit iubirea voastră, iar cu altă ocazie ar fi ezitat înainte de a porni la război. Iar după aceea poate și-ar fi pus întrebarea:,Ce fac? De ce mă port astfel? N-am câștigat nimic… iar iubirea voastră ar fi sfărâmat învelișul de piatră al inimilor lor și…”

Apropiindu-se din spate, Ioan îl lovi în cap cu mânerul cuțitului. Goring se prăbuși și rămase lat la pământ.

— Asta merită trădătorii! strigă Ioan. Se uită împrejur cu o figură fioroasă și răcni: Unde sunt Trimalchio și Mordaunt, ambasadorii mei?

— Doar n-or fi chiar atât de proști să mai zăbovească prin preajmă. N-o să pui niciodată mâna pe ei. Le-a fost limpede că-ți vei da seama cine te-a vândut lui Arthur, îl lămuri Sam.

Actul de brutalitate comis de Ioan împotriva lui Goring era ilegal, întrucât toată lumea din Parolando avea dreptul să-și exprime liber părerile. Sam socoti că arestarea lui Ioan într-un asemenea moment nu era măsura cea mai înțeleaptă. Și el simțise dorința de a-l lovi pe Goring.

Încă plângând, Livy trecu clătinându-se prin dreptul lor. Sam porni după ea către locul unde Cyrano stătea pe un morman de cadavre. Franțuzul avea vreo zece răni, dar nu grave, iar de la gardă până la vârf, floreta îi era mânjită de sânge. Făcuse o strălucită dovadă a calităților lui.

Livy se azvârli la pieptul lui. Sam le întoarse spatele și se îndepărtă. Nici măcar nu primise mulțumiri c-o salvase de la moarte.

Auzi o bufnitură puternică din spatele lui. Se răsuci pe călcâie. Restul casei se prăbușise cu piloni cu tot.

Se simțea secătuit de puteri, însă știa că nu va avea prilejul sa se odihnească în cursul zilei. Trebuia să evalueze pierderile umane și distrugerile provocate. Trebuia ca morții să fie transportați la fabrica de recuperare de pe deal, întrucât grăsimea lor era folosită pentru fabricarea glicerinei. Procedeul era respingător, însă necesar, iar morților oricum nu le mai păsa. Mâine aveau să reînvie undeva pe valea Fluviului, departe de acest loc.

În plus, întreaga populație trebuia ținută în alertă pentru a răspunde oricărui alt atac armat și se impunea urgentarea lucrărilor de construcție a zidului de-a lungul Fluviului Trebuia să fie trimiși cercetași și mesageri pe teren pentru a stabili cu exactitate care era situația militară. Exista pericolul ca uimakii, kleomenienii și noii britani să lanseze un atac pe toate fronturile.

Un căpitan îi raportă că liderul din Kleomenujo, Kleomenes, fusese găsit mort lângă malul Fluviului; un șrapnel din piatră îi perforase țeasta. Așa sfârșise fratele vitreg al marelui luptător spartan, Leonida, care apărase trecătoarea de la Termopile. Mai precis, așa pierise în această lume.

Sam numi câțiva oameni care să plece de îndată cu barca spre cele două țări. Ei aveau sarcina de a duce vestea că Parolando nu dorea să se răzbune dacă noii conducători ofereau garanții că vor adopta o atitudine prietenească. Ioan se plânse că nu fusese consultat și urmă o ceartă scurtă, dar aprigă. Sam recunoscu în cele din urmă că, în principiu, Ioan avea dreptate, însă nu găsise timp pentru a discuta anumite probleme. Ioan îl informă că, în virtutea legii, Sam trebuia să mai aștepte. Se cuvenea ca toate hotărârile să fie aprobate de amândoi.

Lui Sam nu-i făcu plăcere să recunoască, dar Ioan avea dreptatea de partea lui. Nu era cazul ca vreunul dintre ei să dea ordine care să contrazică părerea celuilalt.

Plecară împreună să inspecteze fabricile. Nu erau grav avariate. Invadatorii nu voiseră să le distrugă, întrucât intenționau să le folosească. Vehiculul amfibiu, Balaurul de Foc I, rămăsese neatins. Sam se înfiora gândindu-se ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost terminat și ar fi căzut în mâinile dușmanilor. Avându-l, ar fi reușit să frângă centrul apărării, iar apoi s-ar fi îngropat pentru a ține în loc forțele din Parolando până la sosirea Măririlor. De acum înainte, pentru a proteja vehiculul, avea să instituie o gardă specială în jurul lui.

După prânz adormi în coliba unui Consilier. Mai târziu, se trezi zgâlțâit de umăr și avu impresia că abia pusese geană peste geană. Deschise ochii și-l văzu pe Joe stând aplecat deasupra lui; răsuflarea lui Joe duhnea a whisky.

— Tocmai a zozit delegazia din Zoul Zity.

— Firebrass! exclamă Sam, ridicându-se brusc în picioare, n uitat cu totul de el. Ce moment si-a ales să apară!

Coborî spre Fluviu unde în apropierea unei pietre-potir, se afla un catamaran tras pe plajă. Ioan ajunsese deja și saluta delegația compusă din șase negri, doi arabi și doi indieni asiatici. Firebrass era un bărbat scund, bronzat, cu părul cârlionțat și ochii mari, căprui cu steluțe verzi. Fruntea lui uriașă, umerii lați și brațele musculoase contrastau cu picioarele slăbănoage, făcându-l să pară impunător doar de la brâu în sus. La început, vorbi în esperanto, dar mai apoi trecu la engleză. Folosea un limbaj foarte straniu, încărcat cu termeni greoi și cuvinte din argou, iar Sam nu înțelese mare lucru. Însă Firebrass părea să radieze căldură umană și sinceritate, iar Sam se simți bine în prezența lui.

— Mai bine ne întoarcem la esperanto, sugeră Sam cu un zâmbet și îi turnă trei degete de whisky în cană. Asta-i limbajul călătorilor spațiali ori dialectul din Soul City?

— Al marțienilor, răspunse Firebrass. Soul City are o populație foarte amestecată, iar limba oficială e esperanto, desigur, deși Hacking intenționa să impună araba. Numai că acum nu-l mai încântă prezența arabilor, adăugă el cu voce scăzută și privind spre Abd al-Rahman și Aii Fazguli, membrii de origine arabă ai delegației sale.

— După cum poți vedea, spuse Sam, nu prea avem posibilitatea de a organiza o discuție tihnită. Deocamdată. Trebuie să facem ordine, să obținem informații privind situația dincolo de granițele statului Parolando și să ne pregătim apărarea. Ești însă bine venit și în următoarele zile vom începe tratativele.

— Nu mă deranjează, îl liniști Firebrass. Aș vrea să arunc o privire, dacă nu te superi.

— Deloc, dar trebuie să-și dea acordul și celălalt Consul.

Ioan zâmbi de parcă l-ar fi durut dinții — ceea ce putea fi chiar adevărat în situația de acum — și spuse că Firebrass era bine venit, dar trebuia să umble însoțit de o gardă de onoare de fiecare dată când își părăsea reședința ce i se va pune la dispoziție. Firebrass îi mulțumi, dar un alt membru al delegației, Abdullah X, protestă vehement și pe alocuri. Firebrass nu interveni imediat, apoi îi recomandă lui Abdullah să se poarte cuviincios, întrucât erau oaspeți. Sam se arătă recunoscător, deși se întrebă dacă intervenția indianului și ordinul lui Firebrass nu fuseseră cumva aranjate dinainte.

Nu le priise să stea și să audă tot soiul de injurii aduse rasei albe, deși ele nu fuseseră adresate cuiva anume. Lui Sam nu prea-i conveni, însă se văzu silit să-l aprobe pe Abdullah. Acesta avea dreptate când se referea la situația ce existase cândva, dar Pământul dispăruse, iar ei trăiau într-o lume nouă.

Sam îi conduse personal pe delegați la cele trei colibe așezate una lângă alta; ele aparținuseră unor femei și bărbați care pieriseră în luptă cu o noapte înainte. Apoi se mută și el în apropierea delegației.

Se auzi un duruit de tobe în preajma unei pietre-potir. Noua căpetenie a ulmakilor dorea pace. Fostul lor conducător, Shrubgrain, fusese ucis, iar capul său avea să fie adus peste o oră dacă se stabileau condițiile păcii. Shrubgrain își trădase poporul, ducându-l la pieire.

Sam porunci să se transmită noului șef, Threelburm, invitația de a veni la tratative.

Ritmurile tobelor din Țara lui Chernsky îi comunicară că Ieyasu, care domnea peste o porțiune de pământ lungă de douăsprezece mile, situată între Noua Britannie și Kleomenujo, invadase Noua Britannie. Asta însemna că noii britani nu vor fi o primejdie pentru Parolando, dar vestea îl neliniști pe Sam. Ieyasu era un individ foarte ambițios. De îndată ce-și va consolida noul stat, exista probabilitatea să se socotească îndeajuns de puternic pentru a cuceri și Parolando.

Alt răpăit de tobe. Publius Crassus transmitea felicitări a salutări fierbinți și dorea să sosească în vizită peste o zi pentru a vedea cum putea sprijini Parolando.

Și să constate cât de rău am fost loviți și dacă nu cumva am devenit o pradă ușoară, gândi Sam. Până în acel moment, Publius se dovedise pașnic, dar era imposibil ca un bărbat care îl slujise pe Iulius Cezar sa nu-i calce pe urme.

Clătinându-se pe picioare și având capul bandajat cu un prosop însângerat, Goring apăru susținut de doi dintre acoliții săi. Sam își exprimă speranța că omul pricepuse aluzia și-și va lua tălpășița din Parolando, deși nu avea mare încredere în capacitatea lui de înțelegere.

Se duse la culcare. La lumina torțelor care ardeau pretutindeni, paznicii vegheau, atenți la orice umbră și scrutând cețurile, în ciuda oboselii de peste zi, avu un somn agitat. Tot răsucindu-se și negăsindu-și locul, o dată se și trezi, înfrigurat și cu inima bătându-i nebunește, convins că în colibă se afla și o a treia persoană. Se aștepta să descopere silueta învăluită în umbre a Necunoscutului Misterios. Dar, în afară de Joe, lăbărțat pe uriașul pat din lemn de bambus, nu era nimeni.




20


A doua zi se trezi ofilit într-o lume proaspătă. Ploaia de la ora 3:00 noaptea spălase sângele și duhoarea prafului de pușcă; Cadavrele dispăruseră, iar cerul era limpede și albastru. Comunitatea își reluară activitățile obișnuite, dar resimți absența celor patra sute cincizeci de bărbați și femei. Jumătate din ei se aflau în fabrica de reciclare; restul, în spital. Celor care voiau să scape de chinuri li se făcu pe voie. Cu multă vreme în urmă, securea fusese singurul element de eutanasie, însă acum, grație tehnologiei din Parolando, treaba se făcea cu o pastilă de cianură de potasiu.

Unii dintre răniți hotărâră să reziste. Cu timpul, mădularele sau ochii le creșteau la loc. Cei care nu erau în stare să suporte durerile, se îmbarcau pe Expresul Sinucigașilor, iar cadavrele lor luau calea fabricii de reciclare.

Secretara îi fusese ucisă. Sam o întrebă pe Gwenafra dacă n-ar dori să-i ia locul și ea se arătă foarte încântată. Noul post îi oferea o situație deosebită și nu făcu nici un secret din fâptul că-i plăcea să fie în preajma lui. Lothar von Richthofen nu păru la fel de plăcut impresionat.

— Indiferent de relațiile dintre voi de ce să nu fie secretara mea? întrebă Sam.

— N-am nici un motiv, explică Lothar, doar că aș putea avea șanse mai mari dacă n-ar sta prea mult pe lângă tine.

— Cel mai bun dintre noi are să câștige.

— E vorba și de sentimentele mele, dar n-aș vrea să-i răpești prea mult timp ori să-i dai iluzii. Știi bine că n-o să-ți iei altă consoartă câtă vreme Livy va rămâne aici.

— Ljvy n-are nici un cuvânt de spus în privința purtării mele, spuse Sam. Mare serviciu mi-ai face dacă ai ține seama de asta.

Lothar zâmbi cam strâmb și spuse:

— Sigur, Sam.

Gwenafra îl însoți cuminte peste tot, luând notițe, transmițând mesaje, fixându-i programul și aranjându-i întâlniri. Deși era foarte ocupat, Sam își găsi momente de răgaz pentru a vorbi și glumi cu ea, simțind o căldură aproape de fiecare dată când o privea. Gwenafra părea că-l adoră.

Trecură două zile. Lucrul la amfibie în schimburi care acopereau toată ziua dădu roade. Vehiculul avea să fie gata peste două zile. Delegația din Soul City vizită diverse locuri, fiind însoțită peste tot de doi oameni de-ai Regelui Ioan. Joe Miller, care după bătălie căzuse din nou la pat, spuse că se simțea din nou în formă. Acum, Sam îi avea alături atât pe Gwenafra, cât și pe titantrop, iar lumea i se părea mai atrăgătoare, cu toate că nu era nici pe departe ideală. Prin telegraful tobelor sosi vestea că Odiseu își încărcase bărcile cu cremene și avea să se întoarcă peste o lună. Plecase în fruntea unei flote de zece bărci pentru a face negoț cu Selina Hastings, căpetenia din Selinujo. Pe Pământ ea fusese Contesa Huntingdon, născută în 1707, decedată în 1791. Acum era membră a Bisericii celei de-A Doua Șanse și colabora cu Sam doar pentru că Parolando le permitea misionarilor lui Goring să predice după pofta inimii, pe acest teritoriu, în schimbul cremenii, i se promisese un mic vapor cu aburi în care să călătorească în susul și în josul Fluviului pentru a face noi prozeliți. Sam socotea că Selina nutrea speranțe deșarte. Prima escală putea să-i fie și ultima, existând șansa să i se taie gâtul pentru vapor. Dar treaba asta o privea personal.

Consilierii purtară discuții cu delegația din Soul City la o masă rotundă din cea mai spațioasă încăpere a palatului lui Ioan. Sam ar fi vrut să amâne totul, fiindcă Ioan era într-o dispoziție mai proastă decât de obicei. Una dintre femeile lui încercase să-l asasineze, cel puțin așa susținea el. Fusese înjunghiat în coaste, iar el îi rupsese falca și o dăduse cu capul de colțul unei mese. Fără să-și fi recăpătat cunoștința, femeia murise după o oră și fuseseră nevoiți să accepte afirmația lui Ioan că ea îl atacase prima. Sam ar fi dorit să obțină depoziții ale unor martori oculari, însă acest lucru se dovedi imposibil.

Ioan avea dureri din pricina rănii, era pe jumătate turmentat de whiskyul pe care-l băuse drept anestezic și pus pe harță fiindcă femeia îndrăznise să-l sfideze. Stătea prăbușit pe un scaun din stejar, iscusit sculptat, tapițat cu piele de pește cu corn. Într-o mână ținea o cană din lut ars plină cu whisky, o țigară îi atârna între buze și măsura nervos pe toată lumea.

Firebrass tocmai spunea:

— Hacking a crezut cândva în segregația deplină a albilor și nonalbilor. Era convins, ferm convins, că albii nu puteau nicicum să-i accepte din adâncul sufletului pe cei de altă culoare — adică pe negri, mongoli, polinezieni și amerindieni. Segregația reprezenta singurul mod în care cei de altă culoare a pielii puteau trăi demn, simțindu-se atrăgători și considerându-se un grup înzestrat cu personalitate și mândrie. Egali, dar separați. Apoi, conducătorul lor, Malcolm X, i-a părăsit pe musulmanii negri. Și-a dat seama că greșea. Nu toți albii erau ticăloși, rasiști împătimiți, tot așa cum nu toți negrii aveau nasul turtit Hacking a fugit din Statele Unite ca să trăiască în Algeria, iar acolo a descoperit că atitudinea era aceea care dădea naștere rasismului,

„Departe de a fi o descoperire nemaipomenită ori uimitoare”, gândi Sam. Dar își promisese că nu va interveni în discuție.

— Iar apoi, tinerii-albi din Statele Unite sau, mai curând, majoritatea lor, au repudiat prejudecățile manifestate de proprii lor părinți și i-au sprijinit pe negri în lupta lor. Au ieșit în stradă și au demonstrat, au creat tulburări, și-au riscat viața pentru ei. Păreau să țină sincer la negri, nu pentru că așa considerau firesc, pentru că negrii erau ființe umane, iar acestea pot fi simpatizate sau chiar iubite. Cu toate acestea, deși s-a străduit să-i socotească ființe umane, Hacking nu s-a simțit niciodată în largul său în mijlocul albilor americani. A fost distrus, tot astfel cum mai toți albii, ori mai curând albii în vârstă, se simțeau Ruinați. Dar a încercat să țină la acei albi care erau de partea lui și-i respecta pe tinerii albi care le spuneau părinților și întregii societăți rasiste să se ducă dracului.

Apoi a murit ca oricare altul, fie el negru sau alb. S-a trezit între chinezii din epoca antică și nu s-a simțit prea fericit în mijlocul lor, fiindcă aceștia considerau toate celelalte nații drept inferioare.

Sam își aduse aminte de chinezii din Nevada și California de la începutul anilor șaizeci, oameni cenușii și scunzi, harnici, cumpătați și umili. Avuseseră de îndurat jigniri pe care oamenii nu le-ar fi adresat nici măcar unui catâr, fuseseră scuipați, blestemați, torturați, bătuți cu pietre, prădați, violați, suferind aproape orice înjosire și răutate imaginabilă. Nu beneficiaseră nici de cel mai neînsemnat drept, nu avuseseră apărători și nu se bucuraseră de protecție. Si cu toate astea, nu scoseseră o vorbă, nu se revoltaseră, mulțumindu-se să rabde. Oare ce gânduri clocoteau în spatele acelor chipuri ca niște măști? Crezuseră și ei în superioritatea chinezului față de orice alb ticălos? Dacă era așa, de ce nu ripostaseră nici măcar o dată? Dacă ar fi încercat, ar fi fost masacrați, dar măcar pentru câteva clipe ar fi înfruntat totul ca niște bărbați adevărați.

Însă chinezii credeau în timp; el era aliatul lor. Dacă tatăl nu făcea avere, atunci fiul va avea timp să se îmbogățească. Dacă nu, nepotul lui.

— Prin urmare, continuă Firebrass, Hacking a plecat într-o luntre scobită din trunchiul unui copac, a coborât Fluviul și, după ce a parcurs mii de mile, s-a stabilit printre negrii africani din secolul al XVII-lea. Strămoși de-ai zulușilor înainte de migrarea lor spre sudul Africii. După o vreme, a plecat și de acolo. Se dovediseră din cale-afară de sângeroși pentru a-i simți aproape, iar obiceiurile lor erau prea respingătoare. Apoi a trăit într-o zonă unde populația era o amestecătură de huni din Evul Mediu și albi bruneți de la sfârșitul Epocii de Piatră. L-au tolerat destul de bine, însă el ducea dorul propriului său popor, negrii americani. De aceea a plecat mai departe și a fost capturat de moabiții din Antichitate și, făcut sclav, a evadat, a fost luat prizonier de către evrei și a căzut în sclavia potirului, a scăpat iarăși, a găsit o comunitate retrasă de negri americani care fuseseră sclavi înainte de Războiul Civil și o vreme a trăit fericit în mijlocul lor, dar superstițiile lor și atitudinea lor dependentă de albi l-au scos din sărite și a plecat și de acolo, a navigat în josul Fluviului și a locuit cu diferite alte populații. Apoi, într-o bună zi, niște albi blonzi, un popor nordic după toate aparențele, au întreprins un raid împotriva poporului care-l primise, a luptat și a fost ucis.

Resuscitarea l-a aruncat aici. Trăiește cu convingerea că singurele state fericite întemeiate de-a lungul Fluviului trebuie să fie alcătuite din oameni având aceeași culoare a pielii, aceleași gusturi și care să fi trăit pe Pământ în aceeași perioadă istorică. Nici o altă combinație nu se dovedește viabilă. Acest loc nu-i va schimba pe oameni. Pe Pământ putea accepta ideea de progres, fiindcă tinerii dovedeau o gândire elastică. Bătrânii aveau să moară încetul cu încetul, iar copiii tinerilor albi puteau lepăda complet povara prejudecăților rasiale. Însă pe această planetă se va întâmpla așa ceva. Fiecare om e construit într-un anume fel. Prin urmare, dacă Hacking nu va descoperi întâmplător o comunitate de albi de la sfârșitul secolului al XX-lea, nu va găsi nici albi lipsiți de prejudecăți rasiale. Desigur, albii din Antichitate nu aveau nimic împotriva negrilor, dar aceștia reprezintă o ciudățenie pentru omul civilizat.

— Sinjoro Firebrass, ce concluzie ar trebui să trag din această cuvântare? întrebă Sam.

— Dorim o națiune omogenă. Nu putem încorpora toți negrii de la sfârșitul secolului al XX-lea, însă putem deveni o națiune de negri cât se poate de cuprinzătoare. Știm că în Parolando aveți aproximativ trei mii de negri. Am dori să vi-i dăm pe dravidieni, arabi și pe cei care nu sunt negri în schimbul negrilor de aici. Hacking a făcut propuneri similare vecinilor dumneavoastră, dar nu-și poate impune punctul de vedere.

Regele Ioan se ridică în picioare și se răsti:

— Vrei să spui că n-are nimic de oferit?

— Cam așa stau lucrurile, recunoscu Firebrass, aruncând o privire spre Ioan. Dar, într-o bună zi, îi vom convinge.

— Adică atunci când veți avea destule arme din oțel? întrebă Sam.

Firebrass se mulțumi să ridice din umeri.

Ioan trânti cana de tăblia mesei, spărgând-o.

— Ei bine, nu vrem nici un arab sau dravidian de-al vostru și nici scursorile din Soul Cityî Să-ți spun eu cum vom proceda! Pentru fiecare tonă de bauxită sau criolit sau uncie de platină, vă vom da unul dintre cetățenii noștri negri! Puteți să vă păstrați toți sarazinii infideli ori să-i trimiteți la naiba-n praznic, în josul viului ori să-i înecați, că nouă nu ne pasă.

— Stai puțin, încercă Sam să-l domolească. Nu ne putem da cetățenii. Dacă vor să plece de bunăvoie, treaba lor. Dar nu-i putem trimite cu forța. Trăim într-o societate democratică.

Explozia de furie a lui Ioan îl făcuse pe Firebrass să se întunece la chip.

— Eu n-am sugerat să dați pe cineva, spuse el. Știți că nu suntem neguțători de sclavi. Noi vrem un schimb de voluntari, unul contra unul Arabii wahhabi, reprezentați de al-Rahman și Fazguli, simt că nu sunt bine văzuți în Soul City și ar dori să plece undeva unde să formeze o comunitate proprie, un soi de Kasbah, ca să zicem așa.

Lui Sam ideea i se păru puțin trasă de păr. Nu puteau face același lucru și în Soul City? Iar dacă nu, de ce nu plecau cu toții? Între altele, farmecul acestei lumi consta în aceea că oamenii nu mai erau legați de proprietate și nici nu depindeau de venituri pentru a trăi. Fiecare putea să-și care în spinare tot ce poseda, iar construirea unei locuințe nu era o problemă într-o lume unde bambusul creștea cu cinci centimetri pe zi.

Hacking voia pesemne să-și aducă oameni în Parolando, astfel ca ei să poată spiona sau să se răscoale atunci când va declanșa invazia.

— Vom comunica propunerea voastră fiecărui cetățean, încuviință Sam. Asta-i tot ce putem face. Acum cealaltă problemă: e dispus Sinjoro Hacking să continue livrarea de materie primă și lemn?

— Atâta vreme cât ne trimiteți minereu și arme din oțel, răspunse Firebrass. Dar Hacking s-a gândit să ridice prețul.

Ioan trânti cu pumnul în masă.

— N-o să ne lăsăm jefuiți! urlă el. Si-așa plătim prea mult! Nu ne șantaja, Sinjoro Firebrass, altfel o să pierdeți totul! Absolut totul, inclusiv viața!

— Las-o mai moale, Maiestatea Voastră, spuse Sam împăciuitor, apoi i se adresă lui Firebrass: Ioan nu se simte prea bine. Te rog să-l ierți. Cu toate astea, are dreptate. Nu ne forțați mâna mai mult de atât.

Abdullah X, un bărbat foarte solid și negru-tăciune, sări ca ars, împunse cu degetul noduros către Sam și spuse în engleză:

— Hei, scandalagiilor, ar fi bine să nu ne mai faceți albie de porci. N-o să înghițim așa ceva, Domnule Alb! Să vă fie limpede. Mai ales din partea unuia care a scris o carte ca aceea despre Negrul Jim! Nu ne plac rasiștii albi și tratăm cu ei doar pentru că acum n-avem încotro.

— Potolește-te, Abdullah, îi spuse Firebrass. Își însoți vorbele cu un zâmbet și Sam se întrebă dacă nu cumva vorbele lui Abdullah făceau parte dintr-un program bine pus la punct. Pesemne că Firebrass se întreba și el dacă izbucnirea lui Ioan nu fusese exersată. Nu era obligatoriu ca actorii să fie politicieni, însă trebuia ca politicienii să joace teatru.

Sare gemu și întrebă:

— Sinjoro X, ai citit Huckleberry Finn?

— Nu citesc gunoaie, răspunse Abdullah rânjind.

— Atunci nici nu știi despre ce vorbești, am dreptate?

Abdullah se făcu și mai negru la chip. Firebrass surâse.

— Nici nu trebuie să citesc porcăria aia rasistă, dom’le! se răsti Abdullah. Hacking mi-a povestit despre ea și părerea lui mi-ajunge!

– Întâi s-o citești și după aceea mai discutăm, spuse Sam.

— Ai luat-o razna? exclamă Abdullah. Știi bine că pe lumea asta nu există cărți.

— Atunci ai pierdut șansa asta, nu? spuse Sam. Tremura imperceptibil; nu era obișnuit ca un negru să-i vorbească astfel. În fine, continuă el, nu ne aflăm la o cafenea literară. Să nu ne îndepărtăm de la subiect.

Dar Abdullah o ținu una și bună strigând despre cărțile scrise de Sam. De aceea, ieșindu-și din fire, Ioan sări în picioare și răcni:

— Silentu, negraco!

Ioan folosise cuvântul din esperanto care însemna „negru” sau „negrotei” și-i adăugase particula,-ac-”, care exprima disprețul. Pusese lucrurile la punct într-un mod foarte convingător. Urmară câteva momente de uimire tăcută. Abdullah X rămăsese cu gura căscată, apoi o închise și pe fața lui apăru o expresie aproape triumfătoare. Firebrass își mușcă buzele. Ioan se propti în pumni de tăblia mesei și se uită încruntat la el. Sam continuă să pufăie din trabuc. Știa că Ioan inventase termenul fiindcă desconsidera întreaga umanitate. Ioan nu avea prejudecăți rasiale; în viața lui de pe Pământ nu văzuse niciodată mai mult de zece negri. Dar se pricepea de minune să insulte oamenii; această știință era a doua natură a lui.

— Eu plec! spuse Abdullah X. Mă duc acasă, dar dac-o fac, să fiți convinși c-o să plătiți aluminiul și platina de-o să vă iasă pe nas, Domnule Charlie.

Sam se ridică și încercă să calmeze spiritele:

— Stai o clipă. Dacă vrei scuze, ți le prezint eu în numele tuturor cetățenilor din Parolando.

Abdullah îl căută din ochi pe Firebrass, însă acesta se uită în altă parte.

— Să-mi ceară el scuze, pe loc! spuse Abdullah.

Arătă cu degetul către Ioan.

Sam se aplecă spre Ioan și-l sfătui în șoaptă:

— Sunt prea multe în joc pentru a face pe monarhul plin de mândrie, Maiestatea Voastră. Și cu ieșirea ta s-ar putea să le faci jocul. Pun ei la cale ceva, sunt gata să fac pariu. Cere-ți scuze.

Ioan se îndreptă de spate și spuse:

— Nu-mi cer scuze față de nimeni, mai ales când e vorba de cineva lipsit de titlu de noblețe și, pe deasupra, câine necredincios!

Sam pufni iritat și făcu un gest cu trabucul.

— Nu-ți intră în capul tău bolovănos de Plantagenet că aici nu mai există sânge regal sau drepturi divine, că suntem cu toții niște oameni de rând? Ori toți regi?

Ioan nu-i răspunse. Ieși. Abdullah se uită la Firebrass care dădu aprobator din cap. Abdullah se ridică și părăsi sala.

— Ei bine, Sinjoro Firebrass, și-acum ce urmează? Plecați acasă? întrebă Sam.

Firebrass scutură din cap.

— Nu, eu nu cred în hotărâri pripite. Dar din punctul de vedere al delegației din Soul City, discuțiile au intrat într-un impas. Asta până când Ioan Fără-de-Țară își cere scuze. Vă dau timp până mâine la amiază să decideți cum procedați.

Dădu să plece.

— O să vorbesc cu Ioan. dar e la fel de încăpățânat ca un catâr de pe Missouri, spuse Sam.

— N-as vrea să văd cum ratăm negocierile pentru că cineva nu c în stare să-și pună frâu limbii, explică Firebrass. Mi-ar displăcea să lăsăm baltă afacerile, deoarece asta ar însemna că n-o să-ți mai poți construi Vaporul.

— Să nu mă înțelegi greșit, Sinjoro Firebrass. Nu ameninț pe nimeni. Dar nimic nu-mi va sta în cale. O să obțin aluminiul chiar de-ar fi să-l alung eu însumi pe Ioan din țară. Ca ultimă soluție, aș putea veni personal în Soul City să obțin alumina.

— Te înțeleg, spuse Firebrass Dar nu pricepi un lucru: Hacking nu caută să devină puternic Vrea doar să-și apere statul cât mai bine, astfel încât cetățenii să se bucure de viață. Iar acest lucru e posibil doar pentru că oamenii au cu toții aceleași gusturi și țeluri Cu alte cuvinte, vor fi toți negri.

Sam mormăi nemulțumit:

— Prea bine. Rămase apoi tăcut însă, înainte de plecarea lui Firebrass. spuse: O clipă. Ai citit Hueklebeny Finn?

Firebrass se întoarse spre el.

— Sigur. Când eram puști o consideram o carte grozavă. Am citit-o din nou la colegiu, iar atunci i-am descoperit minusurile, dar ca adult, mi-a plăcut chiar mai mult în ciuda scăderilor ei.

— Te-a deranjat că Jim era numit Negrul Jîm?

— Te rog să nu uiți că m-am născut în 1974 la o fermă de lângă Syracuse, New York. Pe vremea aceea lucrurile se mai schimbaseră, iar ferma aparținuse ștră-stră-stră-bunicului meu. care venise pe ascuns din Georgia pană în Canada și apoi, după încheierea Războiului Civil, o cumpărase. Nu, nu m-am simțit jignit de felul în care ai folosit cuvântul. Negrii erau numiți negrotei pe față în perioada scrierii cărții și nimănui nu i s-a părut ciudat. Desigur, cuvântul sună ca o insultă. Dar ai descris întocmai modul în care vorbeau oamenii, iar baza etică a romanului, conflictul dintre datoria de cetățean a lui Huck și simțămintele lui față de Jim ca ființă umană și victoria sentimentelor umane în sufletul lui Huck. m-au tulburat. Cartea era de la un capăt la celălalt un rechizitoriu adus sclaviei, societății semifeudale de pe Mississippi superstițiilor și prostiei care domneau în acele timpuri. Prin urmare, de ce să mă simț jignit?

— Atunci de ce?…

— Abdullah — al cărui nume adevărat a fost George Robert Lee — s-a născut în 1925, iar Hacking în 1925. Atunci negrii erau negrotei pentru mulți albi, deși nu pentru toți. Ei au descoperit pe pielea lor că violența, sau chiar ideea ei, aceeași atitudine pe care albii o adoptaseră pentru a-i ține deoparte, era singura modalitate de a-și obține drepturi depline ca cetățeni ai Statelor Unite. Dar probabil că ți s-a povestit ce s-a întâmpla după aceea, nu?

Sam încuviință din cap.

— Mi-e greu să cred. Nu-i vorba de violența tulburărilor sociale. Și cât am trăit s-au întâmplat astfel de lucruri dar, din câte-am înțeles, nimic nu s-a comparat cu tulburările declanșate la New York de Legea încorporării din timpul Războiului Civil, Adică, îmi vine greu să-mi imaginez licențiozitatea de la sfârșitul secolului al XX-lea.

Firebrass pufni în râs și spuse:

— Si cu toate astea, trăiești într-o societate care e cu mult mai libertină și mai licențioasă — din punctul de vedere al secolului al XlX-lea — decât aceea din secolul al XX-lea. Te-ai adaptat.

— Cred că așa e. Dar primele două săptămâni de goliciune absolută după resuscitare ne-au arătat fără putință de tăgadă că omenirea nu va mai fi nicicând la fel. Oricum, nu în ceea ce privește nuditatea. Iar faptul, imposibil de negat, al resuscitării a sfărâmat multe idei și atitudini rigide. Deși cei înrăiți se află încă printre noi, așa cum o demonstrează musulmanul tău wahhabi.

— Spune-mi, Sinjoro Clemens. Ai fost unul dintre primii liberali, depășindu-ți epoca în multe privințe. Ai ridicat glasul împotriva sclaviei și te-ai pronunțat în favoarea egalității. Iar când ai redactat Magna Carta pentru Parolando, ai insistat sa existe egalitate politică pentru toate rasele și sexele. Bag de seamă că locuiești ușă-n ușă cu un negru și o negresă. Fii sincer, nu te deranjează acest lucru?

Sam trase un fum, îl slobozi afară și spuse:

— Sincer să fiu, da, m-a deranjat. Dacă e să mărturisesc adevărul, da, aproape că m-a ucis! Mintea îmi zicea una, iar reflexele, alta. Detestabil lucru. Dar am dovedit tărie de caracter, n-am scos o vorbă, m-am apropiat de cuplul acela și m-am obișnuit să țin la ei. Iar acum, după un an, mă deranjează foarte puțin. Cu vremea, va dispărea și sentimentul ăsta.

— Diferența dintre tine — care reprezinți liberalismul alb — și tineretul din vremea lui Hacking și a mea, era că realitatea nu ne deranja. O acceptasem așa cum se prezenta.

— Nu merit laude pentru că am depășit rezervele mintale? întrebă Sam.

– Încerci să deviezi de la subiect, spuse Firebrass, trecând brusc la engleza argotică. Mai bine o derivă de două grade decât de nouăzeci. Tine-o tot așa.

Firebrass plecă. Sam rămase singur. După o vreme, se ridică și ieși. Prima persoană care-i ieși în cale se dovedi a fi Hermann Goring. Capul îi era încă înfășurat cu prosoape, dar paloarea bolnăvicioasă dispăruse, iar ochii nu-i mai sticleau ciudat.

— Cum te mai simți? îl întrebă Sam.

– Încă mă doare capul. Dar nu mă mai săgetează la fiecare pas ca înainte.

— Nu-mi place să văd oamenii suferind, făcu Sam. De aceea socot c-ai putea să eviți suferințele, dacă nu chiar durerile, plecând din Parolando.

— Mă ameninți?

— Nu cu fapta. Sunt însă mulți pe care s-ar putea să-i duci la exasperare și te vor lua la goană cu bâtele. Sau or să te ducă la Fluviu să te înece. Scoți din sărite pe toată lumea cu predicile tale. Statul acesta a fost întemeiat cu un anume scop: construirea Vaporului. De acord, fiecare poate să vorbească tot ce-i trece prin minte, fără să încalce legea. Dar mai există unii cărora prea puțin le pasă de ea și n-aș vrea să fiu pus în situația de a-i pedepsi fiindcă i-ai stârnit tu. Te sfătuiesc să-ți faci datoria creștinească și să-ți iei tălpășița de prin locurile astea. În felul ăsta n-o sa-i mai instigi pe oamenii de treabă să recurgă la violență.

— Dar eu nu-s creștin, protestă Goring,

— Am toată admirația pentru cei care sunt în stare să recunoască asta. Nu cred să fi întâlnit vreodată un predicator care s-o spună de-a dreptul, și încă în puține cuvinte.

— Sinjoro Clemens, spuse Goring, ți-am citit cârtite când eram mic, întâi în limba germană, apoi în engleză. Dar cu neseriozitatea sau cu ironiile fine nu ajungem nicăieri. Nu sunt creștin, deși mă străduiesc să pun în practică virtuțile creștine demne de urmat Eu sunt misionar al Bisericii celei de-A Doua Șanse. Toate religiile de pe Pământ și-au pierdut orice credit, chiar dacă unele n-o recunosc. Biserica este prima care se dezvolta pe orice lume nouă Ea…

— Scutește-mă de predici, i-o tăie Sam. M-am săturat ascultându-i pe predecesorii tăi și pe tine. Ca s-o scurtăm, doar din amiciție și din dorința de a te scuti de alte necazuri și, ca sa fiu cinstit, ca să nu-mi mai întorci stomacul pe dos, te sfătuiesc să-ți vezi de drum. Pe dată. Altfel vei fi ucis.

— Atunci mă voi ridica în zori altundeva și voi rosti Ade vămi acolo, oriunde m-aș afla. Vezi tu, aici, ca și pe Pământ, sângele martirilor stă la originea Bisericii. Cel care ucide pe vreunul dintre noi face ca Adevărul, șansa mântuirii veșnice, sa fie cunoscut de tot mai mulți oameni. Crimele au ajutat la ras pândirea credinței noastre în josul Fluviului mai repede deci mijloacele obișnuite de călătorie.

— Felicitări! explodă Sam exasperat, trecând la engleză, așa cum i se întâmpla de obicei când se înfuria. Dar spune-mi, te rog, uciderea repetată a misionarilor voștri nu te tulbură? Nu t terni că-ți vei pierde trupul?

— Ce vrei să spui?

— Principii pentru toată lumea?

Goring îl privi nedumerit, incapabil să răspundă, de aceea Sam continuă în esperanto:

— Dacă nu mă înșel, unul dintre principiile tale de bază e că omul n-a fost resuscitat ca să se bucure pe vecie de viața de aici. I se oferă un timp limitat, deși multora li se pare foarte lung, mai ales dacă se întâmplă să nu le placă traiul în acest loc. Postulezi ceva analog sufletului, numindu-l psihomorf, corect? Sau uneori ka. Trebuie să faci asta, altminteri nu poți pretinde că există o continuitate a omului. Fără ea, omul care piere rămâne mort, chiar dacă trupul e reprodus exact și făcut să trăiască. Al doilea trup e doar o reproducere. Cel revenit din moarte are mintea și amintirile celui care-a murit, prin urmare, crede că e aidoma cu el. Dar nu-i adevărat. E doar o copie vie. Moartea a pus capăt existenței primului om. Și cu asta, gata.

Dar tu rezolvi această problemă postulând un suflet — sau un psihomorf, sau ka — dar n-are importanță cum îl numești. Aceasta e o entitate care s-a născut o dată cu trupul, îl însoțește, trăiește și înregistrează tot ce face trupul și, dacă nu iei în seamă contradicția în care am intrat, trebuie să fie o întrupare imaterială a acestuia. Prin urmare, când carnea moare, ka-ul încă există, într-o a patra dimensiune ori în vreo polarizare pe care ochii protoplasmatici n-o pot vedea și dispozitivele mecanice n-o pot detecta. Am dreptate?

— Te apropii destul de mult, recunoscu Goring. Exprimarea e cam brutală, dar mulțumitoare.

— Până în prezent, spuse Sam, și slobozi un nor de fum, avem — adică tu, nu eu — sufletul postulat al creștinilor, musulmanilor și al altora ad nauseam. Dar tu susții că sufletul nu merge în rai sau în iad. Plutește undeva într-un fel de limb cvadridimensional. În absența unor ființe extraterestre, el ar rămâne acolo pentru totdeauna. Ne referim la extratereștrii care s-au născut cu mult înaintea umanității. Aceste superființe au sosit pe Pământ când omenirea încă nu exista; de fapt, ele au vizitat fiecare planetă care într-o bună zi putea crea viață înzestrată cu rațiune.

— Nu te exprimi chiar ca noi, constată Goring. Noi susținem că fiecare galaxie are una, sau poate mai multe specii, care au populat diverse planete. S-ar putea ca aceste ființe să se fi născut în galaxia noastră ori să-și aibă originea ‘in ir-o altă galaxie mai vârstnică, acum dispărută. În orice caz, ele sunt înțelepte si, știind de multă vreme că pe Pământ va apărea viață înzestrată cu rațiune, au instalat dispozitive care au început să înregistreze totul despre aceste ființe chiar din clipa în care s-au născut Dispozitivele nu pot fi detectate de către oameni.

Într-un anumit moment pe care acești Antici, cum le spunem noi, l-au prevăzut înregistrările se transmit către un anume loc, unde morților li se dă trup cu ajutorul unor convertoare se fac copii după aceste trupuri care sunt distruse șl morții retrăiesc într-o lume nouă, precum asta, prin conversie energie-materie. Psihomorfii, sau ka-urile, manifestă o afinitate față de gemenii lor protoplasmatici. În clipa în care se face o copie după trupul mort, ka-ul se atașează și începe să înregistreze. În felul acesta, chiar dacă trupul este distrus și reprodus de o sută de ori, ka-ul continuă să păstreze identitatea, mintea și amintirile tuturor trupurilor anterioare. Prin urmare, nu se creează doar o copie după alta. E vorba de o conservare a individului original, cu o înregistrare a fiecărui eveniment petrecut în mediul nemijlocit al tuturor trupurilor protoplasmatice ale ka-ului.

— Există un „totuși”! îl întrerupse Sam, făcând un gest larg cu trabucul, apoi împungând aerul cu capătul lui aprins, cât pe ce să atingă obrazul lui Goring. Totuși! Voi susțineți că un om nu poate fi ucis la nesfârșit. Spuneți că, după câteva sute de resuscitări, moartea se instalează definitiv. Pierderea repetată a vieții slăbește legătura dintre trup și ka și, în cele din urmă, trupul copiat nu se mai contopește cu acesta. Ka se îndepărtează și rătăcește pe coridoarele pline de fantasme ale celei de-a patra dimensiuni. El devine, de fapt, o fantomă, un suflet pierdut. E terminat.

— Asta-i esența credinței noastre, recunoscu Goring. Ori, mai curând a cunoașterii noastre, întrucât știm că acest lucru e adevărat.

Sam înălță din sprâncenele stufoase în semn de mirare.

— Serios? Așa știți?

— Da. Fondatorul nostru a auzit Adevărul la un an după Resuscitare, când umanitatea s-a trezit din morți. Într-o noapte, aflându-se pe o brână înaltă a muntelui și rugându-se să aibă o relație, i-a apărui un om. Acesta i-a spus și i-a arătat anumite lucruri care nu i-ar fi fost la îndemână unui muritor de rând. Omul era un agent al Anticilor și i-a revelat Adevărul, spunându-i fondatorului nostru să meargă și să predice doctrina Cetei de-A Doua Șanse. De fapt, termenul de A Doua Șansă e nepotrivit. E vorba, mai curând, de Prima noastră Șansă, fiindcă pe Pământ n-am avut norocul de a ne bucura de mântuire și de viață eternă. Dar viața de pe Pământ a fost un preludiu necesar pentru această Lume a Fluviului. Creatorul a făurit acest univers, iar apoi Anticii au conservat umanitatea — adică toate ființele înzestrate cu rațiune din univers. Ei ne-au conservat! Dar mântuirea stă numai în puterea omenirii! Acum, când fiecărui om i-a fost oferită această șansă, depinde numai de el s-o împlinească!

— Numai și numai prin intermediul Bisericii celei de-A Doua Șanse, presupun, spuse Sam. N-ar fi vrut sa zâmbească ironic, dar nu reuși să se stăpânească.

— Noi suntem convinși de asta, rosti Goring cu tărie.

– Și străinul misterios ce împuternicire avea? întrebă Sam. Se gândi pe dată la Necunoscutul Misterios pe care-l știa el, și se sperie. Oare era vorba de una și aceeași persoană? Ori făceau amândoi parte din specia autointitulată Etici? Necunoscutul care trimisese aici meteoritul din crom-nichel și care-i îngăduise lui Joe Miller să vadă Turnul de lângă încețoșata Mare Polară de Nord era un renegat al Eticilor. Asta dacă trebuia să dea crezare spuselor lui.

– Împuternicire? se miră Goring. Adică documente eliberate de Dumnezeu? făcu el și pufni în râs. Fondatorul și-a dat seama că vizitatorul nu putea fi un simplu om, fiindcă știa lucruri de care doar un zeu sau o ființă superioară putea avea cunoștință. Și i-a arătat anumite lucruri care să-l convingă. I-a spus cum am fost readuși la viață și motivul. Nu i-a relatat totul. Unele detalii vor fi revelate mai târziu. Iar pe altele trebuie să le descoperim noi înșine.

— Si cum se numește acest fondator? întrebă Sam. Să nu-mi spui că nu știi. Sau e vreunul dintre secretele bine păstrate?

— Nimeni nu știe, afirmă Goring. Nici nu e nevoie. Ce importanță are numele? Și-a spus Viro. În esperanto asta înseamnă bărbat. De la latinul vir. Noi i-am zis Fondinto, Fondatorul, sau La Viro, Bărbatul.

— Tu l-ai întâlnit vreodată? §

— Nu, dar am cunoscut două persoane care l-au întâlnit Una a fost de față când La Viro a ținut prima predică, la o săptămâna după ce i-a vorbit Necunoscutul.

— Acest La Viro e bărbat? Nu-i cumva o femeie?

— Sigur e bărbat!

Sam oftă adânc și spuse:

— Mi-ai luat o piatră de pe suflet. Dacă întemeietorul s-ar dovedi a fi Mary Baker Eddy (Fondatoare a Asociației Științei Creștine, în 1876, și a Bisericii lui Cristos în 1879) aș muri de greață.

— Poftim?

— Nimic, îl liniști Sam și zâmbi. Cândva, am scris o carte despre ea. Nu țin s-o întâlnesc; m-ar jupui de viu. Însă unele dintre chestiile mistice pe care mi le-ai relatat îmi aduc aminte de ea.

— Cu excepția ka-ulm, explicațiile noastre au ca fundament lumea fizică. Iar ka-ul are o natură fizică dar, îndrăznesc a spune, oarecum îndepărtată de realitatea noastră. Credem că e vorba de știință, o știință a Anticilor, care ne-a oferit resuscitarea din punct de vedere fizic. Asta n-are nimic supranatural, în afara credinței noastre în Creator, desigur. Restul e știință pură.

— Precum religia propovăduită de Mary Baker Eddy? întrebă Sam.

— N-am auzit de ea.

— Prin urmare, cum dobândiți mântuirea?

— Devenind iubire. Iar asta presupune, bineînțeles, să nu răspundem prin violență, chiar dacă trebuie să ne apărăm. Credem că putem deveni iubire doar atingând o anumită stare transcendentă prin cunoaștere de sine. Până acum, omenirea nu a deprins cum să folosească guma de visat; omul a abuzat de acest drog, așa cum a procedat și cu toate celelalte.

– Și, indiferent ce înseamnă expresia asta, crezi c-ai devenit iubire!

– Încă nu. Dar sunt aproape.

— Cu ajutorul gumei de visat?

Nu numai. Dar și ca mă ajută. Trebuie să și acționezi, să predici și să suferi în numele credinței. Învăț să nu urăsc. Deprind iubirea.

— De aceea te opui construcției Vaporului meu? Crezi că ne risipim vremea făcându-l?

— E un lucru care nu va aduce nimănui binele. Până acum, nu ne-a adus decât pustiirea peisajului, lăcomie, durere și vărsare de sânge, neliniște și trădare. Ură, ură și iar ură! Și pentru ce? Ca să ai ceea ce nu stă în puterea altora, un vapor uriaș din metal, acționat electric, culmea tehnologiei pe această planetă, un fel de corabie a nebunilor. Ca să poți călători până izvoarele Fluviului. Și ce-o să faci după ce ajungi acolo? Mai ne ai călători până la izvoarele sufletului!

— Sunt unele lucruri de care n-ai habar, spuse Sam. Mulțumirea de sine era umbrită de o viziune. Un diavol, ascuns în beznă, șoptindu-i la ureche. Dar un alt diavol pitulat în întuneric picurase idei și în urechile fondatorului Bisericii. Necunoscutul bisericos era oare diavolul? Ființa care venise la Samuel Clemens spusese că ceilalți erau nelegiuiții și că dorea să mântuiască omenirea.

Un diavol ar rosti exact asemenea vorbe, desigur.

— Cuvintele mele nu te lovesc drept în inimă? întrebă Goring.

Sam se bătu cu pumnul în piept și-i răspunse:

— Ba da, cred că m-a lovit o indigestie…

Goring își încleșta pumnii și strânse din buze.

— Bagă de seamă, o să-ți pierzi până și bruma de iubire îl preveni Sam și se îndepărtă. Nu se simțea chiar triumfător. Adevărul era că avea niște crampe la stomac. Deși știa că ar trebui s-o ia în râs, ignoranța dublată de trufie îl dădea întotdeauna peste cap.




21


Se făcuse deja după-amiază. Sam Clemens și Ioan Fără-de-Țară se certaseră toată dimineața. În cele din urmă, exasperat și făcând uitate atât precauția cât și înțelepciunea, Sam exclamă:

— Nu ne putem permite să renunțăm la bauxita oferită de Hacking! Nu trebuie să întreprindem ceva care să pună stavilă construcției Vaporului! Pesemne că te porți astfel pentru a declanșa un război între noi și Soul City! Maiestatea Voastră, n-o să reușești!

Sam umbla nervos de colo-colo, fluturând o țigară subțire de foi în timp ce vorbea. Ioan stătea nepăsător la masa rotundă din lemn de stejar din timoneria lui Sam. Joe Miller era așezat într-un colț, pe un scaun construit special pentru el. Zaksksromb, mongolul uriaș din paleolitic, veghea în spatele lui Ioan.

Pe neașteptate, Sam se răsuci și izbi cu amândoi pumnii în tăblia mesei. Ținându-și țigara în colțul gurii și împreunându-și furios sprâncenele stufoase, se propti de masă și se răsti la Ioan:

— Ai cedat o dată la Runnymede, când ai semnat Magna sparta. A fost singurul lucru înțelept pe care l-ai făcut în timpul domniei tale, iar unii susțin că până și atunci ai strâns din dinți. Ei bine, acum te afli în fața unei hotărâri decisive, Maiestatea Ta. Ai să-i ceri scuze lui Abdullah, care le merită pe deplin, altfel cer o sesiune extraordinară a Consiliului pentru a decide dacă mai e cazul să rămâi Consul, alături de mine!

Ioan îl țintui cu o privire fioroasă, apoi spuse:

— Nu mă sperii eu de amenințările tale. Dar mi-e limpede că preferi să arunci țara în război civil decât să lupți împotriva celor din Soul City. Nu înțeleg țicneala asta, dar oamenii chibzuiți au întâmpinat întotdeauna greutăți când a fost vorba să priceapă lipsa de rațiune. Prin urmare, o să-mi cer scuze. De ce nu? Regele își poate îngădui să fie umil față de un om de rând. Nu-l costă nimic și asta-i sporește bunătatea divină.

Se ridică și păși hotărât afară, urmat îndeaproape de paza de corp.

Sam află că zece minute mai târziu Ioan se înfățișase la casa de oaspeți și-și ceruse scuze. Abdullah le acceptase cam în silă. Era limpede că așa i se poruncise.

Cu puțin timp înainte ca sirenele să anunțe încheierea pauzei pentru masa de prânz, apăru Cawber. Se așeză fără să mai aștepte invitația lui Sam, care ridică din sprâncene nelămurit, fiindcă era prima oară când Cawber se purta astfel. Înfățișarea lui trăda ceva greu de exprimat. Urmărindu-l atent și pândind fiecare inflexiune din vocea lui Cawber, Sam socoti că era atitudinea unui sclav care hotărâse să caute calea libertății.

Cawber știa că va fi trimis ca emisar în Soul City. Rămase aplecat, sprijinindu-și brațele masive pe tăblia din stejar, cu palmele desfăcute. Vorbi în esperanto folosind, ca mulți alții, îndeosebi timpul prezent, apelând la adverbe de timp pentru a indica viitorul și trecutul când dorea să clarifice lucrurile.

Echipa lui Cawber discutase cu toți cei aproximativ trei mii de cetățeni de culoare (apăruseră unele neînțelegeri în clasificarea celor născuți în vremuri preistorice). O treime din ei, deși fără prea mare elan, erau dispuși să plece în Soul City pentru a fi schimbați cu cetățenii nedoriți de Hacking. Majoritatea erau negri de la sfârșitul secolului al XX-lea. Ceilalți susțineau că aici desfășurau o activitate care le conferea prestigiu, plăcându-le să fie pe picior de egalitate cu albii, și nu doreau să renunțe la șansa de a se îmbarca pe Vapor.

Acest din urmă argument era precumpănitor, gândi Sam. Nu era singurul care visa așa ceva. Ideea apărea în somnul multora, strălucind ca un giuvaier în interiorul căruia se află captiv un licurici.

Firebrass și oamenii lui fură invitați să vină în sala de discuții. Firebrass întârzie, deoarece era plecat să inspecteze avionul. Pufnise în râs văzându-l atât de ciudat, fragil și lent și, cu toate acestea, îl rodea invidia că von Richthofen îl va pilota.

– Și tu vei avea șansa de a zbura, îl asigură Sam. Cu condiția să te afli aici la vremea când…

Chipul lui Firebrass deveni serios.

— Ce-ați hotărât, domnilor, în legătură cu propunerile guvernului meu?

Sam se uită la Ioan, care făcu un gest prin care îl invita să ia cuvântul. Voia ca eventualele resentimente să-i fie adresate lui Sam.

— Trăim într-un stat democratic, începu acesta. Nu le putem spune cetățenilor noștri să plece decât dacă s-au făcut vinovați de vreo încălcare a legii. Deci, după cum văd eu situația — cum o simțim noi — dacă tine cu orice chip, orice cetățean din Parolando poate pleca în Soul City. Consider că am ajuns la acest acord încă de la prima discuție. Problema guvernului dumneavoastră e să negocieze cu fiecare cetățean în parte. Cât privește acceptarea de către noi a arabilor și dravidienilor dumneavoastră — dacă doresc, le vom oferi șansa de a ni se alătura Dar ne rezervăm dreptul de a-i expulza dacă nu se comportă conform legilor. Depinde de ei unde vor pleca de aici.

— Nu cred că Hacking vrea pe cineva care nu-i dispus să trăiască în Soul City, indiferent cât de neagră i-ar fi pielea, spuse Firebrass.

— Ce se întâmplă cu livrările de substanțe minerale? interveni Sam. Vor fi sistate în cursul negocierilor?

— N-aș putea face o precizare, îi răspunse Firebrass. Mă îndoiesc dar va trebui să mă consult cu Hacking. Desigur, până când prețul va crește, va trebui să mențineți proporția de minereu și arme pe care ni le livrați.

— Bag de seamă că ai spus va crește, nu ar putea, remarcă Sam.

— Toate afirmațiile mele urmează a fi confirmate ori infirmate de guvernul de la Soul City, explică Firebrass zâmbind.

Căzură apoi de acord să-l trimită pe Cawber în Soul City ca ambasador al statului Parolando, în situația că se puteau opera modificări în Magna Carta în acest sens. Restul problemelor rămaseră în suspensie. Lui Sam i se păru că Firebrass nu avea intenția de a grăbi lucrurile. Ba dimpotrivă. Era dispus mai curând să le lase să treneze sau chiar să le frâneze dacă ar fi dat semne de redresare. Voia să rămână în Parolando, iar Sam credea că intenția reală era de a spiona. Pe de altă parte, poate dorea să stârnească zâzanie.

Mai târziu, comentă întâlnirea cu Ioan, care îi împărtăși părerea că Firebrass era spion, dar nu înțelegea de ce ar crea tulburări.

– Și el vrea ca Vaporul să fie construit cât mai repede. Cu cât îl terminăm mai curând, cu atât mai repede va încerca Hacking să pună mâna pe el. Ai impresia că pe Hacking nu-l interesează Vaporul? Îți închipui cumva că există vreun vecin care n-ar vrea să ni-l smulgă? Arthur a făcut încercarea nereușită de a ne copleși pentru că mă ura. Ar fi trebuit să aștepte până când era aproape terminat, iar atunci, aliindu-se cu Kleomenes și cu ulmakii, ar fi putut să-și folosească forțele reunite declanșând un atac decisiv. Ca rezultat al pripelii, Arthur și Kleomenes au murit, iar Ieyasu le-a invadat țările, în vreme ce succesorii lor se sfâșie între ei.

— Dacă dăm crezare spionilor noștri, el va câștiga, remarcă Sam.

— Dacă-și consolidează statul cu celelalte două teritorii, va deveni un inamic de temut.

Tot astfel și tu, Ioan Fără-de-Țară, gândi Sam. Dintre toți cei pe care va trebui să stau cu ochii după construirea Vaporului, tu ești cel mai primejdios…

Firebrass anunță că pe perioada cat vor continua negocierile, el și delegația sa vor rămâne în Parolando ca misiune de i reprezentare a statului Soul City,

— Mă bucur să vă avem printre noi, spuse Sam. Dar Soul City își are propria industrie. Știu că folosiți minereuri le noastre pentru a produce arme și alte lucruri despre care spionii noștri n-au reușit să afle nimic.

Firebrass îl privi surprins, apoi pomi să râdă în hohote.

– Îmi forțezi mâna, amice! exclamă el în engleză. Apoi continuă în esperanto; La o adică, de ce să nu fim cinstiți? Ideea mă amuză. Da, știm că aveți spioni printre noi dar și noi procedăm la fel. Arată-mi și mie pe cineva care nu trimite spioni în statele vecine. Mă-ntreb însă unde vrei să ajungi.

— Ești omul cu pregătirea tehnică cea mai bună pe care-i are Hacking. Doctor în științe. Te ocupi de producție, cercetare și dezvoltare. De ce te-a trimis Hacking la noi când, de fapt, are nevoie de tine acolo?

– Înainte de plecare am aranjat ca totul să meargă strună. Soul City n-are nevoie de prezența mea acum și, în plus, mă plictiseam. Voiam să vin, asta-i explicația.

— Să poți vedea ce posedăm, de exemplu pistolul Mark I, avionul, vehiculul amfibiu și tunul cu abur din dotarea noastră?

Firebrass zâmbi larg și dădu aprobator din cap.

— Da. De ce nu? Dacă nu eu, le vede altul.

Sam se mai liniști.

— Servește-te cu un trabuc. După mine, poți să te uiți cât vrei. În afara tunului cu aburi, probabil, nu producem ceva care să vă surprindă. Iar acesta, apropo, e invenția mea. Vino cu mine. Mă mândresc tare mult cu el și aș vrea să ți-l arăt. E aproape finalizat

Balaurul de Foc I se odihnea pe structura construită din cherestea. De culoare cenușiu-argintie și având forma unei ambarcațiuni cu fundul plat, era dotat cu șapte roți uriașe din metal și plastic pe fiecare latură. În partea din spate avea elice duble, protejate de scuturi. Vehiculul era lung de zece metri, laț de trei de trei metri și jumătate. Pe puntea spate se iveau trei turele. Într-una stăteau pilotul, căpitanul și radiofonistul, deși Parolando nu avea deocamdată nici un aparat de radio. Turela din centru era mai înaltă decât celelalte două și din ea ieșea piva unei arme scurte, bine fixate în lemn. Turela din spate era proiectată pentru pistolarii care vor fi înarmați cu pistolul Mark I și. probabil, cu puști.

Vehiculul amfibiu arde alcool obținut din lemn pentru a produce abur, explică Sam. Să urcăm înăuntru prin bocaportul lateral. Vei observa cazanul care ocupă aproape o treime din spațiul interior. După cum o să-ți dai și singur seama, am avu motive întemeiate să-i plasăm acolo.

Suiră pe o scară ca să ajungă înăuntrul turelei principale, care era luminată de un singur bec. Firebrass scoase o exclamație de uimire. Era primul bec electric pe care-l vedea de când se afla pe această planetă. Sam îl lămuri că era alimentat de la o baterie.

— Iar acesta e Nemaipomenitul Tun cu Abur, îl prezentă el. Arăta spre cilindrul care ieșea din peretele de compartimentare al turelei. Dedesubt se afla un pat asemănător cu al unui pistol și un trăgaci. Firebrass se opri lângă dispozitivul de dare a focului, puse degetul pe trăgaci și privi prin deschizătura de deasupra țevii. Ridică și coborî arma.

— Există și un scaun pentru servant, explică Sam, Cu ajutorul unor pedale, el va putea roti turela după cum dorește Țeava coboară sau urcă cu douăzeci de grade. Aburul din cazan este forța motrice pentru proiectilele cu calibrul de optzeci de milimetri, făcute din plastic. Tunul trage dintr-o culată deschisă — cu alte cuvinte, în țeava nu există proiectil când se apasă pe ici. Prin apăsarea trăgaciului se eliberează o piedică, acest lucru îi permite lacătului închizătorului să se miște înainte, sub acțiunea unui arc. În timpul cursei înainte, lacătul închizătorului prinde un proiectil din plastic din încărcător și-l împinge în culată. Puțin înainte ca închizătorul să atingă culata, suporturile cu came de pe fiecare parte culisează pe ghidaje și rotesc lacătul închizătorului un sfert către dreapta, închizând astfel culata.

Firebrass dădu din cap în semn că a înțeles.

— Bun. Imediat ce se încheie sfertul de rotație, canalul de admisie din lacătul închizătorului se aliniază cu canalul de alimentare cu abur de înaltă presiune. Acest lucru permite aburului fierbinte, să zicem la patru sute de grade Fahrenheit (aproximativ 204 °C), să intre în camera închizătorului. Proiectilul din plastic este propulsat prin țeava de dilatarea aburului. În același timp, aburul, care exercită o mare presiune asupra părții din spate a camerei încărcătorului, împinge înapoi zăvorul culatei. Din cauza greutății mai mari a culatei, ea nu începe să gliseze decât după ce proiectilul a ieșit pe țeava tunului.

În momentul în care culata începe să se deplaseze înapoi, suportul cu came se mișcă în ghidajele camei și rotește bolțul cu un sfert de rotație spre stânga, oprind pătrunderea aburului. Atunci lacătul închizătorului revine la poziția sa inițială. Dacă trăgaciul se menține apăsat, operațiunea se repetă la nesfârșit.

— Impresionant, recunoscu Firebrass. Dar tunul n-ar funcționa mai eficient dacă temperatura ar fi aceeași cu a aburului de înaltă presiune? În felul acesta, s-ar folosi mai puțin din energia aburului pentru încălzirea armei, iar asta ar însemna o forță sporită pentru propulsia proiectilului. Aha, acum înțeleg! Aveți deja o cămașă în jurul țevii. Aburul circulă prin acest înveliș înainte de a intra în arma propriu-zisă, corect?

— Da, există o cămașă izolatoare din ghips încastrat în lemn. Te rog să observi supapa aceea de purjare. Ea permite armei să fie încălzită înainte de utilizare; e vorba de câteva secunde înainte de tragere. Dacă nu găseam soluția asta, tunul se putea bloca. Și cum temperatura maximă a tunului e aceeași cu a aburului din cazan, nu există pericolul de a carboniza țeava. Ea poate fi utilizată ca armă sau ca tun cu apă. De fapt, în ambele cazuri eficiența e aceeași. În cazul unui proiectil ușor din plastic cu o viteză atât de mică la ieșirea din țeava, precizia tragerii nu e mare.

Firebrass nu dădu semne că l-ar impresiona în mod deosebit superioritatea militară pe care ar avea-o Parolando prin folosirea vehiculului amfibiu. Asta pesemne fiindcă plănuia să fabrice și el unul similar pentru Soul City. Sau, dacă Parolando avea unul, probabil că va construi două. Caz în care Parolando va trebui să producă trei.

Soul City nu putea bate Parolando la acest capitol. Însă trebuia ca livrările să nu fie întrerupte, fiindcă atunci și Soul City va sista aprovizionarea cu bauxită, criolit, platină și iridiu.

Euforia provocată de demonstrarea calităților deosebite ale invenției sale se stinse aproape imediat și destul de vizibil. Dacă Soul City declanșa o cursă a înarmărilor, singura cale de rezolvare a problemei era distrugerea acestuia și preluarea controlului asupra zăcămintelor de substanțe minerale. Asta însemna însă amânarea construcției vaporului. Și mai presupunea să deranjeze alte două state, Publiujo și Tifonujo, care se aflau între Parolando și Soul City. Iar dacă acestea formau o alianță, forța lor era grozavă, ținând seama de armele pe care a trebuit ca Parolando să le ofere în schimbul lemnului.

Sam socotise că acest pericol potențial era destul de grav. Dar câteva zile mai târziu Ieyasu cuceri cu totul statele învecinate și trimise o misiune de pace în Parolando. Nu avusese cereri inacceptabile. De fapt, într-un fel, propunerile lui erau utile. El susținea că națiunea sa pierduse destui copaci și dorea să le creeze condiții pentru a crește la loc dar, pentru a obține o cantitate sporită de arme din Parolando, era dispus să ofere o mare cantitate de lemn și excremente pentru industria producătoare de praf de pușcă. Avea intenția să cucerească teritoriile de pe malul celălalt al Fluviului pentru a pune mâna pe lemn.

În concluzie, Parolando îl va plăti pe Ieyasu pentru a recolta lemn cu forța de la vecinii săi. Pentru Parolando prețul avea să fie scăzut și mai puțin dureros, întrucât cetățenii săi vor fi scutiți de raiduri, crimele și luare de sclavi.

Iar Sam Clemens va găsi astfel un nou subiect care săi răpească tihna somnului.

Lui Ioan Fără-de-Țară propunerea i se păru excelentă.

— Fabricile noastre produc arme în număr tot mai mare, spuse el. Ne putem permite exporturi sporite. Și trebuie să construim o flotă de vehicule de tipul Balaurului de Foc, astfel încât săbiile pe care le oferim acestor popoare să fie lesne dovedite de mașinile noastre.

— Dar când vom începe construcția Vaporului? întrebă Sara drept răspuns.

Nimeni nu-i dădu răspuns, însă în următoarea zi, van Boom, Velitsky și O’Brien, inginerii-șefi, îi aduseră primele schițe preliminare. Erau desenate cu negru pe folii din plastic cu ajutorul unui creion legat la o baterie. Câmpul magnetic din vârful creionului rearanja stratul foarte subțire și liber aflat în apropierea sa, care acoperea folia Liniile rămâneau polarizate până când pe deasupra lor trecea un câmp inversor. În felul acesta, cererea de hârtie pentru desene era drastic redusă, iar planurile puteau fi modificate după dorință.

Firebrass spuse că ar dori să contribuie la construcția Vaporului. Cererea i se aprobă, deși la început Ioan se opusese. Sam susținu că, folosind orice ofertă li se făcea, lucrările vor înainta mai repede. Pe de altă parte, considera că Firebrass nu va putea fura nava, chiar dacă știa foarte multe despre ea. Cu toate că Sam nu-i destăinui nimic lui Ioan, își făcu un plan propriu în ce-l privea pe Firebrass. Asta presupunea să-l atragă atât de mult, stârnindu-i entuziasmul, încât el să accepte oferta de a se îmbarca pe vapor.

Utilajele necesare pentru laminarea primelor plăci de bordaj erau aproape finisate. Stăvilarul fusese definitivat cu o săptămână în urmă, iar apa provenind din afluent umplea lacul. În prezent trăgeau sârma de aluminiu pentru generatoarele ce urmau a fi acționate de căderea de apă. Prototipul batacitorului, care va avea înălțimea unei clădiri cu două etaje, va fi terminat peste o lună dacă procurau materialele necesare.

Câteva zile mai târziu, cinci sute de misionari ai Bisericii celei de-A Doua Șanse cerură azil în Parolando. Ieyasu îi izgonise din noul său stat, amenințându-i cu diferite torturi sofisticate dacă încercau să se strecoare înapoi. Sam nu auzi imediat această veste deoarece se afla la baraj.

Misionarii refuzară să facă un pas când Ioan le transmise porunca de a pleca pe dată. Auzind răspunsul lor, Ioan zâmbi sumbru, se trase de coama nisipie ca de leu și slobozi înjurătura lui preferată:

— Pe colții lui Dumnezeu!

Sam tocmai supraveghea instalarea câtorva tone de dinamita între pereții dubli. Acesta era încă un atu pe care-l păstra în mânecă, o operațiune disperată și, probabil, chiar sinucigașă, pentru cazul în care vreun dușman ar fi fost pe punctul de a reuși invadarea statului său.

Von Richthofen, congestionat la față și respirând precipitat după ce urcase dealul în goană, îi povesti despre sosirea misionarilor și refuzul lor de a-și lua tălpășița. Nu scoase însă nici o vorbă despre Ioan.

Sam îl rugă să comunice misionarilor că va veni la ei în cursul serii. Puteau să-l aștepte,” dar să nu se miște mai departe de zece-doisprezece metri de piatra-potir alături de care coborâseră pe țărm. Vreme de o clipă, se gândi să-i alunge imediat și sa comunice soldaților că puteau să-i altoiască nițel cu latul săbiilor dacă li se ivea prilejul. Era înfierbântat, transpirat și plin de pulbere de ciment și simțea o adversitate ieșită din comun față de credincioșii aceștia. Găsiseră în sfârșit o lume binecuvântată, lipsită de prezența sâcâitoare a muștelor și țânțarilor, iar oameni de teapa misionarilor încercau să le ia locul.

Uruitul și pleoscăitul produs de instalațiile de turnat beton, răcnetele șefilor de paie, scrâșnetul hârlețelor și zdrăngănitul roților din lemn cu obade din fier de la roabe îl împiedicară pe Sam să audă exploziile care se auziră jumătate de oră mai târziu. Nu află nimic decât la sosirea lui von Richthofen, care dăduse fuga să-i relateze ce se întâmplase.

Sam simți că i se taie genunchii, gata să se prăbușească într-o băltoacă. Ioan testase noile pistoale asupra misionarilor. O sută de pistoale Mark I cu cremene uciseseră aproape cinci sute de bărbați și femei în doar trei minute. Ioan trăsese și încărcase arma de zece ori, folosind ultimele trei gloanțe pentru a da lovituri de grație răniților grav.

Fuseseră cruțate aproximativ treizeci de femei, dintre cele mai frumoase. Ioan le luase în palatul său.




Sam văzu mulțimea strânsă în jurul pietrei-potir cu mult înainte de a ajunge pe malul Fluviului. Îl trimise pe Lothar să-i facă loc. Oamenii se dădură în lături din fața lor precum apele Mării Roșii dinaintea lui Moise, gândi el, numai că Marea Roșie îi apăru abia după ce trecu prin spațiul rămas liber. Cadavrele erau îngrămădite unul peste altul, mânjite de sânge, cu carnea sfârtecată, iar oasele sfărâmate de gloanțele cu calibru mare. În cei nouăzeci și șapte de ani de viață, Sam nu reușise să se obișnuiască cu tăcerea morților. Părea să atârne deasupra lor ca un nor invizibil și înghețat. Gura care nu va mai scoate o vorbă, creierul care nu va mai gândi…

Nu-i slujea la nimic să-și aducă aminte că a doua zi toți acești oameni, având trupuri proaspete și întregi, se vor trezi din nou undeva pe malul Fluviului. Efectul morții nu putea fi îndulcit prin speculații intelectuale.

Ioan dădea porunci pentru ca trupurile să fie trimise la fabrica de săpun și de recuperare a pielii. Rânji către Sam ca un băiețel obraznic prins în timp ce trage mâța de coadă.

– Ăsta-i masacru! strigă Sam. Masacru! Fără noimă! De neiertat! N-aveai nici un motiv să faci asta, bestie criminala și sângeroasă ce ești! Așa ai fost dintotdeauna, câine ucigaș și tot astfel vei rămâne! Porc! Porc! Porc!

Ioan uită să mai zâmbească și, văzându-l pe Sam apropiindu-se cu pumnii strânși, făcu un pas înapoi. Uriaș și ciolănos, Zaksksromb porni spre Sam ținând o bâtă masivă din stejar și cu ghimpi de oțel la capăt.

— Terminați, strigă Lothar von Richthofen, lasă-l în pace ori cheamă-l pe Joe Miller! Îl împușc cu mâna mea pe cel care face o mișcare spre Sam.

Sam privi În spate. Lothar ținea un pistol în ambele mâini ș-l țintea pe Ioan.

Acesta rămase cu ochii căscați și păli. Până și ochii albaștri-deschis își pierdură culoarea.

O vreme după aceea, Sam se gândi că era bine să-i fi spus lui Lothar să tragă. Chiar dacă cei o sută de pistolari îi erau fideli, probabil că ar fi ezitat să riposteze dacă Ioan ar fi fost ucis din primul foc. Erau înconjurați de bărbați înarmați și femei, mai toți ostili lui Ioan și adânc tulburați de măcelul ce se petrecuse acolo. Pesemne că prezența lor ar fi împiedicat o altă vărsare de sânge. Chiar dacă n-ar fi intervenit, Sam s-ar fi putut arunca la pământ și primele focuri ar fi fost ratate. După aceea cine știe ce s-ar fi întâmplat?

Dar n-avea nici un rost să-și chinuie imaginația. Nu dăduse ordinul.

Cu toate acestea, trebuia să ia imediat măsuri hotărâte. Dacă-l lăsa pe Ioan nepedepsit pentru acest măcel, nimeni nu l-ar mai respecta, ba și-ar pierde și respectul de sine. Iar atunci s-ar putea retrage din postul de Consul caz în care ar pierde și Vaporul.

Întoarse capul ușor, astfel încât să nu-l scape din ochi pe Ioan. Văzu chipul palid și ochii negri ai lui Livy; arăta de parcă i s-ar fi întors stomacul pe dos. N-o băgă în seamă și văzandu-l pe de Bergerac cu floreta în mână și stând la marginea cercului uman format în jurul lui, strigă, arătând spre Ioan:

— Căpitane-de Bergerac! Arestează-l pe vice-Consul.

Ioan ținea un pistol în mână, dar nu-l aținti spre cineva anume.

— Protestez, spuse el cu voce slaba. I-am sfătuit să plece imediat, dar au refuzat. I-am avertizat, iar ei s-au opus, așa că am dat ordin să fie împușcați. De fapt, ce importanță are? Mâine vor fi din nou vii.

Cyrano păși țanțoș spre Ioan, se opri, salută și spuse:

— Armele dumneavoastră, Sire.

Zaksksromb mârâi și-și ridică bâta ghintuită.

— Nu, Zak, îl opri Ioan. Potrivit Cartei, unul dintre Consuli îl poate aresta pe celălalt dacă socotește că acesta a încălcat legea. Nu voi rămâne arestat multă vreme.

Întinse pistolul cu patul înainte, își scoase centura și le înmâna pe amândouă lui Cyrano. În teci se aflau un cuțit lung și o spadă scurtă.

— Cât timp tu și Consiliul îmi veți hotărî soarta, voi rămâne în palatul meu, preciza el. Potrivit Cartei, trebuie să vă întruniți în decurs de o oră de la arestare și, dacă nu intervine starea de necesitate națională, să luați o decizie peste două ore.

Se îndepărtă urmat de Cyrano. Oamenii lui șovăiră o clipă apoi, la ordinul lătrat de Zaksksromb, porniră în urma lui Ioan spre palat. Sam privi după ei. Se așteptase să i se opună rezistență: Abia după aceea își dădu seama că Ioan știa prea bine că Sam Clemens trebuia să procedeze așa, căci altminteri își pierdea orice prestigiu. Iar Ioan îl cunoștea pe Sam îndeajuns de bine pentru a-și da seama că acesta ar dori să evite luarea unei hotărâri care să declanșeze un război civil, dar că n-ar recurge la așa ceva dacă ar socoti Vaporul în primejdie.

Prin urmare, Ioan îi făcuse jocul. Nu voise să stârnească o confruntare directă. Deocamdată. Pentru moment își satisfăcuse pofta de sânge. Întrunindu-se, Consilierii aveau să constate că, din punct de vedere legal, Ioan își exercitase drepturile. Moral vorbind, își depășise atribuțiile. Însă în acest caz, sprijinitorii săi vor susține că el avusese dreptate și din punct de vedere moral. La urma urmelor, morții vor învia din nou, iar lecția primită de misionarii celei de-A Doua Șanse va fi usturătoare. De acum încolo, vor ocoli Parolando multă vreme. Si, bineînțeles, Sam Clemens va trebui să admită că acest lucru nu era decât de dorit. Dacă misionarii continuau să-și facă prozeliți, Vaporul nu va mai fi construit nicicând. Pe de altă parte, alte state, mai puțin slăbite de filozofia sectanților, vor invada Parolando.

Iar Sam Clemens afirma că următorul pas al sprijinitorilor lui Ioan va fi să susțină că aveau tot dreptul să și tortureze oamenii. La urma urmei, durerea nu era de durată și orice rană se vindeca prin uciderea victimei. Tot astfel se va justifica și violul, fiindcă, de ce nu? femeile nu aveau cum să rămână gravide sau să se îmbolnăvească, iar dacă vreuna se alegea cu răni grave, asta era situația. Moartea venea ca soluție, iar în dimineața următoare avea să renască nevătămată. Nu merita să se gândească cineva la suferința mintală. Puțină gumă de visat rezolva și această problemă.

Nu, va spune Sam, nu se pune chestiunea crimei, ci a drepturilor. Ucigând un om, îl muți, fără consimțământul lui, într-un loc atât de îndepărtat, încât ar putea merge și o mie de ani de-a lungul Fluviului și tot n-ar ajunge înapoi. Îl azvârli departe de iubită, prieteni, cămin. Forța tot forță rămânea și era întotdeauna…

Of! Ar face bine să se păzească!

— Sam! răsună o voce plăcută.

Se întoarse. Livy era tot palidă, însă ochii ei aveau strălucirea obișnuită.

— Sam! Dar cum rămâne cu femeile pe care le-a sechestrat?

— Unde mi-o fi capul? se întrebă el. Hai cu mine, Lothar! Văzându-l pe uriașul Miller pe câmpie, îi făcu un semn cu mâna și titantropul se apropie pentru a-i întâlni la jumătatea drumului. Lothar se întoarse către cei o sută de arcași abia sosiți, ordonându-le să-i urmeze.

Ajuns în apropierea impunătoarei clădiri din bușteni, Sam rări pasul. Ioan își dăduse seama că, deși pe moment uitase de femeile răpite, Sam își va aduce aminte de ele. Ioan era pregătit să se supună judecății Consiliului pentru masacrul săvârșit, fiindcă, legal vorbind, simțea că are dreptatea de partea lui. Dar să-i predea lui Sam femeile era prea mult. Se putea întâmpla ca Ioan să cedeze pornirilor lui mârșave, declanșând un război civil în Parolando.




22


Sam văzu vreo treizeci de femei ieșind pe porțile deschise și înțelese că Ioan hotărâse să-și îndrepte greșeala. Chiar și așa, tot putea fi acuzat de răpire, o infracțiune mult mai gravă decât crima în această lume pe dos. Dar dacă femeile scăpaseră nevătămate, ar fi fost mult mai greu ca acuzația să se susțină.

Se opri și, de astă dată, crezu că va face infarct. Printre femei se afla și Gwenafra!

Strigând-o pe nume, Lothar pomi în goană spre ea. Ea alergă spre el cu brațele întinse și se îmbrățișară.

După îndelungi îmbrățișări, sărutări și suspine, Gwenafra se apropie de Sam care se blestemă pe sine, fiindcă nu putea da vina pe altcineva. Dacă i-ar fi arătat că o dorea în clipele în care ea îi dăduse de înțeles că era disponibilă, atunci n-ar fi pierdut-o în favoarea lui Richthofen. De ce nu se apropiase de ea? De ce se agățase de ideea că Livy se va întoarce la el și că, alegându-și altă femeie, ea îl va detesta într-atât, încât aici nu va mai vrea să-l vadă în ochi?

Nici nu reușea să mai gândească logic. Cu toate acestea» orice ar fi susținut filozofii, principala rațiune a logicii era de a-ți justifica simțămintele.

Gwenafra îl sărută plângând, udându-i pieptul cu lacrimile ei. Se desprinse din brațele lui și se întoarse la Lothar, lăsându-l pe Sam sa găsească o soluție în ce-l privea pe Ioan.

Păși pe poartă, urmat de mătăhălosul Joc Miller. O clipa mai târziu descoperi că von Richthofen îl ajunsese din urmă. Înjura și bolborosea în germană: „Îl omor!”

Sam se opri.

— Tu să pleci! Și eu sunt gata să explodez, dar mă stăpânesc. Ne aflăm în bârlogul leului și dacă încerci ceva necugetat, te poate ucide pretinzând că era în legitimă apărare. Îl văd în stare, drept vorbind, s-ar putea să fi făcut toate astea doar pentru a înscena asasinarea noastră.

— Dar ești aici doar cu Joe!

— Joe valorează cât zece! În orice caz, dacă n-ai fi fost atât absorbit de giugiuleala cu Gwen, ai fi auzit când am dat ordin trupei să ia palatul cu asalt și să-i ucidă pe toți cei care le apar în cale dacă nu ies teafăr peste un sfert de ceas.

Lothar se holbă la Sam.

— Tare agresiv ai devenit în ultima vreme!

— Când văd că necazurile se țin scai de mine și construcția Vaporului nu progresează deloc, e normal să mă enervez, îi răspunse Sam. Nu avea rost să-i spună că furia declanșată de purtarea lui și a Gwenafrei se revărsa asupra lui Ioan, care era deja atât de detestat, încât ar fi trebuit să se facă mic și să dispară. Și așa ar fi trebuit să se întâmple dacă ar fi existat dreptate pe lume.

Intră în clădirea cea mai mare apărată de fortificațiile construite din bușteni de pin și trecu valvârtej pe lângă Sharkey. Huiduma cu umeri căzuți dădu să-l împiedice, dar Sam nu rări pasul. Apoi din urma lui Sam se auzi un mârâit înfundat. Sharkey rânjise fără a scoate o vorbă și făcu greșeala de a nu se da la o parte destul de repede. Deși cântărea peste o sută de kilograme, fiind izbit cu șoldul de uriașul Joe se trezi zvârlit înapoi ca o păpușă umplută cu paie.

– Într-o burtă zi tot te ucid eu! Strigă Sharkey în engleză.

Joe întoarse încet capul masiv aducând cu turela unei nave de luptă și bubui ca un tun:

— Daa? Tu zi a cui zeată?

— Joe, de la o vreme dai răspunsuri tare mușcătoare și prompte, mormăi Sam. Te-ai molipsit de la mine, fără îndoiala.

— Nu-z chiar atât de prozt cum cred unii, îi răspunse Joe.

— Nici n-ar fi posibil.

Furia i se mai domolise. Chiar avându-l pe Joe alături, tot nu se simțea în deplină siguranță. Se bizuia însă pe ideea că Ioan nu va merge chiar atât de departe încât să-l ucidă, fiindcă și el voia să vadă Vaporul terminat.

Avându-l pe uriașul Zaksksromb așezat în spatele său, Ioan stătea la masa mare și rotundă din stejar, alături de vreo zece dintre brutele lui. Fiecare ținea în mână câte o stacană din lut încăperea duhnea a miros de tutun și băutură. Ioan avea ochii înroșiți, dar așa erau mai tot timpul. Fortificațiile înalte împiedicau razele soarelui, dar pe ferestre pătrundea destulă lumină. Cu toate acestea, în încăpere erau și câteva torțe care ardeau scoțând fum.

Sam se opri, scoase un trabuc din cutiuța care-i atârna la centură și-l aprinse. Se înfurie văzând că-i tremură mâinile, iar asta îi spori mânia împotriva lui Ioan.

— De ajuns, Maiestatea Voastră! N-a fost îndeajuns de rău c-ai sechestrat femeile acelea pentru a-ți împlini scopurile mârșave? De ce-a trebuit s-o iei și pe Gwenafra? E cetățean al acestui stat! Singur ți-ai vârât gâtul în laț, și crede-mă că asta nu-i o figură de stil.

Ioan bău dintr-o sorbitură whiskyul din stacană și o așeză calm pe masă. Apoi, fără să ridice glasul, explică:

— Le-am adus aici pe femeile acelea pentru a le pune la adăpost. Oamenii erau foarte porniți împotriva lor; voiau să-i ucidă pe toți misionarii. Iar Gwenafra a fost luată laolaltă cu ele din greșeală. Voi stabili cine se face vinovat de asta și-i voi pedepsi.

— Ioan, spuse Sam, afirmațiile tale ar putea fi puse sub stare de arest pe motiv de vagabondaj. Le lipsește orice justificare reală. Dar trebuie să-ți recunosc meritele. Diavolul e un dulce copil pe lângă tine. Acum ai devenit părintele minciunilor și marele maestru al tuturor înșelăciunilor trecute, prezente și viitoare. Dacă cel mai mare mincinos te trage pe sfoară cu zâmbetul pe buze, atonei celorlalți mincinoși le-a crescut o barbă ca a lui Moș Crăciun.

Ioan se făcu roșu la față. Zaksksromb rânji și-și ridică bâta la înălțimea pieptului. Joe mârâi.

După ce oftă adânc, Ioan îi răspunse:

— Ce, te-au tulburat câteva picături de sânge? Are să-ți treacă. Nu poți dovedi ca mincinoasă nici una dintre afirmațiile mele, am dreptate? Apropo, ai convocat Consiliul? Legea îți cere s-o faci neîntârziat, știi bine asta.

Necazul cel mare era că Ioan avea să scape nepedepsit. Toți, inclusiv susținătorii lui, știau că mințea. Sam era însă conștient că nu putea face nimic decât dacă voia să declanșeze un război civil, iar asta însemna că lupii aflați la pândă — Ieyasu, Hacking, poate chiar și așa-zișii neutri, Publius Crassus, Chemsky, Tai Fung și sălbaticii de peste Fluviu — vor invada Parolando.

Sam pufni disprețuitor și ieși. Două ore mai târziu, previziunile sumbre i se adeveriră. Prin votul lor, Consilierii refuzară să-l condamne pe Ioan pentru modul pripit și defectuos în care rezolvase criza. I se recomandă ca pe viitor să se consulte cu celălalt Consul pentru rezolvarea unor situații similare.

Fără îndoială că Ioan se va prăpădi de râs când va afla ce hotărâre se luase și va cere să i se aducă băutură, tutun și femei pentru a sărbători acest triumf.

Cu toate acestea, victoria lui nu era deplină. Toți locuitorii din Parolando știau că Sam Clemens i se opusese lui Ioan, dăduse buzna în palatul acestuia fiind sprijinit de o singură persoană, eliberase femeile și-l insultase fără să se teamă. Ioan eră perfect conștient de situație; victoria lui era cam șubredă.

Sam ceru membrilor Consiliului să-i exileze pe toți misionarii din Parolando spre propria lor siguranță. Câțiva Consilieri susținură că acest lucru ar fi ilegal. Trebuia schimbată Carta. Pe de altă parte, era puțin probabil că Ioan va mai întreprinde vreo acțiune împotriva lor după ce fusese avertizat.

Consilierii știau la fel de bine ca și Sam că acum profitau de starea emoțională creată în Parolando pentru a-i izgoni pe membrii cultului. Însă în Consiliu existau și oameni încăpățânați. Îi înfuria probabil ideea că nu reușiseră să-l condamne pe Ioan și, în acest caz, puteau lua măcar poziție în favoarea respectării principiilor.

Sam ar fi fost în stare să parieze că supraviețuitorii masacrului vor dori să plece imediat. Însă ei insistară să rămână. Măcelul nu reușise decât să-i convingă de necesitatea prezenței lor pe teritoriul statului. Goring construia câteva colibe pentru ei. Sam îi trimise vorbă să pună capăt acestei activități. Parolando trecea printr-o criză de lemn. Goring răspunse că el și tovarășii săi vor merge să doarmă sub pietrele-potir. Blestemând și învăluindu-l pe mesagerul misionarilor într-un nor de fum, Sam își exprimă cu voce tare marele regret că pneumonia fusese eradicată de pe planetă. După aceea i se făcu rușine, dar nu-și schimbă purtarea. N-avea de gând să oprească funcționarea furnalelor pentru ca oamenii pe care i-ar fi vrut cât mai departe să aibă un acoperiș deasupra capului.

Ca și cum n-ar fi avut destule necazuri, în aceeași seară primi două mesaje care îl făcură să simtă că-i fuge pământul de sub picioare. Unul dintre ele îl anunța că Odiseu, aflat în drumul de întoarcere în Parolando, dispăruse în cursul nopții din barcă. Nimeni nu știa ce i se întâmplase. Era pur și simplu de negăsit. Al doilea îl informa că William Grevel, omul care-l spiona pe Ioan, fusese găsit cu capul sfărâmat sub o lespede de la poalele muntelui.

Ioan reușise să afle de activitatea lui și-l lichidase, iar acum, își râdea în barbă, fiindcă Sam nu putea dovedi nimic și nici nu putea recunoaște că Grevel lucrase în favoarea sa.

Sam îi convocă pe von Richthofen și pe Cyrano, pe care-i considera oamenii săi de încredere. Adevărat, relația dintre el și Cyrano era cam încordată din pricina lui Livy, dar spadasinul îl prefera pe Clemens lui Ioan, cu care avusese schimburi dure.

— Poate că dispariția lui Odiseu e o simplă coincidență, presupuse Sam. Dar acest eveniment, plus moartea lui Grevel, mă fac să mă întreb dacă nu cumva Ioan mă lovește prin prietenii mei apropiați. S-ar putea să uneltească uciderea voastră, unul câte unul, în condiții astfel alese, încât să nu fie acuzat. E deosebit de șiret. Pesemne că o vreme nu va mai întreprinde nimic. Numai că l-a eliminat pe Odiseu într-un loc unde o investigație n-ar reuși să evidențieze nici o dovadă. Și nu-l pot acuza pe Ioan de moartea lui Grevel fără să dau în vileag la ce-l foloseam. Prin urmare, fiți atenți la situațiile în care se pot petrece accidente. Și vegheați atunci când nu aveți pe nimeni în preajmă.

— Morbleu! exclamă de Bergerac. Dacă n-ar exista legea asta stupidă privind duelurile, l-aș putea provoca pe Ioan și n-ar scăpa de ascuțișul spadei mele. Tu, Sinjoro Clemens, ești vinovat de prevederile ei.

— Am crescut într-o țară în care duelurile erau lucruri obișnuite, spuse Sam. Obiceiul acesta mă revoltă. Dac-ai fi asistat la tragediile… În fine, să lăsăm asta. Cred că și tu ai văzut astfel de scene, care se pare că nu te-au sensibilizat prea mult. În orice caz, crezi că Ioan te-ar lăsa să trăiești până când l-ai provoca la luptă? Nici gând, ai dispărea ori ai cădea victimă vreunui accident, poți fi sigur de asta.

— Da’ Ioan n-ar putea zuferi un aczident? se miră Joe Miller.

— Cum ai reuși să treci de zidul viu format de gărzile lui de corp? îl întrebă Sam. Nu, numai un accident adevărat ar rezolva problema.

Îi trimise pe ceilalți la treburile lor și rămase doar cu de Bergerac și Joe, care nu se dezlipea de el decât dacă era bolnav ori Sam dorea să fie singur cu gândurile lui.

— Necunoscutul a spus că a ales doisprezece oameni pentru atacul final asupra Turnului Cețurilor, continuă Sam. Eu, tu, Joe, Francis Burton și Odiseu suntem cinci. Dar nici unul dintre noi nu știe care sunt ceilalți șapte. Acum Odiseu a dispărut și numai Dumnezeu știe dacă-l vom mai vedea vreodată. Necunoscutul a dat de înțeles că toți doisprezece se vor îmbarca pe Vapor în cursul călătoriei. Dar dacă Odiseu ar fi resuscitat undeva în josul Fluviului, prea departe pentru a reuși să revină aici înainte de a încheia construcția Vaporului, ghinionul lui.

Cyrano ridică neputincios din umeri și-și frecă nasul mare.

— De ce-ți faci griji? Ori așa-ți stă în fire? Din câte știm, ar putea fi în viață. Pesemne s-a întâlnit cu Necunoscutul Misterios despre care, apropo, Odiseu susține c-ar fi femeie și atunci nu e același cu cel cunoscut de noi doi — mordieux! m-am îndepărtat de la subiect! Cum spuneam, Odiseu putea fi convocat pe neașteptate de această persoană misterioasă și la momentul potrivit vom afla ce s-a întâmplat. Să-l lăsăm pe acest înger sau diavol — din umbră să se îngrijească de toate. Noi trebuie să ne vedem de construcția fabulosului Vapor și să-i dăm la o parte pe toți cei care ne stau în cale.

– Înzelepte vohbe ai jis, interveni Joe. Dacă lui Zam i-ar crezte câte-un fir de păr de fiecare dată când îji fașe grizi, ar arăta ca un pohc zbinoz. Șeea șe, dacă mă gândezc mai bine…

— Din gura pruncilor… și din codițele maimuțelor, spuse Sam. Ori o fi invers? N-are importanță, dacă totul merge cum gândim noi — și până acum nu s-a prea întâmplat așa peste treizeci de zile vom începe să sudăm plăcile de magnaliu pentru corpul vasului. Aceea va fi cea mai fericită zi din viața mea, în afară de data lansării la apă. M-aș bucura chiar mai mult decât dacă Livy ar spune da…

Ar fi putut să-și pună frâu limbii înainte de a spune așa ceva, însă voia să-l sâcâie pe Cyrano. Cu toate acestea, franțuzul nu ripostă. De ce-ar fi făcut-o? O avea pe Livy, iar ea era mereu de acord cu el.

— Eu unul nu aprob ideea, spuse Cyrano, fiindcă sunt un om pașnic. Aș vrea să-mi găsesc răgazul de a mă bucura de lucrurile frumoase pe care le poate oferi viața. Aș fi încântat și să pună capăt războaielor, iar dacă ar avea loc vărsări de sânge, aș prefera ca ele să se petreacă între adevărați domni care știu să mânuiască o spadă. Mi-e clar că nu putem construi vaporul fără piedici, deoarece aceia care nu au fier îl vor, și nu se vor da înapoi de la nimic pentru a pune mâna pe el. De aceea, eu unul cred că, într-o anume privință, Ioan Fără-de-Țară are dreptate. Poate c-ar trebui să declanșăm un război nimicitor de îndată ce vom avea arme suficiente, astfel încât să curățăm valea Fluviului pe ambele maluri, înlăturând orice opoziție cale de treizeci de mile în ambele direcții. Iar atunci am avea acces nestingherit la lemn, bauxită și platină…

— Dar chiar dacă am ucide toți locuitorii, a doua zi teritoriul ar fi repopulat la loc, îl tempera Sam. Știi cum funcționează resuscitarea. Ai văzut cât de repede s-a umplut zona de oameni după ce meteoritul pustiise totul.

Cyrano ridică în aer un deget lung și murdar. Sam se întrebă dacă Lily pierdea mereu bătălia pe care o ducea pentru a-l face să fie curat.

— Mai e ceva, se învioră Cyrano. Oamenii aceștia vor rămâne dezorganizați, iar noi, fiind de-ai casei, îi vom înregimenta și îi vom face cetățeni ai unui stat extins. Îi vom include în loteria pentru ocuparea locurilor din echipajul vaporului. Până la urmă, am câștiga timp dacă am sista construcția vaporului și am proceda așa cum am sugerat eu.

„Iar eu te voi trimite în fruntea trupelor”, gândi Sam. „Și vom reînvia istoria lui David, a Batshebei și a lui Uriah. Cu diferența că probabil David nu avea mustrări de conștiință care să-i tulbure somnul pentru faptele comise.”

— Nu sunt de acord, reveni Sam. În primul rând, cetățenii noștri se vor opune din răsputeri pentru a-și apăra poziția, fiindcă ei participă la construirea vaporului Nu se vor lăsa atrași într-un război de cucerire, mai ales când își vor da seama că, incluzând și alți oameni în loterie, șansele lor s-ar diminua serios. Pe de altă parte, nu e cinstit.

De Bergerac se ridică ținându-și o mână pe mânerul floretei.

— Poate ai dreptate. Dar în ziua în care ai făcut un legământ cu Ioan Fără-de-Țară și l-ai ucis pe Erik Bloodaxe ai acceptat să asociezi construcția vaporului cu vărsarea de sânge, trădarea și cruzimea. Toate acestea erau inevitabile dacă voiai să-ți vezi visul cu ochii. Numai că nu poți începe astfel pentru ca mai târziu să eviți comiterea de fapte similare sau chiar mai cumplite, în nici un caz, dacă ții la vapor. Iar acum, noapte bună, amice.

Se înclină și plecă. Sam pufai din trabuc, apoi spuse:

— Cât îl urăsc pe omul ăsta! A rostit adevărul! Joe se ridică și podeaua gemu sub greutatea lui.

— Eu mă dug ză mă gulg. Mă doare gabul. Mă doare undeva de toată iztoria azta. Ori o fagi ori laz-o baltă. Treaba-i glară.

— Dac-aj gândi gu alt seva, aj jișe așclazi lugru, îl maimuțări Sam. Hai că-mi placi, Joe. Ești grozav! Ce simplă-i lumea! Problemele te trimit la culcare și gata! Pe când eu…

— Noapte bună, Zam! spuse Joe și se duse în texas. Sam se asigură că ușa fusese baricadată și că paznicii postați în jurul clădirii erau la posturile lor. Apoi se culcă și el.

Îl visă pe Erik Bloodaxe, care-l fugărea pe toate punțile, până în magazia vaporului și se trezi urlând. Joe stătea aplecat asupra lui, scuturându-l. Picăturile de ploaie răpăiau pe acoperiș, iar de undeva, de lângă povârnișul muntelui, se auzi bubuitul tunetului.

După ce puse de cafea, Joe mai rămase o vreme lângă el. Puse o lingură de cristale în apă rece, iar dizolvarea lor încălzi întregul amestec în câteva secunde. Sorbiră din căni, Sam fumă o țigară și vorbiră despre zilele când călătoriseră în josul Fluviului împreună cu Bloodaxe și vikingii lui în căutare de fier

— Pe-atunji măcar ne mai diztram din gând în gând, remarcă Joe. Z-au dus vremurile azelea. Agum numai mungă zi mungă zi-s prea mulzi care ne vor pielea. Zi gând golo, femeia ta apare gu năzosul ăzta de Zyrano.

Sam pufni în râs și spuse:

— Mulțumesc, Joe, n-am mai râs de zile întregi. Năsos! Doamne-Doamne.

— Zam, uneori zunt prea zubtil pentru tine.

Joe se ridică de la masă și se întoarse în camera lui. În ultima vreme dormiseră prea puțin. Lui Sam îi plăcuse dintotdeauna să lenevească în pat chiar după o noapte de somn odihnitor. Acum abia dacă reușea să prindă cinci ore pe noapte, deși uneori își făcea chiar și siesta. Mereu se găsea câte cineva care avea vreo întrebare ori vreo chestiune de lămurit. Inginerii-șefi se dondăneau asupra unor aspecte, iar asta îl deranja în mod deosebit pe Sam. Își închipuise că ingineria era ceva din cale-afară de clar și precis. Dacă aveai o problemă, găseai și soluția cea mai potrivit! Dar van Boom, Velitsky și O’Brien păreau să trăiască fiecare în lumea lui, nereușind să se pună de acord, în cele din urmă, pentru a scăpa de orele enervante și chiar pierdute inutil în discuții contradictorii, Sam îl delegase pe van Boom să-și spună ultimul cuvânt Trebuia ca inginerii să nu-l mai sâcâie cu nimic decât dacă aveau nevoie de aprobarea lui.

Numărul de probleme pe care le considerase de competența exclusivă a inginerilor, dar care aveau nevoie de aprobarea lui, era uimitor de mare.

Ieyasu nu se mulțumise să cucerească doar zona locuită de boșimani-hotentoți de pe malul celălalt al Fluviului, ci acapara și nouă mile din teritoriul ulmak. Apoi trimisese o flotă în aval, către fâșia de trei mile la sud de ulmaki, unde trăiau indieni sac și fox, originari din secolul al X Vll-lea. Ocupă aceste pământuri doar măcelărind jumătate din locuitori. Ieyasu începu să se codească, cerând un preț mai mare pentru lemn. De asemenea, voia și un vehicul amfibiu la fel cu Balaurul de Foc I.

Parolando tocmai se pregătea să termine al doilea amfibiu. Între timp fuseseră dați mai bine de cinci sute de negri contra unui număr similar de dravidieni. Sam refuzase cu încăpățânare să accepte arabi wahhabi sau insistase ca indienii asiatici să sosească primii. Evident, Hacking era nemulțumit de această situație, dar în acord nu se specificase care dintre grupuri avea prioritate.

Aflând prin spioni despre cererile lui Ieyasu, Hacking trimise un mesaj. Voia și el un vehicul amfibiu și era gata să dea în schimb o mare cantitate de minerale. Publius Crassus a Tai Fung se aliară pentru a invada teritoriul de peste Fluviu, ocupat de oameni din Epoca de Piatră adunați acolo din toate epocile și locurile, care ocupau o porțiune lungă de paisprezece mile de-a lungul malului stâng. Copleșindu-i prin număr armament, invadatorii uciseră jumătate din populație, iar restul de-veniră sclavi. Și ei ridicară prețul lemnului, dar îl menținură sub cel cerut de Ieyasu.

Spionii aduseră vestea că Chemsky, domnitor peste o națiune ce ocupa o porțiune de paisprezece mile lungime la nord de Parolando, făcuse o vizită în Soul City. Puteau doar să-și imagineze ce se întâmplase acolo, fiindcă Hacking pusese la punct un sistem de securitate a cărui eficiență era de sută la sută. Sam trimisese acolo opt spioni negri și știa că Ioan expediase cel puțin doisprezece. Într-o noapte, târziu, capetele tuturor spionilor fuseseră aruncate din bărci peste zidul ce se întindea de-a lungul malului.

Van Boom veni la Sam în miez de noapte și-i spuse că Firebrass îl abordase cu fereală.

— Mi-a oferit postul de mecanic-șef pe vapor, recunoscu el.

– Ți l-a oferit el? exclamă Sam, cât pe ce să scape trabucul din gură.

— Da. N-a zis-o în atât de multe cuvinte, dar asta am înțeles. Vaporul va fi luat de cetățenii din Soul City, iar eu voi fi mecanic-șef.

– Și cum ai primit generoasa ofertă? La urma urmei, tu oricum n-ai ce să pierzi.

— I-am spus să nu creeze un pseudocircuit. Să spună limpede ce vrea. N-a vrut, deși a mustăcit, drept care l-am anunțat că nu ți-am jurat credință, dar am acceptat oferta ta și n-am de gând să te trădez, iar dacă s-ar întâmpla ca Soul City să atace Parolando, l-aș apăra până la moarte.

— Grozav, superb! se bucură Sam. Poftim, ia o gură de whisky! Ia și-un trabuc! Sunt mândru de tine, dar și de mine însumi dacă am reușit să inspir un asemenea sentiment de loialitate Dar aș fi vrut… aș fi vrut…

Van Boom îl privi peste marginea cănii.

— Da?

— Aș fi vrut să-l mai tragi de limbă. Am fi putut afla mai multe dacă te prefăcea că accepți.

Van Boom puse cana pe masă și se ridică. Trăsăturile lui atrăgătoare se înăspriseră.

— Eu nu vreau să mă mânjesc spionând!

– Întoarce-te! strigă Sam, dar van Boom nu-l luă în seamă. Sam își prinse capul între brațe pentru o clipă, apoi puse mâna pe cana lui van Boom. Despre Samuel Langhorne Clemens nu se va afirma niciodată că aruncă whiskyul pe apa sâmbetei. Fie el bun ori rău, cu toate că potirele nu ofereau decât de cea mai aleasă calitate.

Lipsa de realism a lui van Boom îl irita. În același timp, avea un plăcut sentiment de satisfacție. Era încântat să constate că mai existau pe lume oameni incoruptibili.

Era o mângâiere că nu trebuia să-și facă griji în privința lui van Boom.




23


La miezul nopții se trezi întrebându-se dacă nu se impunea să fie îngrijorat. Dacă van Boom nu era chiar atât de curat cum se prezenta singur? Oare nu cumva șiretul de Firebrass îl sfătuise pe van Boom să vină la Clemens cu însăilătura aceea? Nici nu exista o stratagemă mai bună pentru a deruta pe cineva. Dar atunci, ar fi fost mai bine dacă van Boom s-ar fi prefăcut că acceptă să-i dea speranțe lui Firebrass.

— Am început să gândesc la fel ca Regele Ioan! se trezi Sam vorbind cu voce tare.

În cele din urmă, hotărî să se încreadă în van Boom. Era destul de rigid și uneori se comporta oarecum straniu, lucru de așteptat din partea unui inginer, dar avea o ținută morală inflexibilă, de parcă ar fi fost fosilizată.

Munca la mărețul Vapor continua zi și noapte. Plăcile bordajului fuseseră sudate, iar traversele la fel. Batacitorul și uriașele motoare electrice se montaseră, iar lucrările la sistemul de transport al macaralelor și motoarelor se încheiaseră. Macaralele]n sine erau niște structuri enorme plasate pe șine și acționate cu ajutorul electricității stocate în prototipul de batacitor. Erau oameni care veneau de la depărtare de mii de mile din susul și josul fluviului cu catamarane, galere, bărci scobite în trunchiuri de copaci, canoe, doar pentru a vedea vestitele lucrări.

Sam și Ioan fură de acord că mulțimea de oameni care umblau de colo-colo vor încurca muncitorii și vor permite spionilor să acționeze fără să se mai teamă.

— De asemenea, umbletul fără rost îi va pune în fața ispitei de a fura și n-am vrea să ne învinovățească cineva că-i împingem la păcat pe oameni. Și-așa au destule necazuri, remarcă Sam.

Ioan nu gustă gluma. Semnă ordinul de expulzare a tuturor străinilor, cu excepția ambasadorilor și mesagerilor, iar această măsură stăvili sosirea altora. Asta nu împiedică nenumărate ambarcațiuni să navigheze pe lângă mal pentru ca ocupanții lor să poată privi cu aviditate. Zidurile din piatră și pământ erau aproape terminate. Existau, totuși, multe spații goale prin care cei curioși încă se puteau holba. Aceste deschideri în zid fuseseră lăsate pentru pătrunderea navelor de transport care aduceau lemn, minereu și cremene. Pe de altă parte, cum câmpia urca spre poalele dealurilor, turiștii puteau vedea multe dintre fabrici și macarale, iar structura impunătoare a șantierului naval putea fi zărită de departe.

După o vreme, traficul turistic se mai subție. Prea mulți dintre curioși căzuseră în ghearele neguțătorilor de sclavi. Așa se duse vestea că era primejdios să călătorești pe această porțiune a Fluviului. Trecură șase luni. Lemnul din zonă fusese epuizat. Bambusul atingea dimensiuni utilizabile într-o perioadă cuprinsă între trei și șase săptămâni; copacii aveau nevoie de șase luni pentru a ajunge la maturitate. Statele înșirate pe o distanță de cincizeci de mile în susul și-n josul Fluviului față de Parolando abia de aveau lemn pentru nevoile lor interne.

Reprezentanții săi încheiară tratate cu state situate la mari depărtări, dând minereu de fier și arme pentru a obține alimente, Parolando încă poseda mari cantități de siderit, așa încât Sam nu se temea că ele se vor epuiza curând. Extragerea minereului, care făcuse ca zona centrală din Parolando să arate ca un peisaj bombardat cu arme grele, cerea însă o imensă forță de muncă și multe utilaje. Pe de altă parte, cu cât se aducea mai mult lemn, cu atât creștea numărul de oameni și utilaje care abandonau munca la construcția vaporului, trecând la producerea de arme necesare achitării obligațiilor. În plus, dezvoltarea transportului fluvial crease o cerere sporită de lemn pentru construirea de ambarcațiuni. Si trebuia ca tot mai mulți oameni să fie pregătiți pentru a deveni marinari și paznici, necesari protecției flotei care transporta lemn și minereu. Se ajunsese până acolo, încât uneori se vedeau siliți să închirieze ambarcațiuni de la statele învecinate, iar taxele erau plătite, ca de obicei, în nichel-crom și arme.

Sam dorea să fie prezent la șantierul naval din zori și până la lăsarea întunericului, ba chiar și mai târziu, fiindcă ținea să vadă cu ochii lui orice progres, fie el cât de mic, înregistrat în construirea marelui Vapor. Avea însă atâtea sarcini administrative, unele legate indirect de vapor, altele nu, încât nu putea sta pe șantier decât două-trei ore pe zi, asta când avea noroc. Încercă să-l convingă pe Ioan să preia o parte din problemele administrative, însă acesta nu accepta decât îndatoriri care să-i confere mai multă putere asupra forțelor militare sau să-i per-mită exercitarea de presiuni împotriva celor care i se opuneau.

Previziunile lui Sam, care se temuse că apropiații săi vor deveni victime ale unor tentative de asasinat, nu se adeveriră. Fură menținute paza de corp și veghea atentă pe timp de noapte, dar Sam socoti că Ioan hotărâse sa nu stârnească suspiciuni, măcar o vreme. Constatase probabil că-și împlinea mai bine scopurile dacă aștepta până când vaporul va fi aproape terminat.

— Zam, nu creji cumva că te înjeli în privinza lui Ioan? întrebă Joe într-o bună zi. Poate că se va mulzumi cu poztul de zegund pe babor.

— Joe, oare tigrul se poate lipsi de colți?

— Poftim?

— Ioan e putred până în măduva oaselor. Vechii regi ai Angliei n-au impresionat niciodată prin ținută morală: Singura diferență dintre ei și Jack Spintecătorul a fost că ei au acționat fără fereală, având binecuvântarea Bisericii și Statului. Ioan a fost însă un monarh atât de perfid, încât prin tradiție s-a stabilit ca nici un alt rege al Angliei să nu mai poarte numele de Ioan. Nici măcar Biserica, deși dovedise o îngăduință ieșită din comun față de nelegiuirile săvârșite de mai marii regatului, nu l-a putut înghiți pe Ioan. Papa a aruncat Interdictul asupra întregii națiuni și l-a făcut pe Ioan să se târâie în genunchi până la picioarele sale, cerșind îndurare și scâncind ca un câine bătut. Eu cred că până și atunci când a sărutat picioarele Papei a reușit să-i sugă puțin sânge din degetul mare. Iar după ce l-a îmbrățișat pe Ioan, sunt sigur că Papa s-a controlat prin buzunare să vadă dacă nu-i lipsea ceva. Vreau să-ți intre în cap că Ioan nu s-ar putea îndrepta nici dacă ar vrea asta. Va rămâne pentru totdeauna un ticălos cu două fețe, o hienă, un sconcs.

Trăgând dintr-un trabuc ceva mai lung decât propriu-i nas, Joe spuse:

— Eu unul, nu-mi dau zeama. Oamenii ze mai zghimbă. Uită-te numai șe-a făgut Bizeriga celei de-A Doua Janze din unii. Ia-l de ezemblu pe Goring. Gândejte-te la tine. Zbuneai gă pe vremea ta femeile purtau ztraie care le azgundeau trupul de la gât pân’ la gâlgâie ji-zi fierbea zângele doar dagă vedeai o glejnă, ce să mai zic de-o goabză! Acum rămâi de lemn, ghiar dacă veji zi nu ztiu țe…

– Știu, știu! aprobă Sam. Vechile atitudini și ceea ce psihologii numesc reflexe condiționate se modifică. Tocmai la asta mă refeream când spuneam că oamenii care rămân prizonieri ai prejudecăților rasiale și sexuale pe care le-au avut pe Pământ nu profită de avantajele oferite de Fluviu. Omul se poate schimba, dar…

— Poate? se miră Joe. Dar mi-ai zbuz mereu gă totul, bână ji modul în gare gândejte zi aczionează omul, e determinat de șeea șe s-a betregut cu mult înainte de a ze nazte. Azta șe înzeamnă? Înzeamnă gă e vorba de filojofie deterministă, atâta tot. Uite, dacă-zi înghibui că totu-i fîczat dinainte, iar oamenii zunt mașini, ca ză zbunem lugrurilor pe nume, atunji cum pozi crede că ei ze mai pot zghimba?

— Păi, încercă Sam să tragă de timp, și ochii albaștri-deschis îi străluciră fioros pe sub sprâncenele stufoase, ei bine, până și teoriile mele sunt determinate mecanicist, iar dacă se bat în cap, n-am ce face.

— Atunji, pentru numele lui Dumnejeu, exclama Joe, azvârlindu-și în aer mâinile mari cât niște mingi de fotbal, șe rost are să dizgutăm despre asta? Sau să fașem șeva? De șe nu renunți?

— Fiindcă nu mă pot înfrâna, se dezvinovăți Sam. Soarta mi-a fost hotărâtă, fiecare gând și faptă mi-au fost stabilite atunci când primii doi atomi din acest univers s-au ciocnit.

– În cajul ăzta nu ești, ăă, răzbunător pentru faptele tale, adevărat?

— Așa e, aprobă Sam, simțindu-se cam stingherit.

— Alungi nu-l butem acuja pe Ioan gă e un porg demn de toi disprețul, trădător zi înzetat de sândze?

— Nu, și cu toate astea, mi-e imposibil să nu-l disprețuiesc din tot sufletul ca pe un porc ce e.

— Dacă ar veni șineva mai dejtept decât mine ji zi-ar demonztra, printr-o argumentazie lojică de netăgăduit, că grezejiti prin filojofia ta, atunji o ză afirmi că e normal ză zocoteazcă rău raționamentul tău? Numai că d grejejte, findgă zi el e predeterminat, din pungt de vedere meganic, ză gândeasgă aza.

— Am dreptate, și sunt sigur de asta, insistă Sam, trăgând înfuriat din trabuc. Acest individ ipotetic nu m-ar putea convinge, deoarece nici propriul lui raționament nu izvorăște din voința lui liberă, care e ca un tigru vegetarian, ceea ce vrea să însemne că așa ceva nu există.

— Dar niși razionamentul tău nu ijvorăjte dintr-o voinză liberă.

— Adevărat. Toți suntem anapoda. Credem ce vrem noi.

— Zam, tu-i iei în râz pe șei caracterijazi prin ignoranză de neînvinz. Cu toate aztea, zi tu ejti unul dintre ei.

— Ferească-ne Dumnezeu de maimuțoii care se cred filozofi!

— Pai vezi? Când nu mai găzejti replică, recurji la inzulte! Regunoajte, Zam! Razionamentele tale nu prea ztau în pijioare!

— Ba tu nu ești în stare să pricepi ce vreau să zic, pentru că ești, nu se dădu bătut Sam.

— Ar trebui ză vorbejti mai dez cu Zyrano de Berjerag, Zam. E la fel de ținic, deji nu împinje determinizmul atât de departe.

— Aș spune că voi doi nu puteți sta de vorbă. Cum de nu vă urâți unul pe altul când semănați atât de mult? Cum poți să te rabzi cu nasul acela fără să izbucnești în râs? Arătați ca doi furnicari…

— Inzultă, inzultă! O, la șe bun?

— Ai dreptate, recunoscu Sam.

Joe nu-i ură noapte bună și nici nu strigă după el. Era cătrănit. Părea atât de prost cu fruntea aceea îngustă, cu ochii înfundați în orbite, cu nasul semănând cu o pătlăgică murată și stârnind râsul, cu statura de gorilă și cu păroșenia lui. Făcând însă abstracție de vorbirea lui pocită și de ochii minusculi și albaștri, Joe dovedea o inteligență de netăgăduit.

Cel mai mult îl tulbura afirmația lui Joe că gândirea deterministă nu reprezenta decât o justificare menită să facă uitată vina. Vină pentru ce? Pentru tot răul ce li se întâmplase celor pe care-i iubea.

Dar acesta era un labirint filozofic ce sfârșea printr-un impas. Credea în determinismul mecanicist fiindcă dorea să nu se simtă vinovat, ori trăia cu sentimentul vinovăției, deși nu era cazul, fiindcă universul mecanicist hotărâse că ar trebui să fie apăsat de vină?

Joe avea dreptate. N-avea rost să se gândească la asta. Dar în cazul în care gândirea cuiva era dirijată de primii doi atomi care se ciocnesc, atunci cum să nu se gândească la așa ceva, mai ales că el era Samuel Langhorn Clemens, alias Mark Twain?

Rămase treaz până mai târziu, dar nu pentru c-ar fi avut ceva de lucru. Bău cel puțin trei sferturi de litru de alcool etilic amestecat cu suc de fructe.

Cu două luni în urmă. Firebrass afirmase că nu putea înțelege cum de nu reușiseră cei din Parolando să producă alcool etilic. Sam se mirase. Nu știuse că putea face alcool din cereale. Socotea că singurele cantități de alcool erau cele oferite cu zgârcenie de potire.

Ba nu, spusese Firebrass. Cum de nu-l informase nici unul dintre ingineri? Dacă aveau la dispoziție materialele necesare, cum ar fi acid, gaz de cărbune sau aldehidă acetică și un catalizator adecvat, atunci celuloza putea fi transformată în alcool etilic. Acesta era un lucru la îndemâna oricui. Dar, după părerea lui, Parolando era deocamdată singurul loc de-a lungul întregului Fluviu care avea materialele necesare pentru a obține alcool.

Sam îl convocase pe van Boom, dar acesta spusese că avea destule necazuri și fără să pună alcool la dispoziția oamenilor care oricum obișnuiau să bea peste măsură.

Sam comandase materialele, iar oamenii exultaseră. Din câte se știa, era pentru prima oară în istoria Fluviului că se fabrica alcool de uz alimentar în cantități mari. Cu excepția misionarilor celei de-A Doua Șanse, cetățenii erau mai fericiți, iar Parolando avea o nouă industrie. Acum exportau alcool în schimbul lemnului și bauxitei.

Sam se prăbuși în pat și a doua zi, lucru neobișnuit, refuză să se scoale înainte de răsăritul soarelui. Dar în zilele următoare se trezi ca de obicei.

Sam și Ioan îi trimiseseră un mesaj lui Ieyasu prin care îi comunicau că vor considera drept act ostil invadarea restului teritoriului ulmak aparținând Țării lui Chernsky.

Ieyasu îi răspunsese că nu avea intenția de a pomi război împotriva acestor pământuri și, ca dovadă, cuceri statul situat imediat la nord de al său, Țara lui Sheshshub. Acesta, un asirian născut în secolul al Vll-lea î.e.n., fusese general în armata lui Sargon al II-lea și de aceea, ca majoritatea Oamenilor puternici de pe Pământ, devenise conducător pe Lumea Fluviului. Luptă curajos împotriva lui Ieyasu, însă invadatorii îl copleșiră prin număr.

Ieyasu reprezenta o primejdie. Dar nu era singurul care-l silea pe Sam să vegheze zi și noapte. În cele din urma, Hacking transmisese prin Firebrass un mesaj, cerând ca Parolando să nu mai tragă de timp. Vroia vehiculul amfibiu ce i se promisese de multă vreme. Sam invocase tot soiul de dificultăți tehnice, dar Firebrass îi spuse că aceste scuze nu mai erau acceptate. De aceea cu mare părere de rău, expediară primul Balaur de Foc III.

Sam îi făcu o vizită lui Chernsky pentru a-l asigura că Pali rolando va apăra Cernskujo. Când se întoarse, la jumătate de milă depărtare de fabrici unde era aer curat, Sam avu senzația că se îneacă. Trăise atâta vreme în atmosfera încărcată de acizi si fum, încât se obișnuise cu ea, iar vacanța petrecută departe de casă îi curățase plămânii. Era ca și cum ar fi intrat într-o fabrică de clei și sulf. Deși bătea cu cincisprezece mile pe oră, vântul nu reușea să disperseze îndeajuns de repede fumul. Nici nu era de mirare că cei din Publiujo, așezați la sud de Parolando, se plângeau din pricina asta.

Construcția vaporului progresa. Stând în fiecare dimineață în fața iubloului timoneriei sale, Sam îl putea admira, iar asta reprezenta o consolare pentru truda, osteneala, urâțenia cumplită și duhoarea din jur. Peste alte șase luni vor fi terminate cele trei punți și se vor instala marile roți cu zbaturi. După aceea, porțiunea de cocă în contact permanent cu apa va fi acoperită cu un strat protector din plastic. Acesta va împiedica electroliza magnaliului, dar va reduce și turbulența apei, adăugând astfel zece mile pe oră la iuțeala vaporului.

Între timp, Sam primise vești îmbucurătoare. În Seliujo, țara situată la sud de Soul City, se descoperise tungsten și iridiu. Primi raportul de la prospector, care nu avusese încredere și transmită știrea prin altcineva. Veni însă și cu vești proaste. Selina Hastings refuza să permită celor din Parolando exploatarea minereului. Dacă ar fi știut că un parolandan făcea săpături în zona muntoasă l-ar fi alungat din țară. Nu dorea să se arate neprietenoasă, fiindcă îl iubea pe Sam Clemens, apreciindu-l ca om, dar nu era de acord cu Vaporul și de aceea n-ar fi îngăduit folosirea bogățiilor țârii ei pentru construirea lui.

Sam. explodă și, după cum se exprima Joe, „ztrigă de ze aude până departe”. Tungstenul era absolut necesar pentru creșterea rezistenței materialelor unelte, dar chiar și pentru aparate de radio și, evident, televizoare pentru televiziune cu circuit închis. Iridiul putea fi folosit pentru a conferi rezistență platinei din care se fabricau instrumente științifice, chirurgicale și vârfuri de peniță.

Necunoscutul Misterios îi spusese lui Sam că plasase zăcământul de substanțe minerale aici fără știrea celorlalți Etici. Pe lângă bauxită, criolit și platină se găseau tungsten și iridiu. Dar se produsese o greșeală, astfel că acestea din urmă fuseseră plasate cu câteva mile mai la sud de primele trei.

Sam nu-i comunică imediat lui Ioan toate acestea, deoarece avea nevoie de timp să aprecieze situația. Ioan va cere, desigur, ca metalele să fie vândute statului Parolando, în caz contrar va declara război.

În vreme ce se învârtea agitat prin timonerie, umplând-o cu fum verzui de trabuc, auzi răpăit de tobe. Se folosea un cod necunoscut lui, dar pe care îl recunoscu după câteva clipe drept folosit de cei din Soul City. Curând apăru și Firebrass la picioarele scării.

— Sinjoro Hacking are știre despre descoperirea zăcământului de tungsten și iridiu în Selinujo. Dacă nu ajungi la o înțelegere cu Selina, nu cumva să-i invadezi țara. Ar considera asta drept declarație de război cu Soul City.

Sam privi pe iubloul de la tribord, pe lângă Firebrass.

— Uite-l și pe Ioan venind fuguța, spuse el drept răspuns. A auzit și el vestea. Sistemul lui de informații e la fel de bun ca și-al vostru, având doar câteva minute de întârziere. Nu știu pe unde se scurg informațiile din propria mea rețea, dar gaura-i atât de mare încât, dacă aș fi vapor, m-aș scufunda, ceea ce nu m-ar mira prea tare.

Ioan intră pufnind și gâfâind, cu fața congestionată și ochii bulbucați. De la introducerea alcoolului, se îngrășase și mai mult și când nu era cherchelit, era beat de-a binelea.

Sam era furios dar, în același timp, amuzat de situație. Ioan ar fi vrut să-l cheme pe Sam la palat, pentru a-și păstra neștirbită demnitatea de fost Rege al Angliei, Știa însă că Sam s-ar codi să vină și, până și se întâmple o asemenea minune, nu avea cum să afle manevrele puse la cale de Firebrass și Sam.

— Ce se petrece? se răsti el fulgerându-i cu privirea.

— Poate știi tu, îl înfruntă Sam, Se pare că ești mai bine informat decât mine asupra laturii misterioase a afacerii,

— N-am de gând să-ți tolerez glumele proaste! răspunse Ioan. Apoi, fără să-l invite nimeni, își turnă o stacană de alcool. Am înțeles la ce se referă mesajul, chiar dacă nu știu codul!

— Atâta lucru am priceput și eu, spuse Sam. Spre informarea ta, în caz că ți-a scăpat ceva…, și-i relată ce discutase cu Firebrass.

— Aroganța voastră, a negrilor, devine insuportabila, se scapă Ioan. Vă permiteți să recomandați conducătorilor din Parolando, stat independent, cum să-și rezolve probleme de interes vital. Ei, te asigur că eu nu îngădui așa un amestec. Într-un fel sau altul, tot vom obține metalele acelea. Selinujo n-are nevoie de ele, pe când noi, da! Nu vor păți nimic dacă ni le dau. Vom face un târg cinstit.

— Cum? întrebă Firebrass. Cei din SeJinujo nu vor nici arme, nici alcool. Ce le poți oferi?

— Pace, protecție împotriva unui război!

Firebrass ridică din umeri și zâmbi ironic, amplificând mânia lui Ioan.

— Desigur, puteți să faceți oferta. Dar spusele lui Hacking rămân valabile.

— Hacking nu-i iubește deloc pe cei din Selinujo; spuse Sam. I-a pus pe goană pe toți misionarii; fie ei albi ori negri.

— Fiindcă predicau un pacifism imediat. Mai propovăduiesc, și chiar practică, iubirea semenului, indiferent de culoarea pielii, iar Hacking susține ea ei constituie un pericol pentru stat. Negrii trebuie să se apere, altfel vor cădea din nou pradă sclaviei.

— Negrii? exclamă Sam.

— Da, noi, negrii, răspunse Firebrass, zâmbind.

Nu era prima oară că Firebrass lăsa impresia că nu prea dădea atenție culorii pielii. Identificarea lui cu negrii în sine nu era fermă. Viața nu-i fusese cu totul ferită de influența prejudecaților rasiale, dar ele nu-l afectaseră prea mult. Și uneori făcea afirmații care dădeau de înțeles că nu i-ar displăcea să primească o cușetă pe vapor.

Purtarea lui de până acum putea fi un joc, desigur.

— Vom negocia cu Sinjorino Hastings, spuse Sam. Ar fi bine să avem aparate de radio și televizoare pe vapor, iar atelierelor le-ar trebui tungsten. Dar ne-am putea descurca și fără ele.

Clipi din ochi spre Ioan, în semn că n-ar fi rău să susțină și el ideea. Numai că Ioan se încăpățâna ca de obicei.

— E treaba noastră cum vom proceda cu Selinujo, nu a altora.

– Îi voi comunica lui Hacking, spuse Firebrass. Dar, cum e o persoană greu de clintit, nu va înghiți orice minciună, cu atât mai puțin din partea unor capitaliști albi puși pe cuceriri.

Sam dădu să se înece, iar Ioan rămase cu ochii cât cepele.

— Așa vă consideră! reluă Firebrass. Și după cum definește el termenii aceștia, sunteți așa cum zice.

— Fiindcă am mare nevoie de vapor! strigă Sam. Știi pentru ce-l construim, care-i scopul final?…

Se zbătu să-și tempereze furia, iar asta îl făcu să suspine. Simțea că se învârte lumea cu el. Fusese cât pe ce să aducă vorba despre Necunoscut.

— Care? întrebă Firebrass.

— Lasă, răspunse Sam. Nici unul. Vreau să ajung la izvoarele Fluviului, atâta tot. Poate vom descoperi secretul acestui balamuc de lume. Cine știe? Dar nu voi accepta critici clin partea unuia care stă pe noadă și vrea să-i strângă în jurul lui pe toți de suflet. Dacă atâta dorește, să-i fie de bine, dar eu îmi mențin idealul de integrare. Iar eu sunt un alb născut în Missouri la 1835! Ia comparați asta cu moștenirea voastră și cu lumea în care ați trăit! Problema e, dacă nu folosesc sideritul pentru a construi vaporul, care e proiectat doar pentru călătorie, nu cuceriri se va găsi altcineva s-o facă. Iar aceia s-ar putea să nu-l folosească în scop turistic,ci pentru a ocupa și lua în stăpânire.

— Uite cum stau lucrurile, până acum am satisfăcut cererile lui Hacking, am plătit prețuri umflate pentru minereuri, când am fi putut merge acolo să i le smulgem. Ioan și-a cerut scuze pentru modul în care v-a vorbit ție și lui Hacking, iar dacă-ți închipui că unui Plantagenet îi vine ușor să facă așa ceva, înseamnă că habar n-ai de istorie. Păcat că Hacking nutrește asemenea sentimente. N-am dreptul să-l învinovățesc. Sigur, îi urăște pe albi. Dar nu ne mai aflăm pe Pământ! Condițiile de aici sunt cu totul altele.

— Dar oamenii nu se pot debarasa de atitudinile dobândite, răspunse Firebrass. Ura și iubirea, simpatiile și repulsiile, prejudecățile, adversitățile, toate persistă.

– Însă ei se pot schimba! Firebrass rânji.

— Ba nu, dacă dăm crezare filozofiei tale. Ori dacă nu intervin forțe mecaniciste. Prin urmare, pe Hacking nu-l silește nimic să-și schimbe atitudinea. De ce-ar face-o? Aici a întâlnit aceeași exploatare și același dispreț pe care le cunoscuse și pe Pământ

— Nu vreau să mă cert pe tema asta, îi explică Sam. Să-ți spun cum ar trebui să procedăm!

Se opri o clipă și aruncă o privire pe iublou. Coca de culoare alb-cenușie și suprastructura luceau în lumina soarelui Ce frumusețe! Și, într-un fel, nava îi aparținea în întregime! Merita să îndure atâtea suferințe pentru ea!

— Să-ți spun ceva, reluă el, cu voce potolită. De ce nu vine Hacking aici într-o scurtă vizită? În felul acesta va vedea cu ce ne ocupăm și se va convinge. Va înțelege problemele cu care ne confruntăm. Poate ne va da dreptate și n-o să ne mai considere niște diavoli cu ochi albaștri care vor să-i faci sclav. Cu alte cuvinte, cu cât ne ajută mai mult, cu atât va scăpa mat curând de noi.

— O să-i transmit mesajul, încuviință Firebrass. Poate va accepta.

– Îl vom primi cu toate onorurile, îl asigură Sam. Salutat cu douăzeci și una de salve de tun, recepție fastuoasă, mâncare, băutură, daruri. Va descoperi că nu suntem niște răufăcători.

Ioan scuipă.

— Puah! făcu el, dar se mulțumi cu atât. Știa că propunerea lui Sam era bună.

Trei zile mai târziu, Firebrass aduse mesajul de răspuns. Hacking accepta să vină în vizită după ce Parolando și Selinujo vor cădea de acord asupra modului de utilizare a metalelor.

Sam se simți ca un cazan vechi și ruginii de pe un vas cu aburi de pe Mississippi. Încă puțină presiune și ar fi sărit în aer.

— Uneori îmi vine să-ți dau dreptate, strigă el către Ioan. Poate c-ar fi mai bine să cucerim aceste state și să terminăm odată!

— Bineînțeles, îi răspunse convins Ioan. Se vede de la o poștă că fosta Contesă Huntingdon mai mult ca sigur descendentă a vechiului meu dușman, Contele de Huntingdon — n-are de gând să cedeze. E o fanatică religioasă, o trăsnită, după cum bine zici. Iar Soul City va sări în grumazul nostru dacă invadăm Selinujo. Hacking nu-și poate lua cuvântul înapoi Iar acum, după ce i-am dat Balaurul de Foc III, e și mai puternic, Dar nu la asta mă refer; n-am ce-ți reproșa. M-am gândit mult cum să ieșim din încurcătura asta.

Sam încetă să se mai învârtă de colo-colo și-i aruncă o privire. Deci Ioan făcuse planuri. Umbrele vor porni furiș, profitând de beznă; scoase din teacă, pumnalele vor sclipi, aerul va deveni întunecat și înghețat de intrigi și înșelătorii; sângele va țâșni pretutindeni. Iar cei adormiți ar face bine să deschidă; ochii cât mai e vreme.

— Vă asigur că n-am luat legătura cu Ieyasu, puternicul nostru vecin de la nord, îi lămuri Ioan, stând prăbușit pe scaunul cu spătar înalt, îmbrăcat în piele roșie, fără a-și dezlipi ochii de la alcoolul purpuriu din stacana pe care o ținea ușor înclinată. Dar vă asigur că dețin informații, ori mijloace de a le obține. Sunt convins ca Ieyasu, care se simte foarte puternic, ar vrea să cucerească noi teritorii. Și ar dori să ne facă o favoare. Desigur, în schimbul unor servicii. Un vehicul amfibiu și o mașină zburătoare, să zicem. E-n stare de orice, numai să zboare și el, înțelegeți? Știați asta? Dac-ar ataca Selimijo, Hacking n-ar putea da vina pe noi. Iar dacă, după un conflict armat, Soul City ar fi distrus iar Ieyasu ar ieși slăbit, asta nu ne-ar fi de un real folos? Pe de altă parte, am aflat întâmplător că Chemsky a încheiat o înțelegere secretă cu Soul City și Tifonujo să intre ai luptă dacă vreunul dintre aliați ar fi invadați de Ieyasu. Bineînțeles că măcelul care-ar ieși i-ar șubrezi pe toți, iar noi am rămâne cei mai puternici. Atunci am putea ocupa toate aceste teritorii ori măcar ne-am vedea de treburile noastre fără să ne mai sâcâie nimeni. În orice caz, sigur am avea acces nestingherit la bauxită și tungsten.

Țeasta aceea de sub claia de păr roșcat și încâlcit pesemne că colcăia de viermi a căror hrană e corupția, intriga și calculul viclean. Omul dovedea atâta ticăloșie, încât era demn de toată admirația.

— Nu ți se-ntâmplă să te ciocnești de tine însuți când dai vreun colț? îl întrebă Sam.

— Poftim? făcu Ioan, ridicând ochii spre el. Asta-i una dintre insultele pe care nu le pricep decât cei aleși?

— Crede-mă, e cel mai ales compliment pe care-l vei primi vreodată… din partea mea. Desigur, nu-i decât o ipoteză. Dar dacă Ieyasu ar ataca Selinujo, ce scuză ne-am putea găsi? Cei din Selinujo nu i-au făcut nici un rău lui Ieyasu și se află la șaizeci de mile depărtare, pe malul pe care ne aflăm noi al Fluviului.

— De câte ori a avut nevoie un stat de motive întemeiate pentru a declanșa o invazie? întrebă Ioan. Problema e că, deși Ieyasu i-a alungat pe toți misionarii, Selinujo trimite mereu alții în locul lor. Și întrucât Selinujo nu pune capăt acestei activități…

— Ei bine, spuse Sam, eu n-aș antrena Parolando într-o asemenea aventură. Dar dacă Ieyasu hotărăște să pornească război, noi nu putem interveni.

— Si mă acuzi pe mine de necinste!

— N-am cum să împiedic așa ceva! protestă Sam, scoțându-și trabucul din gură. Nu pot! Iar dacă asta creează condiții favorabile pentru construcția vaporului, atunci vom profita.

— Cât va ține războiul, livrările din Soul City vor fi sistate, conchise Ioan.

— Avem stocuri suficiente pentru a rezista o săptămâni Vom avea probleme cu lemnul. Pesemne că Ieyasu va reuși să ne aprovizioneze chiar în condiții de război, întrucât luptele se vor purta la sud de Parolando. Ne-am putea ocupa de tăiere și de transport chiar noi. Dacă intenționează să mai amâne invazia cu câteva săptămâni, am putea face stocuri de minereu din Soul City, oferindu-le prețuri sporite. Poate le promitem chiar un avion, AMP-I. E floare la ureche pentru noi acum, de când avem aproape gata primul avion amfibiu. Totul nu-i decât o ipoteză, pricepi?

— Da, îi răspunse Ioan, încercând să-și ascundă disprețul. Lui Sam îi venea să urle că nu avea dreptul să fie disprețuitor. La o adică, a cui fusese ideea?

În următoarea zi, cei trei ingineri-șefi își pierdură viața.

Sam se afla acolo când s-a petrecut accidentul. Stătea pe o schelă de lângă tribordul vaporului, uitându-se spre bordajul deschis. Uriașa macara cu aburi tocmai ridica imensul motor electric de acționare a roții cu zbaturi din dreapta vaporului. În cursul nopții, motorul fusese transportat din clădirea în care se desfășor ase asamblarea. Operațiunea durase opt ore și se efectuase cu ajutorul unui scripete gigantic. Acesta împreună cu sute de oameni care trăseseră de cabluri așezaseră motorul pe un transportor care se mișca pe șine de oțel.

Sam se trezise în zori să supravegheze operațiunea finală, ridicarea și coborârea motorului în interiorul vaporului, precum și cuplarea sa la axul roții cu zbaturi. Cei trei ingineri stăteau pe fundul cocăi. Sam le strigase să se dea la o parte, fiindcă erau prea expuși dacă motorul ar fi scăpat din cabluri. Dar ei se așezaseră în trei puncte pentru a-i putea anunța pe oamenii de pe schelă care, la rândul lor, îl dirijau pe macaragiu.

Van Boom se întoarse să-l privească pe Sam și dinții lui sclipiră orbitor, în contrast cu chipul negricios. În lumina lămpilor electrice, pielea lui căpătase o nuanță purpurie.

Totul se petrecuse în aceeași clipă. Unul dintre cabluri plesnise, iar motorul se răsucise într-o parte. Vreme de o clipă, inginerii înghețaseră, apoi dăduseră să fugă, însă era deja prea târziu. Motorul căzuse și-i strivise pe toți trei.

Șocul clătinase coca, iar vibrațiile făcuseră ca schela pe care sc afla Sam să trepideze de parcă pământul ar fi fost zguduit de un cutremur.

De sub motor începu să șiroiască sânge.




24


A fost nevoie de cinci ore pentru montarea altor cabluri la macara, fixarea acestora și ridicarea motorului. După ce scoaseră cadavrele, spălară coca și coborâră motorul din nou. O verificare atentă stabilise că stricăciunile descoperite la manșoanele de protecție nu-i vor afecta performanțele.

Sam era atât de deprimat, încât îi venea să se așeze în pat și să nu se ridice o săptămână. Dar nu putea proceda astfel. Construcția trebuia să continue și, deși existau oameni capabili să se îngrijească de asta, Sam nu voia ca ei să-și dea seama cât de mult îl tulburase accidentul.

Sam avea mulți ingineri, dar van Boom și Velitsky erau singurii originari din secolul al XX-lea. Deși solicitase alții prin viu grai sau prin răpăit de tobe, nu primise nici o ofertă.

În a treia zi, îl invită pe Firebrass în timonerie pentru o discuție între patru ochi. După ce-l servi cu un trabuc și cu wisky, îl întrebă dacă voia să-i fie inginer-șef.

Firebrass aproape că scăpă trabucul din gură.

– Ține cârma, matelot! Mi se pare, sau ți-ai pierdut controlul? Nu cumva mă vrei domnișoară de onoare piua-ntâi?

— Poate-ar fi mai bine să vorbim în esperanto, sugeră Sam.

— Cum vrei, aprobă Firebrass. Să ne-ntoarcem la oile noastre. Spune-mi drept, ce gânduri ai?

— Aș vrea să obții aprobare, să lucrezi pentru mine, să zicem, temporar.

— Să zicem?

— Dacă dorești, postul e liber pe vecie, în ziua în care va porul va pomi în croazieră, poți deveni mecanic-șef.

Firebrass rămase tăcut. Sam se ridică și începu să măsoare încăperea încoace și încolo. Din când în când, arunca o privire pe iublouri. Macaraua așezase motorul de la tribord, iar acum cobora componentele batacitorului. După asamblarea tuturor pieselor, acesta avea să fie înalt de aproximativ doisprezece metri. Imediat după instalare, în cadrul unei curse de probă urma să se verifice funcționarea batacitorului și a motoarelor. Un cablu dublu, gros de cincisprezece centimetri, va fi desfășurat cale de șaizeci de metri, iar capătul liber va fi legat la o emisferă mare și goală pe dinăuntru care va fi plasată deasupra celei mai apropiate pietre-potir. Când piatra va elibera uriașa cantitate de energie electrică, ea va fi transmisă prin cabluri la batacitor, care o va înmagazina. După aceea, energia va fi extrasă la o putere controlată pentru acționarea motoarelor electrice.

Sam se îndepărtă de iublou.

— Asta nu înseamnă că te îndemn să-ți trădezi patria, spuse el. În primul rând, trebuie doar să obții aprobarea lui Hacking să lucrezi pentru mine la construcția vaporului. Mai târziu te poți decide dacă mergi cu noi. Ce preferi? Să rămâi în Soul City unde, în afară de trândăveală, nu ai mare lucru de făcut? Sau pornești alături de noi în cea mai grozavă aventura?

— Păi, dac-aș accepta oferta, spuse el rar, repet: dacă, n-aș vrea să fiu mecanic-șef. Prefer funcția de șef al forțelor aeriene.

— Funcția asta nu-i la fel de importantă ca aceea de mecanic-șef.

– Însă presupune mai multă muncă și răspundere! Știi, mă atrage ideea de a zbura din nou și…

— Poți zbura! Vei avea prilejul! Dar va trebui să te subordonezi lui von Richthofen, înțelegi? Lui i-am promis postul de șef al forțelor aeriene care, la urma urmei, sunt formate din numai două avioane. Atâta vreme cât poți zbura, ce-ți pasă dacă ești șef sau nu?

— E-o chestiune de mândrie. Am infinit mai multe ore de zbor pe aparate mai complexe, mai mari și mai rapide. Pe de altă parte am fost și astronaut. Am mers pe Lună, Marte, Ganymede și am orbitat în jurul lui Jupiter.

— Asta nu-nseamnă nimic, insistă Sam. Avioanele noastre sunt foarte primitive. Asemănătoare cu aparatele pilotate de Lothar în primul război mondial.

— De ce trebuie să fie un negru întotdeauna pe locul doi?

— Nu-i cinstit! nu se dădu bătut Sam. Ai putea fi mecanic-șef. Ai avea treizeci și cinci de oameni în subordine. Ascultă, dacă nu i-aș fi promis lui Lothar, ai primi funcția imediat, crede-mă!

Firebrass se ridică de la masă.

– Știi ce?! O să te-ajut la construcția vaporului și-o să pun la punct pregătirea mecanicilor. Dar trebuie să și zbor între timp, iar când va sosi momentul potrivit, mai discutăm și vedem cine va fi șeful forțelor aeriene.

— N-o să-mi calc promisiunea făcută lui Lothar.

— De acord, dar până atunci se pot întâmpla multe.

Pe de o parte, Sam se simți ușurat dar, pe de alta, îl cuprinse îngrijorarea. Hacking îi transmise, prin intermediul tobelor, aprobarea de a-l folosi pe Firebrass. Asta sugera că Firebrass trebuia să deprindă modul de funcționare al vaporului fiindcă, într-o bună zi, avea să devină mecanicul-sef al lui Hacking. Si chiar dacă Firebrass nu luase această posibilitate în calcul, pesemne că plănuia să-l elimine pe von Richthofen înainte de lansarea vaporului. Firebrass nu arăta ca un ucigaș nemilos dar, așa cum își poate da seama orice om inteligent care a trăit mult printre semenii săi, trăsăturile chipului sunt uneori înșelătoare.

Câteva zile mai târziu, Hacking trimise vorbă că era de acord să efectueze o livrare suplimentară de substanțe minerale în schimbul unui AMP-I. Firebrass zbură cu aparatul treizeci de mile până la granița de nord cu Soul City, unde un alt pilot, un negru care fusese general în cadrul Forțelor Aeriene ale SUA, preluă comanda. Firebrass reveni după câteva zile, călătorind cu o navă cu pânze.

Batacitorul și motoarele electrice funcționau perfect. Zbaturile se roteau încet în gol, apoi erau accelerate, rotindu-se atât de repede. Încât paletele scoteau un șuierat.

La momentul potrivit, urma să se sape un canal până la vapor, care va naviga până la Fluviu prin autopropulsie.

Lothar von Richthofen și Gwenafra nu se împăcau deloc. Lothar obișnuise să dea gata toate femeile și continua să flirteze cu oricare. De cele mai multe ori nu se mărginea doar la un simplu flirt. Gwenafra avea idei bine conturate despre fidelitate, lucru cu care Lothar era, în principiu, de acord. Practica însă îl dădea gata.

Hacking anunță că dorea să viziteze Parolando peste câteva zile. Avea intenția de a discuta o serie de probleme comerciale, de a se convinge de bunăstarea cetățenilor negri din Parolando a de a vedea mărețul Vapor.

Sam îi trimise vorbă că va fi încântat să-l primească. Adevărul era altul, dar. disimularea e esența diplomației. Pregătirile pentru cazarea lui Hacking și a delegației care-l va însoți, precum și aranjarea sălilor de discuții îi răpiră mult timp lui Sam, astfel că nu reuși să mai supravegheze lucrările.

Trebuia, de asemenea, să fie făcute pregătiri pentru andocarea numărului mare de nave cu minereu din Soul City. Hacking efectua o livrare de trei ori mai mare decât de obicei, ținând să-și dovedească astfel dorința sinceră de pace și înțelegere. Sam ar fi preferat ca livrările să fie eșalonate dar, pe de altă parte, era oportun să obțină cantități maxime în cel mai scurt timp posibil. Spionii îl informaseră că Ieyasu mobiliza câteva flote puternice și un mare număr de luptători de pe ambele maluri ale Fluviului. Tot el le ceruse celor din Selinujo să nu încerce debarcarea de misionari pe teritoriul său.

Nava lui Hacking trase la chei cu o oră înainte de amiază. Masivă și lungă de treizeci de metri, nava avea două catarge și vele aurite. Garda de corp a lui Hacking, alcătuită din negri înalți și musculoși, înarmați cu securi din oțel (dar și pistoale Mark I, ținute în hamuri mari), coborî cu pași hotărâți pe schela de bord. Purtau kilturi negre, iar căștile, platoșele și cizmele erau făcute din piele de pește. Formară două șiruri de câte șase de o parte și de alta a schelei și abia după aceea apăru și Hacking.

Era înalt, bine clădit, cu tenul cafeniu-închis, ochi ușor oblici, nas lat și turtit, buze groase și bărbie proeminentă. Își purta părul după moda numită „naturală”. Sam încă nu se obișnuise cu claia de păr creț de pe creștetele oamenilor de culoare. Îi crea o impresie nelămurită de indecență; părul negrilor ar fi trebuit să fie tuns foarte scurt. Impresia persistă chiar și după ce Firebrass îi explică pe scurt că, la sfârșitul secolului al XX-lea, americanii de culoare consideraseră purtarea „naturală” a părului drept un simbol al luptei lor pentru libertate. După părerea lor, părul tuns scurt simboliza castrarea negrilor de către albi.

Hacking purta un prosop negru drept mantie, un kilt negru și sandale din piele. Singura lui armă era o floretă aflată într-o teacă prinsă la centura lată din piele.

Sam făcu un semn și un tun trase douăzeci și una de salve. Tunul fusese plasat pe coama unui deal de la marginea câmpiei. Ceremonia nu avusese doar rolul de a-l onora pe Hacking, ci de a-l impresiona Chiar dacă nu avea în dotare decât o piesă de 75 de milimetri, numai Parolando poseda artilerie.

Se făcură prezentările. Hacking nu se arătă dornic să dea mâna cu gazdele sale, lucru care le conveni de minune lui Sam și lui Ioan. Fuseseră preveniți de Firebrass că lui Hacking nu-i plăcea să strângă mâna cuiva decât dacă-l considera prieten de nădejde.

Schimbară câteva banalități, vreme în care oamenii lui Hacking își așezară potirele pe cea mai apropiată piatră. După descărcarea electrică de la amiază își luară potirele, iar șefii de state, însoțiți de gărzile lor de corp și de cele de onoare, porniră spre palatul lui Ioan. Acesta insistase ca primele discuții să poarte acolo pentru a-l convinge, desigur, pe Hacking în legătură cu întâietatea sa în ierarhia statului. De data asta, Sam nu mai comentase. Pesemne că Hacking fusese informat de Firebrass care erau relațiile dintre Sam Clemens și Ioan Fără-de-Țară.

Mai târziu, trăi o tristă satisfacție văzând nefericirea de pe chipul lui Ioan, care era tratat ca o slugă în propria-i casă. În timpul prânzului, Hacking luă cuvântul și ținu o predică lungă și usturătoare despre relele pe care le făptuise omul alb împotriva celui de culoare. Din nefericire, acuzațiile lui Hacking erau pe deplin întemeiate. Tot ce spunea era adevărat. Sam fu nevoit să-i dea dreptate. Ce naiba, doar trăise pe vremea sclaviei și văzuse ce însemna ea, după cum fusese și martor la ororile Războiului Civil. Se născuse și crescuse între sclavi. Iar asta se întâmplase cu mult înainte de nașterea lui Hacking. Păi cum, doar scrisese Huckleberry Finn, Zevzecul Wilson și Un yankeu din Connecticut la curtea Regelui Arthur!

Află curând că nu avea nici un rost să-i spună lui Hacking toate astea. Acesta nu-i acorda nici o atenție.

Pe o voce pițigăiată, Hacking îi dădea înainte, amestecând vulgarități cu fapte, exagerări cu adevăruri, povești înfiorătoare privind sărăcia, maltratările, crimele, lipsurile și umilințele îndurate de negri.

Sam se simți vinovat și rușinat și, în același timp, înfuriat. De ce acest atac împotriva lui? La ce bun această acuzație generalizată?

— Sunteți vinovați cu toții! strigă Hacking. Fiecare alb e răspunzător!

— Până să mor n-am văzut mai mult de zece negri, spuse Ioan. Ce legătură am eu cu poveștile astea despre nedreptate?

— Dacă te nășteai cinci sute de ani mai târziu, ai fi fost cel mai mare exploatator al negrilor! îi răspunse Hacking. Știu totul despre tine, Maiestate!

Sam se ridică brusc în picioare și strigă:

— Ai venit aici să ne spui ce s-a întâmplat pe Pământ? Știm și noi! Dar asta-i de domeniul trecutului! Pământul a murit! Important e ce se petrece acum!

— Daa, îl maimuțări Hacking. Iar ce se petrece acum repetă istoria de pe drăguțul Pământ! Lucrurile nu s-au schimbat nici cât negru sub unghie. Mă uit în jur și pe cine văd în fruntea acestei țări? Pe doi porci! Unde-s negrii? Oamenii de culoare formează aproximativ o zecime din populația voastră și-ar trebui să aveți măcar unul în Consiliul alcătuit din zece membri. E vreunul? Măcar unul!

– Îl avem pe Cawber, spuse Sam.

— Daa! Membru temporar și asta numai pentru că v-am cerut eu să-mi trimiteți un ambasador de culoare.

— Arabii alcătuiesc aproape o cincime din populația statului tău, nu se dădu bătut Sam, și, cu toate astea, nici unul nu face parte din consiliu.

— Sunt albi, de-aia! Și vreau să scap de ei! Să nu mă-nțelegeți greșit O mulțime de arabi sunt oameni de treabă, lipsiți de prejudecăți. I-am cunoscut pe când m-am refugiat în Africa. Dar arabii de aici sunt fanatici religioși și creează tulburări tot timpul. De aceea trebuie să plece! Noi, negrii, dorim o țară unită, formată doar din oameni de culoare, în care să fim frați de suflet Să putem trăi în pace și bună înțelegere. Vom avea propria noastră lume, iar voi, porcilor, o veți avea pe-a voastră. Segregație cu S mare, fraierilor! Aici segregația de care vorbeam poate da roade, fiindcă nu mai trebuie să stăm cu mâna întinsă în fața albilor să căpătăm slujbe, mâncare, protecție, dreptate sau altceva. Am reușit s-o facem, albilor! Iar acum vă vom spune să vă duceți dracului, să nu ne ieșiți în cale, și am terminat!

Firebrass stătea la masă ținându-și plecat capul cu păr răzvrătit și creț, privind în pământ, acoperindu-și fața cu palmele. Sam avu senzația că făcea eforturi să rămână serios. Nu reuși să-și dea seama dacă râdea în sinea lui de Hacking sau de cei pe care acesta îi făcea albie de porci. Pesemne că ambele aspecte îl făceau să râdă.

În acest timp, Ioan continuă să bea. Chipul nu-i era congestionat doar din pricina băuturii. Arăta gata să explodeze în orice clipă. Îți venea peste mână să înghită insulte privind nedreptăți făcute negrilor când se știa nevinovat, dar Ioan scăpase nepedepsit pentru atâtea crime înfiorătoare, încât merita să sufere pentru câteva de care nu era răspunzător. Și, așa cum afirma Hacking, dacă i s-ar fi oferit prilejul, Ioan ar fi fost capabil de asemenea crime.

Ce dorea Hacking să obțină prin tirada lui? Dacă ținea să aibă relații mai apropiate cu Parolando, atunci calea aleasă era cel puțin ciudata.

Pesemne simțea că trebuie să-i pună pe toți albii, indiferent de persoană, la respect. Voia să-i lămurească o dată pentru totdeauna că el, Elwood Hacking, un negru, nu era cu nimic mai prejos față de oricare alb.

Hacking fusese distrus de același sistem care, într-un fel sau altul, îi dusese de râpă pe aproape toți americanii, fie ei albi, negri, roșii ori galbeni.

Așa va fi mereu? Vor continua să rămână nemulțumiți, plini de ură, cât vor trăi pe malurile Fluviului, poate chiar mii de ani?

Vreme de o clipă, dar nu mai mult, Sam se întrebă dacă nu cumva aveau dreptate misionarii celei de-A Doua Șanse.

Dacă ei ar ști drumul de scăpare din această închisoare a urii, atunci ar fi singurii cărora ar merita să li se dea ascultare; Hacking, Ioan Fără-de-Țară ori Sam Clemens, care suferiseră de lipsa iubirii și a păcii, n-ar trebui să aibă nici un cuvânt de spus. Să-i lase pe misionari…

Însă nu credea în ei, ținu să-și reamintească. Nu se deosebeau de alți propagatori ai credinței de pe Pământ. Unii 4tatre ei erau plini de intenții bune, neîndoielnic. Dar, oricât de mult ar fi insistat, nici unii nu aveau autoritatea adevărate de partea lor.

Hacking tăcu brusc. Sam profită și interveni;

— Ei bine, Sinjoro Hacking, nu ne planificasem discursuri după masă, dar îți mulțumim că te-ai oferit; îți vom rămâne recunoscători atâta vreme cât nu vei cere să-ți răsplătim eforturile. Vistieria ne e cam goală în momentul de față.

— Trebuie neapărat să iei totul în gluma, nu? spuse Hacking, Ei, ce-ar fi să facem o plimbare? Tare-aș vrea să-ți văd vaporul acela.

Restul zilei trecu în mod destul de plăcut. Conducându-l pe Hacking prin fabrici, ateliere și în cele din urmă la vapor, Sam făcu uitate furia și resentimentele. Deși terminat doar pe jumătate, vaporul arăta minunat. Era cea mai frumoasă priveliște pe care-o văzuse vreodată. Ba chiar, gândi el, da, chiar mai frumoasă decât chipul lui Livy în clipa în care îi spusese prima oară că-l iubește.

Hacking nu se extazie, însă se văzu pe fața lui că era profund impresionat. Cu toate acestea, nu rezistă ispitei și se plânse de duhoarea din aer și de aspectul dezolant al peisajului.

Cu puțin timp înainte de masa de seară, a trebuit ca Sam să plece. Un bărbat care sosise cu o barcă prăpădită ceruse sa discute cu conducătorul țării. Sam se văzu silit să meargă, întrucât cel care-l găsise era un om de-al său. Plecă în grabă într-unui dintre cele două „automobile de teren” care funcționau pe bază de alcool și fuseseră terminate cu doar o săptămână în urmă. Tânărul zvelt, atrăgător, care-l aștepta la postul de pază se ridică și se prezentă, în esperanto, drept Wolfgang Amadeus Mozart

Sam i se adresă în germană, observând că, oricare ar fi fost identitatea lui, tânărul vorbea varianta austriacă, mai plăcută, a germanei de nord. Vocabularul folosit de el cuprindea și cuvinte pe care Sam nu le pricepu, dar nu-și dădu seama dacă asta era i din pricina termenilor tipic austrieci ori a limbajului obișnuit pentru secolul al XVIII-lea.

Bărbatul care-și spunea Mozart afirmă că locuia la vreo douăzeci de mii de mile în susul Fluviului. Auzise de vapor, dar pornise în călătorie mânat mai mult de zvonul că la bord se va afla o orchestră care va cânta spre încântarea pasagerilor. În cei douăzeci și trei de ani de când se afla pe această lume, omul suferise din cauza sărăciei de materiale, pentru că singurele instrumente muzicale erau tobele, fluierele, flautele din lemn, naiurile și un tip primitiv de harpă făcută din os și mațe de Pește de Fluviu. Apoi auzise de exploatarea sideritului și de mărețul Vapor, orchestra lui compusă din pian, viori, flaute corni și alte instrumente minunate pe care le cunoscuse pe Pământ, la care se adăugau altele, inventate după moartea lui în 1791. De aceea venise. Se găsea și pentru el un loc între muzicienii de la bord?

Deși nu se putea spune că iubea cu pasiune muzica clasică, Sam știa s-o aprecieze. Era însă emoționat că ajunsese să-l cunoască personal pe marele Mozart. Asta în caz că era cu adevărat Mozart. Pe Fluviu puteau fi întâlniți atâția impostori, care susțineau că sunt ba unicul și singurul lsus Cristos, ba P.T. Barnum, încât Sam nu mai credea pe nimeni pe cuvânt când era vorba de declinarea identității. Cunoscuse chiar și trei indivizi, care pretindeau că sunt Mark Twain.

— Din întâmplare, fostul Arhiepiscop de Salzburg e cetățean al statului Parolando, spuse Sam. Cu toate că tu și el v-ați despărțit certați, dacă nu cumva mă înșeală memoria, se va bucura să te revadă.

Mozart nu păli și nici nu roși:

– În sfârșit, o persoană pe care s-o cunosc din timpul vieții! Nici nu-mi vine a crede…

Sam era dispus să-l creadă. Nici el nu întâlnise până acum decât trei oameni pe care îi știa, iar cunoștințele lui, după o viață lungă și nenumărate călătorii prin lume, fuseseră foarte numeroase. Faptul că Livy se număra printre aceste trei persoane era o coincidentă cu totul ieșită din comun. Bănuia că Necunoscutul Misterios aranjase această întâlnire. Dar nici măcar nerăbdarea lui Mozart de a-l vedea pe arhiepiscop nu constituia o dovadă care să-i confirme identitatea. În primul rând, impostorii pe care-i întâlnise pretinseseră că aceia care ar fi trebuit să le fie prieteni vechi ori se înșelau, ori erau impostori Dovedeau o obrăznicie de neînchipuit. În al doilea rând, Arhiepiscopul de Salzburg nu locuia în Parolando. Sam habar n-avea unde se afla acum. Adusese vorba despre el doar pentru a vedea reacția lui Mozart.

Sam aprobă ideea ca Sinjoro Mozart să facă cerere de cetățenie, întâi îl informă cu privire la instrumentele muzicale. Acestea încă nu fuseseră fabricate. Și nici nu vor fi din lemn sau alamă, ci dispozitive electronice care să reproducă sunetul exact produs de diferite instrumente. Dar dacă Sinjoro Mozart era într-adevăr ce pretindea a fi, atunci va avea prilejul să dirijeze orchestra. Putea, de asemenea, să-și dedice timpul compunerii de noi opere.

Sam nu-i promise conducerea orchestrei. Se învățase minte și nu mai făcea promisiuni.

În palatul lui Ioan se desfășură o mare recepție în onoarea lui Hacking, care lăsă impresia că-și vărsase veninul încă din cursul convorbirilor preliminare. Sam discută cu el vreme de o oră și descoperi că era foarte inteligent, cu multe lecturi la activ, un autodidact înzestrat cu imaginație și simț poetic.

Faptul că un asemenea talent se risipea în mod tragic făcea ca situația lui Hacking să fie cu atât mai tristă.

Pe la miezul nopții, Sam îl însoți pe Hacking împreună eu suita sa în clădirea din piatră și lemn de bambus cu două etaje și treizeci de camere mari, așezată într-o zonă special aleasă pentru delegații de stat. Era situată la jumătatea distanței dintre locuința lui Sam și palatul lui Ioan. Apoi plecă acasă cu mașina de teren, având de parcurs doar trei sute de metri. Joe se bosumflă, fiindcă ar fi vrut să conducă și el, chiar dacă picioarele îi erau prea lungi pentru a încerca așa ceva. Urcară scara destul de nesiguri pe picioare și blocară ușa. Joe merse în camera din spate și se prăbuși pe patul lui cu o bubuitură care făcu să se cutremure stâlpii casei.

Sam privi pe iublou și exact în aceeași clipă îi văzu pe Cyrano și pe Livy îmbrățișați și mergând împleticindu-se spre ușa colibei lor. În stânga lor, pe un loc mai înalt, se afla coliba lui von Richthofen și a Gwenafrei, care se culcaseră deja.

Bolborosi un noapte bună, neștiind precis cui se adresa și căzu în pat. Avusese parte de o zi lungă și chinuitoarei care se încheiase cu o petrecere-monstru, unde toată lumea băuse cantități incredibile de „pasiune purpurie” sau alcool din cereale și apă, mestecase gumă de visat, fumase și consumare marijuana.

Se trezi visând că fusese surprins de cutremurul din California de pe 4 iulie.

Sări din pat și porni în fugă pe podeaua timoneriei care vibra. Înainte de a ajunge la iublouri, își dădu seama că exploziile și zgâlțâielile pământului erau provocate de invadatori. Nici nu mai apucă să se apropie de iublouri fiindcă, șuierând, o rachetă cu coada în flăcăii roșiatice izbi unul dintre stâlpii de susținere a casei. Bubuitura îl asurzi, fumul pătrunse prin iublourile făcute țăndări și Sam își pierdu echilibrul, prăbușindu-se. Casa se nărui, iar întreaga fațadă căzu. Istoria se repeta.




25


Se izbi de bucăți de lemn, de sticlă spartă, bulgări de pământ, și rămase întins cu peretele sub el, încercând totuși să se trezească din amețeala provocată de șoc. Se simți ridicat. În lumina unei explozii, văzu nasul proeminent al lui Joe. Coborâse pe la capătul deschis al camerei iui și aruncase în lături lemnăria până-l găsise. În stânga ținea potirul lui și al lui Sam.

— Nu știu cum se face, dar s-a întâmplat un miracol și nu m-am rănit grav, constată Sam. Doar câteva zgârieturi și tăieturi de la cioburi.

— N-am mai avut timp ză-mi bun armura, spuse Joe. Dar mi-am reguberat zegurea. Uite o zabie bentru tine zi-un biztol, câteva gloanze zi praf.

— Cine dracu’ ne-a atacat, Joe?

— Habar n-am! Uite-i! Vin prin zbaziilc goale din zidul de la docuri.

Cerul era spuzit de stele strălucitoare. Norii care aduceau M,oaia în fiecare noapte la ora trei nu apăruseră încă, însă ceața de deasupra Fluviului era deasă. Dinspre Fluviu apăreau puhoaie de invadatori care se adăugau celor sosiți deja și răspândiți pe întreg cuprinsul câmpiei. Dincolo de zidurile de apărare trebuia să fie o flotă.

Singura care se putea apropia fără a declanșa alarma era cea din Soul City. Orice alte vase care s-ar fi apropiat la această oră ar fi fost detectate de spionii pe care Sam și Ioan Fără-de-Tară îi plasase de-a lungul Fluviului, chiar pe teritorii ostile. Nu putea fi Ieyasu; potrivit unui raport primit cu puțin înainte de miezul nopții, flota acestuia se afla în port.

Joe se uită cu băgare de seamă pe deasupra unui morman de lemne și spuse:

— La palatul lui Ioan are log o bătălie pe șinste. Iar caza de oazbeți, unde ztăteau Hacking zi băiezii lui, arde.

Flăcările luminară cadavrele care zăceau pe pământ și siluetele minuscule încleștate în jurul fortificațiilor din bușteni aflate în jurul palatului. Apoi câțiva oameni împinseră tunul și chesonul în fața fortificațiilor.

— Uite mașina lui Ioan! exclamă Sam și arătă cu degetul spre vehiculul care oprise în spatele chesonului.

— Da, zi tunul noztru! remarcă Joe. Da-z oamenii lui Hacking zi vor ză-l zgoată pe Ioan din cuibuzorul lui de nebunii.

— S-o ștergem repede de aici! îl îndemnă Sam, pășind peste movila de lemne și pornind în direcție opusă. Nu reușea să priceapă de ce invadatorii nu trimiseseră oameni la locuința lui. Racheta care-o lovise venise dinspre câmpie. Iar dacă Hacking și ai lui se s trec uraseră din casa de oaspeți pentru a lansa un atac-surpriză, simultan cu o lovitură dinspre vasele cu așa-zisul minereu, atunci Sam ar fi trebuit să fie prima țintă, alături de Ioan.

Va afla mai târziu ce se întâmplase, dacă va mai apuca. Nenorocirea cea mare era că oamenii lui Hacking puseseră mâna pe tun. În chiar clipa când gândi asta, auzi bubuiturile lui; una, două, trei. Din fugă, aruncă o privire peste umăr și văzu cum prin fumul gros zburau bucăți de lemn. În zidurile palatului se căscau găuri mari, iar următoarele proiectile aveau să-l transforme într-un morman de ruine.

Faptul că invadatorii puseseră gheara pe tun avea și o latură pozitivă. Cantitatea de proiectile era limitată la cincizeci de bucăți. Chiar dacă în zăcăminte se aflau cantități mari de fier-nichel, metalul nu se găsea pe toate drumurile ca să fie risipit pentru fabricarea de muniție.

Văzu coliba lui Cyrano și a lui Livy. Ușa stătea deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Privi către deal. Purtând doar un kilt și având o floretă într-o mână și un pistol în cealaltă, Lothar von Richthofen alerga spre el. Gwenafra se afla la câțiva pași în urma lui, înarmată cu un pistol și cărând un săculeț cu gloanțe și pachete de praf de pușcă.

Curând se apropiară și alții de Sam, Printre ei se numărau și câțiva arcași.

Îi strigă lui Lothar să-i organizeze și se întoarse să privească spre câmpie. Docurile încă viermuiau de oameni. Dacă tunul ar fi fost întors pentru a-i prinde pe toți îmbulziți și în imposibilitatea de a se retrage, ar fi fost minunat. Dar tunul fusese mutat de lângă palatul lui Ioan, care ardea cu vâlvătăi, și acum era îndreptat spre cetățenii din Parolando ce se grăbeau să urce dealul.

Apoi, printr-o spărtură largă din zid, apăru un vehicul mare și negru. Sam strigă îngrozit Era Balaurul de Foc III dat lui Hacking. Dar unde erau cele trei amfibii din Parolando?

Imediat după aceea văzu două dintre ele apropiindu-se de dealuri. Deodată, tunurile cu abur din turelele lor începură să bolborosească șuierător, iar oamenii — oamenii săi! — căzură.

Cei din Soul City capturaseră vehiculele amfibii!

Oriunde privi nu văzu decât încleștări furioase. Unii luptau în jurul Vaporului. Îi scăpă un nou strigăt, pentru că nu suporta gândul distrugerii lui. Dar nici un proiectil nu căzu în preajma vaporului. Dușmanii îi acordau aceeași grijă ca și Sam.

De pe dealurile din spatele lor veni în zbor o salvă de rachete care le trecură pe deasupra capetelor și explodară în mijlocul armatei dușmane. Salva de răspuns nu întârzie; zeci de flăcări roșiatice brăzdară aerul; traiectoria unor rachete era atât de joasă, încât putură vedea, ca o învârtejire, corpurile lor cilindrice, cozile lungi din bambus, apoi auziră vâjâitul uneia grozav de mari trecând la vreo trei metri pe deasupra creștetelor. Racheta aproape că atinse coama dealului și explodă cu un bubuit asurzitor pe cealaltă coastă. Frunzele unui arbore de fier începură să se cearnă Sa pământ.

Următoarea jumătate de oră ort poate două ore? — deveni un haos de țipete ascuțite, răcnete, strigăte, duhoare înțepătoare de praf de pușcă, miros dulceag de sânge, acrișor de sudoare, un amestec amețitor. Luptătorii din Soul City atacară dealul în câteva rânduri, clar tot de atâtea ori fură respinși de rachete, gloanțe din plastic de calibrul 69 milimetri, proiectil azvârlite de arbalete și săgeți pornite din arcuri. Apoi, un ultim atac îi aduse pe atacatori pe panta dealului și de astă dată apărătorii îi azvârliră îndărăt luptând cu florete, săbii, securi, bâte, sulițe șl pumnale.

Având blana păroasă mânjită de sânge — atât al lui cât și al altora — Joe Miller își rotea necruțătoarea secure cu tăișul din fier-nichel, cântărind aproape patruzeci de kilograme, fixată pe un mâner din lemn de stejar gros de zece centimetri și lung de un metru și jumătate. Securea sfărâma scuturi din stejar și zdrențuia armuri din piele, azvârlea în lături florete, sulițe și securi, spinteca piepturi, reteza brațe și grumazuri și înjumătățea țeste. Atunci când dușmanii șovăiau să-l atace, năvălea el asupra lor. În câteva rânduri, luptând de unul singur, dispersă și zădărnici încercările de cucerire a dealului.

Dușmanii traseră în Joe Miller și cu pistoalele cu cremene Mark I, însă erau atât de înspăimântați de el, încât nu reușeau să ochească bine, iar gloanțele mari din plastic îl ocoleau.

O săgeată îl nimeri pe Joe în brațul stâng, iar un luptător dușman mai curajos, ori mai curând nechibzuit, păși până sub secure și-și înfipse spada în coapsa lui Joe. Acesta făcu o mișcare cu capătul de lemn și sfărâmă falca adversarului, apoi, fulgerător, îi tăie capul cu securea. Joe mai putea merge, dar pierdea sânge cu repeziciune. Sam îi porunci să se retragă pe celălalt versant al dealului, unde primeau îngrijiri cei răniți grav.

— Nul Nu vreau ză mă dug! spuse Joe și, scoțând un geamăt, se prăbuși ta genunchi,

— Retrage-te! îți ordoni răcni Sam la el, aplecându-se brusc și auzind în aceeași clipa șuieratul unui glonț care-i trecu pe lângă o ureche și se făcu țăndări lovindu-se de trunchiul unui arbore de fier. Sam simți o arsură în braț și în fesă; fusese lovit probabil de bucăți de plastic ricoșate din scoarța copacului.

Joe reuși să se ridice cu greu, ca un elefant bolnav, și se îndepărtă șontâcăind. Din beznă apăru Cyrano de Bergerac; era murdar de praf de pușcă și mânjit de sânge. În mâna dreaptă avea o floretă lungă și însângerată, cu apărătoare semirotundă și un pistol în stânga. În spatele lui, cu părul despletit atârnându-i pe spate, pășea Livy, la fel de pătată și plină de sânge. Ea ducea un pistol și un săculeț cu muniție, iar rolul ei era să încarce pistoalele. Văzându-l pe Sam, Livy zâmbi arătându-și dinții albi care contrastau cu fața înnegrită de pulbere.

— Doamne, Sam! Am crezut c-ai murit! Racheta aceea care ți-a lovit casa…

— Aș fi preferat să mă sprijini pe mine în bătălia asta, spuse el.

Atât apucă să spună deși, așa cum se prezenta situația, s-ar fi cuvenit să-și țină gura. Dușmanii reveniră la atac, alunecând și împiedicându-se de mormanele de cadavre sau sărind peste ele. Arcașii rămăseseră fără săgeți, iar pistolarii mai aveau, gloanțe pentru câteva salve. Dar și inamicul își cheltuise praful de pușcă, deși mai avea săgeți.

Joe Miller plecase, iar Cyrano de Bergerac încercă să compenseze absența lui și aproape că reuși. Omul acesta părea un diavol, dovedindu-se agil, flexibil și iute ca și floreta pe care o mânuia. Din când în când, ținând pistolul în mâna stângă, trăgea câte-un foc în fața dușmanului, iar apoi îl ataca pe altul cu floreta, străpungându-l. După aceea, arunca pistolul în spate, iar Livy se apleca să-l ridice pentru a-l reîncărca. Ce mult se schimbase Livy! se trezi Sam gândind. N-ar fi bănuit că avea o asemenea capacitate de mobilizare în condiții cumplite ca acestea. Femeia delicată, deseori bolnăvicioasă, care detesta orice violență, îndeplinea acum îndatoriri care ar fi pus pe goană până și un bărbat.

„Printre aceștia m-aș număra și eu”, gândi el, „dacă aș avea vreme să cuget mai bine.” Mai ales că Joe Miller nu era alături de el să-i ofere protecția fizică și sprijinul moral de care ar fi avut mare nevoie în aceste momente. Cyrano înfipse floreta pe sub scutul pe care, în iureșul atacului, un arab wahhabi îl ridicase prea sus, iar apoi Livy, dându-și seama că trebuia să acționeze, întrucât Cyrano era în imposibilitatea de a face ceva, ridică pistolul, ținti și trase. Cocoșul făcu țeava să vibreze, Livy rezistă reculului și din armă țâșni un norișor de fum însoțit de o flacără, iar arabul se trezi azvârlit înapoi de lovitura care-i smulse o bucată din umăr. Un negru cu o statură impunătoare sări peste trupul căzut, având securea ridicată deasupra capului, iar Cyrano, scoțându-și floreta din cel răpus înainte ca acesta să se prăbușească la pământ, i-o înfipse în mărul lui Adam.

După aceea, dușmanii se retraseră din nou la poalele dealului. Rămaseră în așteptare, fiindcă un vehicul amfibiu masiv, de culoare negru-cenușie, ca un Merrimac, se îndrepta spre ei pufăind. Lothar von Richthofen îl împinse puțin în lături pe Sam, care se dădu imediat la o parte când văzu tubul din aliaj de aluminiu și racheta cu o încărcătură de aproape cinci kilograme de explozibil. Un om îngenunche, Lothar încarcă racheta în țeava aruncătorului și apoi ochi. Lothar se pricepea foarte bine să tragă și racheta pomi, descrise un arc de foc și căzu exact pe botul vehiculului, pe unde răzbătea un firav fascicul de lumină. După ce ascunse namila vreme de câteva clipe, norul de fum se risipi, dus de vânt. Vehiculul se oprise, dar prinse din nou viață, căci turelele cu înspăimântătoarele țevi ale tunurilor cu aburi se rotiră.

— Aflați că proiectilul acela a fost ultimul, îi anunță Lothar. Am face bine s-o ștergem dracului de aici. Nu putem lupta împotriva tunurilor. Știm asta mai bine decât oricine, nu?

Dușmanii se regrupau în spatele vehiculului blindat. Mulți dintre ei scoteau țipete gâlgâite pe care le foloseau și ulmakii, preamerindienii de peste Fluviu, atunci când atacau. Era limpede că Hacking îi înrolase și pe acei ulmaki din teritoriile necucerite de Ieyasu.

Sam constată deodată că nu mai vedea prea clar. Singurele lumini erau cele ale incendiilor și vetrelor deschise de la topitoriile sau turnătoriile care încă funcționau. Norii de ploaie apăruseră pe neașteptate, ca niște lupi porniți să vâneze stele. Peste câteva clipe avea să plouă torențial.

Sam se uită în jur. Fiecare atac rărise rândurile luptătorilor săi. Se îndoia că ar mai fi fost în stare să reziste următorului val, chiar dacă vehiculul amfibiu ar fi rămas încremenit.

Încă se mai dădeau lupte la nordul și sudul câmpiei și de-a lungul dealurilor ce o străjuiau. Strigătele și împușcăturile se mai răriseră.

Câmpia părea mai împânzită de dușmani decât la început. Sam se întrebă dacă Publiujo și Tifonujo se alăturaseră invaziei.

Aruncă o ultimă privire la coca uriașă a vaporului, cu cele două roți cu zbaturi, pe jumătate ascuns de macaralele gigantice. Apoi se întoarse. Îi venea să plângă, dar nu mai avea putere. Lacrimile vor veni ceva mai târziu.

Mai degrabă va sângera de moarte, iar atunci lacrimile nu-și vor avea rostul. Poate când va fi resuscitat…

Orientându-se după lumina incendiilor ce mistuiau câteva colibe risipite pe câmpie, merse împleticit până pe versantul celălalt al dealului. Apoi începu răpăitul ploii. În același timp, un șir de dușmani pomi în goană din flancul stâng, atacându-i. Sam se răsuci și apăsă pe trăgaciul pistolului, însă ploaia stinse scânteia. Ploaia făcu inutilizabile și pistoalele dușmanilor, astfel că acum ele puteau fi folosite doar ca bâte.

Fură atacați cu săbii, sulițe și securi. Joe Miller se azvârli în iureșul luptei, mârâind cu o voce groasă ca a unui urs de peștera. Deși rănit, rămăsese același luptător neînfricat și înspăimântător. La lumina fulgerelor și însoțită de bubuitul tunetelor, securea lui făcu pârtie printre dușmani. Ceilalți săriră în ajutorul lui și, după câteva secunde, supraviețuitorii din Soul City socotiră că nu puteau face față. Erau nevoiți să se retragă și sa aștepte întăriri. De ce să fie uciși acum când victoria era a lor?

Sam și grupul său mai traversară două dealuri. Dușmanii îi atacară din flancul drept. O parte dintre ei se desprinseră din grosul forțelor și alergară înainte pentru a-i doborî pe bărbați și a lua femeile în captivitate, Joe Miller și Cyrano îi înfruntară pe atacatori, care o rupseră la goană, alunecând și împiedicându-se de rădăcinile ude ale ierbii tăiate.

Sam numără supraviețuitorii. Nu-i venea să creadă. Erau doar cincisprezece. Unde dispăruse restul? Era în stare să jure că atunci când dăduse ordinul de a se retrage avea cu el cel puțin o sută de oameni.

Livy se afla tot alături de Cyrano, Cum pistoalele deveniseră inutile, ea se ținea în spatele lui Cyrano și-l ajuta împungând cu sulița când i se ivea prilejul.

Sam era ud si înfrigurat. Se simțea la fel de nenorocit ca și Napoleon in timpul retragerii din Rusia. Pierduse totul, totul! Mica și semeața lui națiune, minele de fier-nichel, fabricile și amfibiile invulnerabile cu tunurile lor cu abur, cele două avioane și miraculosul Vapor! Totul era pierdut! Minunile și cuceririle tehnologiei, Magna Carta și constituția cea mai democratică pe care o cunoscuse vreodată o țară și mult visata călătorie! Pierduse totul!

Și cum? Prin trădare, vânzare josnică!

Bine cel puțin că Ioan nu participase la această trădare. Palatul îi fusese distrug, el pierise sub ruine, mai mult ca sigur. Marele trădător fusese tras pe sfoară.

Încetă să se mai amărască din pricina asta. Era prea înghețat de groaza provocată de bătălie pentru a se gândi și la altceva în afară de supraviețuire. Când se apropiară de poalele munților, își conduse grupul spre nord pană ajunseră de cealaltă parte a barajului. Aveau în față un lac lung de aproximativ un sfert de milă și lat de jumătate de milă, Coborâră de-a lungul lui și după o vreme dădură de un zid gros din beton și, suindu-se pe el, își continuară drumul. Se aflau chiar pe marginea barajului.

Sam făcu câțiva pași încoace și încolo până descoperi un simbol gravat adânc în beton, o cruce diagonală.

— Am găsit-o! strigă el către ceilalți. Sper că nimeni n-a vândut secretul ascunzătorii și că spionii n-au aflat despre ea!

Își dădu drumul in apa rece. Fulgerele brăzdau cerul și tu netele vuiau tot mai departe. Începu să tremure, dar continuă să coboare și când apa îi ajunse până la subsuori atinse prima treapta de metal. Inspiră adânc, închise ochii și se scufundă, plimbându-și mâna pe suprafața betonului până atinse treapta. După aceea coborî slujindu-se de celelalte trepte, știind că la câțiva centimetri sub cea de-a șasea se găsea calea de acces. Mai coborî și urcă, ieșind la aer și la lumină. În fața lui se găsea o platformă situată la câțiva centimetri deasupra nivelului apel Deasupra era un dom a cărui maximă înălțime măsura trei metri. Dincolo de platformă se afla intrarea. Încăperea era luminată brutal de șase becuri alimentate cu energie electrică.

Tremurând și gâfâind, urcă pe platformă și se îndreptă spre intrare. Un moment mai târziu apăru și Joe. Strigă slab și Sam fu nevoit să se întoarcă pentru a-l ajuta să se cațăre pe platformă. Avea vreo duzină de răni care sângerau.

Apoi, unul după altul, veniră și ceilalți. Îl ajutară pe Sam să-l care pe titantrop pe un plan înclinat care ducea într-o încăpere mare. Acolo găsiră paturi, prosoape, hrană; băutură, arme și medicamente. Sam pregătise acest adăpost pentru o pentru o asemenea situație critică, dar crezuse că dă dovadă de o precauție prostească. De acest loc știau doar șefii statului și cei câțiva muncitori care-l amenajaseră.

O altă cale de acces, la partea inferioară a barajului, era ascunsă sub șuvoiul de apă care acționa generatoarele. Ea ducea până la un tunel prin care se putea urca pentru a ajunge la un zid aparent solid. Dar cel care-i cunoștea secretul putea să-l dea în lături.

Își dădea seama că întregul proiect fusese rodul unei debordante imaginații romantice de care nu reușite să se debaraseze. Ideea ușilor secrete sub o cascadă și a apartamentelor ascunse unde să se poată odihni și unelti planuri de răzbunare în vreme ce dușmanii îl căutau zadarnic se dovedise prea puternică pentru a-i rezista. Uneori se luase chiar în râs pentru construirea acestui loc de refugiu. Acum se bucura. Romantismul avea și laturile lui pozitive.

Exista și un detonator ascuns. Pentru a provoca explozia câtorva tone de dinamită de la baza barajului trebuia doar să lege două sârme. Într-un asemenea caz, barajul se făcea bucăți, iar apa lacului pornea vuind, ducând cu sine partea centrală a tării, aruncând totul în fluviu.

Ar pieri astfel și Sam și Vaporul, acesta era prețul distrugerii dușmanilor.

Tratară răniții și le dădură gumă de visat sau băutură drept sedative. Uneori, mestecare gumei alina durerea, alteori părea s-o amplifice. Singura modalitate de a neutraliza efectul de generalizare a durerii era administrarea de băutură în cantități mari.

Mâncară și dormiră, având gărzi postate la ambele intrări. Joe Miller era aproape tot timpul semiconștient, iar Sam rămăsese la căpătâiul lui și-l îngriji cum se pricepu mai bine. Cyrano se întoarse la postul de pază aflat la ușa de sub căderea de apă și îl informă că afară coborâse noaptea. Asta era tot ce știa despre ceea ce se petrecea afară. Nu auziseră și nu văzuseră pe nimeni dincolo de căderea de apă.

Lothar și Sam aveau răni aproape neînsemnate. Sam socoti că ar fi cazul să se strecoare dincolo de căderea de apă și să tragă cu ochiul. Cyrano protestă, susținând că și el ar trebui să meargă, dar Sam îl liniști. Livy nu scoase o vorbă, dar se uită recunoscătoare la Sam. El îi întoarse spatele, n-avea nevoie de mulțumiri pentru că-i cruța partenerul.

Se întrebă dacă Gwenafra mai era în viață sau dacă fusese capturată. Lothar spuse că ea dispăruse în cursul ultimului atac și că încercase s-o scoată din învălmășeală, dar a trebuit să se retragă. Acum îi era rușine că nu reușise să facă mai mult, cu toate ca i-ar fi fost imposibil.

Își aplicară pe corp o vopsea de culoare închisă și coborâră treptele de oțel ale tunelului. Zidurile erau umede, iar metalul le aluneca sub picioare. Puțul era iluminat.

Ajunseră în spatele căderii de apă care mugea și stropea în toate părțile. Brâna urma jumătatea inferioară a barajului si, la capătul lui ieșea cu vreo douăzeci de metri în afară. Ajunși aici coborâră pe trepte de oțel până la punctul de joncțiune al barajului cu pământul. După aceea porniră cu precauție de-a lungul canalului săpat în pământ Din pereții lui încă ieșeau rădăcinile de iarbă. Rădăcinile mergeau mai adânc decât se putea săpa și extirparea ierbii era imposibilă.

Cerul era strălucitor, împânzit de stele uriașe și de nori mari de gaz. Reușiră să se orienteze destul de bine în lumina lăptoasă. După vreo jumătate de milă, o luară la unghi drept față de canal, îndreptându-se spre ruinele palatului. Făcându-se una cu umbrele de sub ramurile răsfirate ale unui arbore de fier, priviră spre câmpia de dedesubt. În colibele de acolo se aflau bărbați și femei. Bărbații erau învingători, iar femeile, victime. Când auzi țipetele și strigătele prin care victimele cereau ajutor, Sam simți un fior rece, dar încercă să nu se mai gândească la ele. Dacă ar fi dat buzna într-o colibă să salveze o femeie ar fi însemnat să renunțe la orice șansă de a face ceva bun pentru Parolando. Și totul s-ar fi încheiat cu prinderea sau uciderea lor.

Știa, totuși, că dacă ar fi auzit vocea Gwenafrei, ar fi sărit în ajutorul ei. Oare așa stăteau lucrurile?

Focurile din cuptoarele deschise și din topitorii încă ardeau cu flăcări mari și se vedeau oamenii lucrând. Evident, Hacking își pusese sclavii la muncă. În jurul clădirilor stăteau mulți paznici, dar beau whisky sau alcool etilic.

Câmpia era scăldată în lumină de uriașe focuri de tabără. În jurul lor stăteau strânși, bând și râzând, femei și bărbați. Din când în când, câte-o femeie, care se zbătea și răcnea, era dusă cu forța într-un loc întunecos. Uneori nici nu era dusă prea departe.

Sam și Lothar coborâră dealul nepăsători de parcă le-ar fi aparținut, dar nu se apropiară de clădiri sau de focuri.

Nimeni nu-i oprise să-i întrebe ce căutau acolo, cu toate că ajunseră la mai puțin de douăzeci de pași de câteva gărzi. Majoritatea dușmanilor sărbătoreau victoria cu băutura numită pasiunea purpurie sau cu orice alte băuturi alcoolice pe care reușiseră să le găsească printre proviziile prizonierilor. Excepție făceau arabii wahhabi, a căror religie le interzicea consumul de alcool. Mai erau câțiva negri de pază care practicau abstinența. Aceștia erau supuși de-ai lui Hacking, care nu obișnuia să bea.

În ciuda delăsării de acum, disciplina fusese menținută în cursul zilei, Cadavrele fuseseră îndepărtate și din lemnul recuperat de la alte clădiri se construise o fortăreață la marginea f câmpiei, chiar lângă primul dintre dealuri. Deși nu reuși să vadă dincolo de pereții ei, judecând după turnurile de pază din jur, își dădu seama că acolo erau ținuți prizonierii.

Continuări să meargă cu pași mari, bălăbănindu-se din când în când de parcă ar fi fost beți. Trecură la mai puțin de douăzeci de pași de trei bărbați scunzi și bruneți care vorbeau o limbă ciudată. Sam nu reuși s-o identifice cu precizie, dar limba îi suna „africană”. Se întrebă dacă nu cumva erau originari din Dahomeyul secolului al XVIII-ea.

Trecură cu îndrăzneală printre o fabrică de acid azotic și o clădire de tratare a excrementelor și intrară pe câmpie. Apoi se opriră ca trăsniți. La douăzeci de metri în fața lor îl văzură pe Firebrass într-o cușcă din bețe de bambus prea îngustă pentru a se putea așeza* Avea mâinile legate la spate,

Pe un cadru mare din lemn, în formă de X și așezat cu capul în jos, având picioarele legate de părțile de sus ale X-ului și brațele de părțile de jos, se afla Goring.

Sam privi în jur. În ușa fabricii de tratare a excrementelor stăteau câțiva bărbați care discutau și beau. Sam hotărî să nu se apropie prea mult pentru a încerca să vorbească cu Firebrass. Murea de curiozitate să afle de ce fusese băgat în cușca, dar nu îndrăznea să-l întrebe. Trebuia ca mai întâi să afle cât mai multe și să revină la adăpostul din interiorul barajului. După câte văzuseră până acum, situația părea disperată. Cel mai bine era să se furișeze din țară în timpul ploii. Putea să arunce barajul în aer și să lase apa să măture totul, inclusiv forțele din Soul City, dar nu voia să piardă vaporul. Atâta vreme cât mai exista vreo șansă de a-l recupera, va lăsa barajul în picioare.

Merseră până la cușca lui Firebrass, sperând că văzându-i nu va începe să-i strige. Numai că el stătea aplecat, rezemându-și capul de barele din bambus. Goring gemu. Nu se oprirăm și curând dădură colțul clădirii.

Preumblarea lor cu pași rari și parcă bețiviți îi duse până în preajma clădirii mari unde locuise Fred Rolfe, susținător de-al Regelui Ioan în Consiliu. Numărul mare de gărzi înarmate din jurul ei îl convinse pe Sam că înăuntru se afla Hacking.

Era o casă cu un etaj construită din bușteni și lemn de bambus. Ferestrele nu aveau storuri și în lumina care răzbătea prin ele văzură câțiva oameni. Deodată Lothar îl strânse pe Sam de braț și-i spuse:

— Uite-o! Gwenafra!

Părul ei blond, lung și chipul palid sclipeau în lumina torțelor. Stătea lângă fereastră și discuta cu cineva. După o clipă, se îndepărtă și în dreptul ferestrei apăru Elwood Hacking cu fața negricioasă și părul vâlvoi. Lui Sam îi veni să verse, Hacking o alesese drept femeia lui pentru noaptea aceea.

Gwenafra nu părea înspăimântată, ci mai curând calmă, dar ea, deși nestatornică și lipsită de inhibiții mai tot timpul, se putea dovedi distantă când situația o impunea.

Îl trase pe Lothar de acolo.

— Acum nu putem face nimic, iar dacă intervenim în vreun fel îi punem viața în pericol.

O vreme, umblară de colo-colo, privind cercetător la alte fabrici și băgând de seamă că rugurile se întindeau de-a lungul pereților cât puteau cuprinde cu privirea. Pe lângă cetățeni din Soul City, depistară ulmaki și o serie de orientali. Sam se întrebă,dacă aceștia erau burmezi, thailandezi și ceylonezi din Noua Epocă de Piatră care trăiau pe celălalt mal al Fluviului față de Selinujo.

Pentru a ieși din Parolando aveau de trecut zidul. Dacă voiau să coboare pe Fluviu spre Selinujo era necesar să fure câteva bărci mici. Habar n-aveau ce se întâmplase cu Publiujo și Tifonujo, dar bănuiau că aceste țări se aflau pe lista de priorități a lui Hacking. Era o prostie să-și caute scăparea spre nord în Țara lui Chernsky. Ieyasu va pomi împotriva acesteia imediat ce va afla despre invazia din Parolando, dacă nu cumva o și făcuse.

Era o ironie să-si caute refugiu tocmai în tara ai cărei cetățeni fuseseră izgoniți din Parolando, interzicându-li-se accesul.

Socotiră că era mai bine să se întoarcă la baraj, să povestească ce văzuseră pentru a face planuri împreună cu ceilalți. Ora la care cădea ploaia rămânea cea mai potrivită pentru a fugi.

Se ridicară și porniră la drum, intenționând să dea ocol colibelor care-i găzduiau pe dușmani și femeile lor captive.

Nici nu intraseră bine în zona de umbră oferită de un uriaș arbore de fier, când Sam simți ceva strângându-i-se în jurul gâtului, venind din spate. Încercă să țipe, să se răsucească, zbătându-se, dar degetele se strânseră și mai tare în jurul gâtlejului și-și pierdu cunoștința




26


Se trezi gâfâind și tușind și se pomeni tot sub arborele de fier. Dădu să se ridice, însă auzi o voce mârâind amenințător:

— Nici să nu te gândești! Stai potolit, altfel îți crap capul cu securea!

Privi în jur. Având mâinile legate la spate și un căluș în gură, Lothar ședea, rezemat de un brad tânăr la vreo douăzeci de metri distanță. Cel care i se adresase era un bărbat solid cu umerii din cale-afară de lați, pieptul masiv și brațe musculoase. Purta un kilt negru și o mantie de culoare închisă și ținea în mână o secure de mărime potrivită. În tecile de la centură avea un tomahawk și un cuțit, amândouă din oțel, precum și un pistol Mark I.

— Tu ești ăla de i se spune Sam Clemens? întrebă el.

— Exact, răspunse Sam încet. Ce înseamnă asta? Cine ești?

Bărbatul mătăhălos își întoarse capul spre Lothar, fluturându-și părul lung și bogat.

— L-am dus mai departe, să n-audă ce-avem noi de discutat. M-a trimis cineva pe care-l cunoaștem amândoi.

Sam rămase tăcut o vreme, apoi spuse:

— Necunoscutul Misterios?

Omul mârâi în semn de aprobare și continuă:

— Da, Așa spunea că i te adresezi, Necunoscut ajunge. Cred că știi despre ce-i vorba, așa că n-o să pierdem vremea trăncănind prea mult. Ești mulțumit c-am vorbit eu el?

— Așa s-ar cuveni, recunoscu Sam, Mi-e limpede că l-ai întâlnit. Ești unul dintre cei doisprezece pe care i-a ales, E bărbat, nu?

— Nu l-am căutat, i-o întoarse bărbatul. Dar să-ți zic ceva, n-am cunoscut vreun om, fie el roșu, negru sau alb care să mă fi băgat in răcori pân-acum. Da’ Necunoscutul ăsta e-n stare să facă și un urs grizzly s-o rupă la sănătoasa doar dacă se uită la el. Nu că m-aș teme, pricepi, numai că mă face să mă simt, nu știu cum… ciudat. De parc-aș fi o gaiță jumulită. Da’ să lăsăm asta. Mi se zice Johnston. Ar fi cazul să-ți povestesc pe scurt despre mine, fiindcă ne-ar scuti de alte vorbe mai târziu. John Johnston. M-am născut în New Jersey prin 1827, cel puțin așa cred, și-am murit la Los Angeles într-un spital al veteranilor pe la 1900. Între una și alta, am fost vânător în Munții Stâncoși. Până să ajung pe Fluviul ăsta, am luat gâtul la vreo sută de indieni, dar niciodată n-a trebuit să omor vreun alb, nici măcar francez. Asta până am venit aici De-atunci încoace, am luat destule scalpuri de albi.

Se ridică și începu să se plimbe de colo-colo. În lumina stelelor pârul lui părea negru, dar lăsa impresia că la vreme de zi era roșcovan.

— Acum vorbesc al naibii de mult, față de altădată, continua el. În valea asta n-ai unde să scapi de oameni. De-aceea m-am și înrăit.

Când porniră spre Lothar, Sam Îl întrebă:

— Cum de-ai ajuns până aici? Și tocmai în asemenea momente…

— Necunoscutul mi-a zis unde o să te găsesc, mi-a povestit despre tine și vapor, Turnul Cețurilor și câte altele. Ei, ce-atâta vorbărie? Doar știi Am fost de acord să te găsesc și să plec cu tine pe vapor. De ce nu? Și-așa nu-mi place să stau mult intr-un loc. N-ai loc să te miști în voie; nici nu te-ntorci bine și dai nas în nas cu cineva. Mă aflam la vreo treizeci de mii de mile mai la deal când m-am trezit într-o noapte cu omul acela ascuns în umbră. Am avut o discuție lungă în care el a vorbit mai tot timpul. Apoi m-am ridicat și-am pornit-o la drum. Auzisem de unele lucruri ce se petreceau prin locurile astea. Am ajuns aici când bătălia era în toi și de atunci încoace te tot caut. I-am auzit pe niște negri; ziceau că nu-ți găsiseră cadavrul. Așa că m-am furișat peste tot trăgând cu ochiul și cu urechea. A și trebuit să-l omor pe unul dintre arăboii ăștia fiindcă mi-a ieșit în cale pe neașteptate. Și oricum mi-era foame.

Ajunseseră lângă Lothar, dar Sam rămase locului auzind ultimele cuvinte.

— Foame? făcu el. Vrei să zici?…

Bărbatul nu-i răspunse, așa că Sam continuă:

— Ascultă, nu… nu cumva ești acel Johnston supranumit și Johnston mâncătorul de ficați”? Ucigașul de Cioroi?

— Am căzut la pace cu cioroii și m-am făcut frate cu ei, se auzi vocea dogită a omului. Si m-am lăsat de mâncat ficat de om la scurt timp după aceea. Dar uneori trebuie să mai și mănânci.

Sam simți un fior. Se aplecă și desfăcu legăturile lui Lothar, apoi îi scoase călușul. Lothar era supărat, dar și curios. Și, la fel ca și pe Sam, Johnston îi stârnea o senzație ciudată — de spaimă. Omul radia o forță stranie și sălbatică.,N-aș vrea să-l văd acționând”, gândi Sam.

Porniră către baraj. Multă vreme, Johnston nu scoase nici o vorbă. La un moment dat dispăru, provocându-i lui Sam o senzație stranie de frig. Omul avea doi metri înălțime și părea să cântărească o sută treizeci de kilograme, fiind numai mușchi. Se mișca însă la fel de tăcut ca și umbra tigrului.

Sam tresări. Johnston se întorsese.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— Mai nimic, veni răspunsul. Ziceți că nu prea știți cum merg treburile. Eu am fost peste tot; cunosc situația binișor. Mulți dintre oamenii voștri de la nord și sud au scăpat peste ziduri. Dacă ar fi rămas îi făceau praf pe negri. Dar negrii n-au învins pe de-a-ntregul. Ieyasu se pregătește să pornească împotriva lor. Nu m-ar mira dacă ar porni atacul chiar în noaptea asta. Înainte de a veni încoace, am făcut o recunoaștere în tabăra lui. Nu se-ndură el să-i lase pe negrii ăștia cu tot fierul și cu vaporul. O să-i lase cu mâna goală.

Sam gemu. N-avea nici o importanță că vaporul era luat de Hacking sau Ieyasu, dacă el însuși nu mai putea intra în posesia lui. Dar când ajunseră în interiorul barajului se simțea deja mai optimist.

Poate că cele două forțe se vor distruge una pe alta, iar localnicii fugari vor reveni și vor rămâne stăpâni. Încă nu era totul pierdut.

Pe de altă parte, dezinvoltura impunătorului Johnston Mâncătorul de Ficați îi dădea curaj. Necunoscutul Misterios nu-l abandonase cu totul. Încă făcea planuri și trimisese un om priceput în luptă, dacă era să dea crezare istoriilor care circulaseră pe seama lui. Johnston era cel de-al șaselea om ales de Necunoscut. Ceilalți șase aveau să apară la vremea potrivită. Dar unul dintre ei dispăruse. Era vorba de Odiseu.

Cu toate acestea, era posibil ca el să se întoarcă. Fluviul era un loc nemaipomenit pentru băieți răi, dacă-i putea numi astfel pe Cei Doisprezece. Erau răi pentru cineva. Pentru semenii Necunoscutului, Eticii, nădăjduia Sam.

Când ajunseră la baraj, îl prezentă pe Johnston și le povesti celorlalți cum stăteau lucrurile. Înfofolit în prosoape, Joe Miller se ridică în capul oaselor și dădu mâna cu Johnston. Iar acesta, uimit, exclamă:

— Mamă doamne, dar multe minuni îi sunt date omului să vadă! Dar ca tine încă n-am apucat. Amice, nu era nevoie să-mi strivești mâna.

— Niși n-am înșercat, spuse Joe. Arăzi tare falnic zi puter-nig. Te rog ză nu uizi că eu zunt bolnav.

Cu jumătate de oră înainte de începerea ploii plecară. Oamenii se liniștiseră deja. Cei ce sărbătoriseră se duseseră la culcare și, simțind ploaia aproape, nimeni nu mai rămăsese în jurul focurilor. Turnurile de veghe și fabricile erau însă pline de gărzi dușmane care puseseră capăt dezmățului cu alcool. Se vede că Hacking ordonase acest lucru.

Ca o fantomă gigantică, Johnston pomi înainte, în timp ce ei rămaseră lipiți de zidul fabricii de acid sulfuric. Zece minute mai târziu, apăru pe neașteptate lângă ei,

— Am tras cu urechea la ce vorbeau negrii ăia, îi lămuri el. Hacking ăsta e un negru dat naibii de deștept. Toată bețiveala și țopăiala și bălăbăneala, mamă, totu-i o înscenare! Pentru spionii din Ieyasujo. Știe că japonezul o să-l atace la noapte și-l lasă să creadă că va fi ușor ca bună ziua. Dar oamenii lui sunt îngrijorați. Nu prea au praf de pușcă.

Sam rămase uimit de aceste vești. Îl întrebă pe Johnston dacă mai aflase și altceva.

— Da, i-am auzit pe unii vorbind despre motivele care l-au determinat pe Hacking să atace. Știa că Ieyasu uneltea același lucru, de aceea a hotărât să i-o ia înainte. Dacă n-o făcea, japonezul ar fi preluat controlul asupra metalelor, amfibiilor și nu numai, după care ar fi cucerit și Soul City. Tontălăii ăia se prăpădeau de râs. Ziceau că Regele Ioan aranjase să dea lovitura împreună cu Hacking. Și după aceea Hacking l-a făcut zob pe Ioan în propria-i casă, fiindcă n-a avut încredere în el. Mai spuneau că Ioan a fost un trădător și chiar dacă de data asta rămânea cinstit, tot nu se puteau încrede în el fiindcă era alb.

— Dar de ce dracu’ să ne facă Ioan așa un rău? întrebă Sam.

— Hacking și Ioan voiau să cucerească toată zona pe o lungime de o sută de mile de-a lungul Fluviului și s-o împartă între ei. Ioan urma să domnească peste albi, iar Hacking peste negri. Juma-juma, fiecăruia parte egală. Aveau de gând să facă și două vapoare, câte două din toate.

— Dar ce era cu Firebrass? De ce l-au băgat în cușcă?

— Habar n-am, dar cineva a spus că e un trădător. Și neamțul ăla, cum îi zice, Herring…

— Goring.

– În fine. Nu Hacking e de vină pentru torturile la care l-au supus. Niște arabi wahhabi au făcut-o. Au boală pe misionari, înțelegi, și, după ce l-au prins, l-au torturat cu ajutorul unor negri din Dahomey care, din câte-am auzit și eu, obișnuiau să schingiuiască oameni fără să stea mult pe gânduri. Când Hacking a aflat și le-a poruncit să înceteze, Goring era deja pe moarte. Dar a vorbit cu Hacking, l-a numit frate de suflet și i-a spus că-l iartă. I-a promis că se vor mai întâlni cândva. Chestia asta l-a cam zdruncinat pe Hacking, dacă ar fi să iau de bune vorbele oamenilor lui.

Sam rămase pe gânduri și simți că i se întoarce stomacul pe dos de atâta ticăloșie. Era atât de tulburat, încât nu-l amuza deloc ideea că Hacking îl trăsese pe sfoară pe Regele Ioan, campionul escrocilor. Se vedea obligat să-i recunoască lui Hacking meritele ca om de stat și ca diplomat. Hacking pricepuse că nu putea trata cu Ioan decât într-un singur fel și alesese această soluție. Spre deosebire de Sam, Hacking nu avea mustrări de conștiință.

Veștile acestea îi făcură să-și schimbe planurile. Ieyasu era deja pe drum, ceea ce însemna că trebuia abandonat gândul de a se furișa în timpul ploii. Cei din Soul City ar fi fost cu ochii în patru.

— Ce s-a întâmplat, Sam? întrebă Livy. Stătea lângă el si-l privea cu ochi triști.

— Cred că s-a terminat cu noi.

— Vai, Sam! Unde ti-e bărbăția? Nu s-a terminat. Mereu îți pierzi curajul dacă lucrurile nu merg cum vrei tu. Ia gândește-te! E cel mai bun prilej de a-ți recăpăta vaporul. Lasă-i pe Hacking și pe Ieyasu să se distrugă unul pe celălalt și apoi apari tu. Stai liniștit pe deal și privește-i cum se încaieră de moarte și-i ataci când abia vor mai putea să-și tragă sufletul.

— Ce tot vorbești? izbucni Sam furios. Să-i atac doar cu cincisprezece oameni, printre care și femei?

— Nu, prostuțule! Ai cel puțin cinci sute de prizonieri to fortăreață și Dumnezeu știe câți alții. Si mai sunt miile care s-au refugiat în Cernskujo și Publiujo.

Cum să-i adun pe toți acum? E prea târziu. Atacul va fi declanșat peste câteva ore, pun rămășag! Pe de altă parte, pesemne că și refugiații au fost închiși. Din câte știu, Chemsky și Publius Crassus ar putea fi în cârdășie cu Hacking.

— Ai rămas același pesimist incapabil de acțiune pe care l-am cunoscut pe Pământ, spuse ea. Of, Sam, într-un fel, încă te mai iubesc, de aceea îți spun toate astea. Încă țin la tine ca la un prieten, și…

— Prieteni! ridică el glasul atât de tare, încât ceilalți tresăriră.

— Morbleu! exclamă Cyrano, iar Johnston șuieră:

– Ține-ți gura, vrei să vină indienii ăia negri peste noi?

— Ne-am iubit ani în șir, spuse el mai încet.

— Nu mereu, nici pe departe. Dar nu-i momentul potrivit să ne arătăm slăbiciunile unul altuia. Nu vreau să le mai scot la lumină. E oricum prea târziu. Problema e, mai vrei vaporul ori nu?

— Sigur că-l vreau, spuse el convins. Mai întrebi?…

— Atunci nu mai sta pe tânjeală ca un neputincios, Sam! încheie Livy.

Dacă ar fi venit din partea altcuiva, remarca ar fi trecut neobservată. Era însă de neconceput ca Livy a lui, care vorbea dulce, plăcut și cu delicatețe, să-i spună așa ceva. Dar o făcuse, iar acum, dacă se gândea mai bine, mai trăise momente pe Pământ, pe care le ștersese din memorie, când…

— Doamna are dreptate! bubui Johnston.

Avea lucruri mult mai importante care-l frământau. Dar acestea erau mai curând recunoscute în subconștient, și pesemne că tot astfel se întâmplase și de astă dată. Acum înțelese pentru prima oară, simțise din adâncul ființei lui, că Livy se schimbase. Nu mai era acea Livy a lui. Încetase demult să mai fie așa cum o știa, poate cu câțiva ani înainte de moartea ei de pe Pământ

— Ce părere ai, domnule Clemens? îl întrebă munteanul cu voce groasă.

Sam oftă adânc, de parcă ar fi expirat ultimele rămășițe de Olivia Langdon Clemens de Bergerac și răspunse:

— Iată ce vom face.

Ploaia se porni cu furie; tunetele și fulgerele urâțiră cerul și pământul vreme de jumătate de oră. Johnston apăru din perdeaua de apă cu două aruncătoare de rachete și patru proiectile, legate laolaltă pe spatele lui lat. Apoi dispăru din nou și reveni peste jumătate de ceas cu câteva cuțite de aruncat și tomahawk-uri, toate din oțel și cu brațele și pieptul pătate de sânge, dar nu al lui.

Norii se risipiseră. Pământul era argintiu strălucitor în lumina stelelor mari cât niște mere, multe precum cireșele într-un sezon bogat și sclipitoare ca giuvaierurile. Apoi sub arborele de fier se lăsă răcoare și începură să tremure. Deasupra Fluviului se formă o ceață subțire; după cincisprezece minute se făcuse atât de deasă, încât nu se mai vedeau nici măcar pietrele-potir sau zidurile de-a lungul malului. Ieyasu lovi jumătate de oră mai târziu. Ambarcațiunile mari și mici, pline de oameni înarmați apărură de pe malul celălalt al Fluviului, stăpânit cândva de indienii sac și fox, începând din partea nordică a fostului teritoriu ulmak. Pe Pământ aceștia trăiseră în pace cu hotentoții și boșimanii. Marea majoritate a luptătorilor proveneau din cele trei țări pe care Ieyasu le stăpânea de curând.

Forțele lui Ieyasu atacară în zece puncte de-a lungul zidurilor ce mărgineau Fluviul. Oamenii începură să se reverse prin breșele create în ziduri cu ajutorul minelor. În primele minute lansară un număr impresionant de rachete. Mai mult ca sigur că Ieyasu le păstrase special pentru o asemenea ocazie. Cele trei vehicule amfibii ale apărătorilor apărură în forță, iar mitralierele lor cu aburi pufneau și scuipau gloanțele din plastic ca la o serbare cu focuri de artificii. Pierderile provocate de ele erau impresionante, dar Ieyasu avea o armă-surpriză: rachete ca focoase din lemn care conțineau alcool condensat (obținut din săpun și alcool din lemn). Acestea căzură în jurul vehiculelor, apoi urmară câte cel puțin două lovituri directe. Napalmul ne-i prelucrat se împrăștie cu o repeziciune furioasă pe suprafața vehiculelor și chiar dacă substanța incendiară nu pătrundea înăuntru, căldura degajată pârli plămânii servanților.

Văzând această priveliște cumplită, Sam se cutremură, dar tot reuși să-i spună lui Lothar că avea ceva de discutat când torul se va sfârși, asta dacă vor scăpa cu viață.

— Vehiculele trebuie să fie închise etanș, șt vom instala un sistem de aerisire cu circuit închis, așa cum ne sugera Firebrass, spuse el.

Johnston apăru ia fel de neașteptat de parcă ar fi deschis o ușă în întuneric. În spatele său pășea Firebrass. Acesta părea la capătul puterilor, de parcă ar fi avut dureri, dar îi zâmbi chinuit lui Sam. Tremura din tot trupul.

— Lui Hacking i s-a spus că l-am trădat, îi lămuri el. Și l-a crezut pe informator care, apropo, era stimabilul și prietenul tău de nădejde, Regele Ioan. M-a turnat că vreau să-l vând și că ți-am destăinuit tot ce știam ca să pot deveni șef al forțelor tale aeriene. N-a vrut să creadă că îți mai strecuram câte-o idee pentru a te ține sub control. Nici nu-l pot învinui de credulitate. Trebuia să fi transmis prin spionii noștri rapoarte despre activitățile mele. Nu mă surprinde că nu l-am convins de nevinovăția mea.

— Chiar n-ai jucat dublu? întrebă Sam.

Firebrass zâmbi.

— Nu, deloc, deși tare am fost ispitit s-o fac. Dar de ce să-l trădez când mi se promisese că puteam ocupa postul după ce Hacking punea mâna pe vapor? Adevărul e că Hacking dorea să-l creadă pe Ioan. Nu mă înghite fiindcă nu corespund ideii lui de frate de suflet. În plus, după părerea lui, am dus o viață prea ușoară. Mă detesta că n-am trăit niciodată într-o rezervație și că m-am bucurat de avantaje la care el n-a avut acces.

— Postul de mecanic-șef încă te așteaptă, spuse Sam. Recunosc, mă simt ușurat la gândul că nu ți-am promis șefia forțelor aeriene. Dar, dacă vrei, vei putea zbura.

— De când am murit, asta-i cea mai frumoasă ofertă ce mi s-a făcut, recunoscu Firebrass. Primesc.

Se dădu mai aproape de Sam și-i șopti la ureche:

— Cu funcție ori nu, oricum ar fi trebuit să mă iei cu. tine. Sunt unul dintre Cei Doisprezece!




27


Sam avu senzația că cineva îi înfipsese un drug rece ca gheața de-a lungul trupului.

— Eticul? Necunoscutul?

— Mi-a spus că-l numești Necunoscutul Misterios.

— Deci într-adevăr îl trădai pe Hacking?

— Cuvântarea pe care-am ținut-o adineauri era pentru restul publicului, explică Firebrass. Da, l-am trădat pe Hacking, dacă ții neapărat să folosești cuvântul ăsta. Dar mă consider agent al unei autorități superioare. N-am de gând să-mi bat capul cu statele populate exclusiv de albi sau negri când, de fapt, vreau să aflu de ce și cum a ajuns aici întreaga specie umană. Doresc răspunsuri la întrebările care mă frământă, după cum zice unul dintre Karamazovi. Oricât de importantă a fost pe pământ chestiunea segregației, toată tevatura asta cu alb și negru e stupidă pe o asemenea planetă. Pesemne că Hacking a simțit ce gândeam, cu toate că m-am străduit să-mi ascund ideile.

Sam nu-si reveni multă vreme din uimire. Între timp. bătălia era în toi și cetățenilor din Soul City începuse să le meargă prost Deși provocaseră pierderi de trei la unu, fură respinși în jumătate de oră. Sam socoti că sosise momentul să intre în acțiune, astfel că porniră în goană către fortăreața unde erau ținuți prizonierii din Parolando. Lothar trase două rachete în porțile ei și, înainte ca fumul să se fi risipit, cei cincisprezece pătrunseră înăuntru. Cyrano și Johnston își dovediră bravura ucigându-i pe cei cincisprezece paznici. Cyrano era un adevărat diavol când avea floreta în mână, iar Johnston doborî patru oameni aruncând cu tomahawkul și trei cu cuțitul. Rupse cu lovituri de picior două picioare și sfărâmă un piept. Prizonierii fură îndemnați să meargă la armurerie, unde se mai găseau arcuri, săgeți și săbii.

Sam trimise câte doi oameni către nord și către sud pentru a lua legătura cu cetățenii din Parolando ce se refugiaseră dincolo de ziduri.

Apoi îi conduse pe ceilalți spre dealuri. Urmau să-și facă tabără acolo până se hotărau sorții bătăliei. Nu avea nici cea mai vagă idee ce vor face în continuare. Recunoscu față de Cyrano că va fi nevoie să meargă după ureche. Se văzu silit să-și țină în frâu dorința de a spune că va proceda astfel, deși Cyrano era surd.

Curând după aceea mulțumi cerului și pământului că nu stabilise tabăra chiar pe coronamentul barajului. Se așezaseră pe o măgură ceva mai înaltă decât barajul, situată spre stânga lui. De acolo putea vedea mai bine dealurile și câmpia unde încă explodau rachete, dar nu la fel de multe ca la început. Lumina stelelor licărea pe apele lacului din spatele barajului, lăsând impresia că pe lume nu era decât pace și liniște.

Deodată, Johnston sări în picioare și exclamă:

— Ia uitați-vă! Acolo sus! Pe baraj!

Din apă ieșiseră trei siluete și acum se cățărau pe baraj. Porniră în goană spre pământ. Sam le spuse celorlalți să se retragă în spatele trunchiului arborelui de fier. Joe Miller și Johnston îi prinseră pe cei trei care tocmai fugeau spre copac. Unul dintre ei încercă să-l înjunghie pe Joe, care îl strânse atât de sălbatic de gât, încât sângele țâșni din arterele sfârtecate, Apoi îi doborâră pe ceilalți doi. Când aceștia își veniră în simțiri, confesiunile lor deveniseră deja inutile. Sam bănuia că acționaseră din porunca Regelui Ioan.

Pământul se cutremură sub picioarele lor, iar frunzele arborelui de fier, clătinându-se, scoaseră sunete care aminteau de farfurii ciocnite într-un dulap. Cu un nor uriaș de fum și cu un vuiet care le asurzi timpanele, peretele alb al barajului zbură departe. Ca niște păsări albe care se rotesc pe deasupra coșului unei fabrici, hălci enorme de beton zburară prin fumul dens. Se rostogoliră în aer și căzură pe pământ departe de apă. Lacul nu mai era oglinda licărindă, tăcută și netulburată, mesager al lumii minunate ce va să vie. Se azvârli înainte. Pornind cu viteză pe canionul săpat de oamenii lui Sam cu atâta sudoare și truda, apa dezlănțuită mugi, asurzindu-i pe toți.

Îngrădite de pereții canionului, sutele de mii de-tone de apă izbiră în pereții din pământ, smulgând bucăți mari. Brusca retragere a apelor dislocă și o mare parte a terenului din jurul malurilor lacului, astfel că privitorii fură nevoiți să se tragă înapoi, căutându-și un loc mai înalt Apoi, întrucât pământul de la bază fusese cărat de apă, rădăcinile care mergeau până la adâncimea de șaizeci de metri rămaseră expuse și arborele de fier înalt de trei sute de metri se prăbuși. Căderea păru să țină o veșnicie și explozia rădăcinilor enorme, precum și șuierul aerului printre frunzele uriașe și iedera ce îmbrățișa scoarța îi Înspăimântară pe oamenii lui Sam își închipuiseră că se afla destul de departe și, cu toate că arborele nu se prăbușea peste ei. se vedeau amenințați de erupția rădăcinilor smulse din sol. Trunchiul izbi pământul cu un bufnet, vârful lui atinse malul celălalt al lacului și smulse solul în care se mai ținea și continuă să cadă in albia ce se golea. Se desprinse cu totul din ultimele rădăcini care-l mai țineau ancorat și se duse cu vârful în jos în adâncul apelor care-l răsuciră de parcă ar fi fost o scobitoare și-l cărară în josul canionului cale de o milă, până se înțepeni între maluri.

Mugind asurzitor, în momentul în care izbiră câmpia, apele formaseră deja un zid de cel puțin treizeci de metri înălțime. Coama valului luase cu ea o învălmășire de copaci tineri și plante de bambus, colibe, oameni și alte lucruri. Într-o clipă matură o milă și jumătate de câmpie, răspândindu-se, rămânând totuși pentru scurt timp încorsetată de zidurile secundare de dimensiuni ciclopice pe care Sam le construise pentru apărarea fabricilor și a Vaporului, dar care se dovediseră inutile în cazul celor două atacuri desfășurate în ultimele zile.

Apele azvârliră în Fluviu tot ce apucaseră în strânsoarea lor. Fabricile se năruiră de parcă ar fi fost făcute din aluat. Giganticul Vapor era purtat ca o barcă de jucărie prinsă de valurile mării. Cărat înspre Fluviu, el se înclină și apoi se scufundă în vâltoarea întunecată a apelor. Sam se azvârli la pământ și-și încleșta degetele de iarbă. Vaporul lui se pierduse! Total era pierdut: fabrici, mine, amfibii, avioane, ateliere de fierărie, armurerii și întregul echipaj. Dar cel mai grav era că rămăsese fără Vapor. Visul lui se sfărâmase; din giuvaierul sclipitor H visurilor lui se alesese praful.

Simți pe față răcoarea și umezeala ierbii. Își percepu degetele ciudat, de parcă ar fi fost prinse în carnea pământului, care nu voia să i le mai elibereze. Joe îl apucă în brațe și-l așeză în capul oaselor ca pe o momâie. Apoi își lipi strâns trupul monstruos și îmblănit, încălzindu-l. Joe, cu fața având trăsături grotești din cauza arcadelor proeminente și a nasului absurd de lung, era alături de Sam.

— Z-a duz tot! exclamă Joe. Izuze! Se grojăviel N-a mai râmaz nimic, Zam!

Câmpia era acoperită de tumultul și învârtejirea apelor care se retraseră într-un sfert de oră. Cu toate că în aval se umflase, Fluviul își recăpătase aspectul obișnuit în dreptul statului Parolando.

Clădirile mari, vaporul și schelăria din jurul lui dispăruseră. Zidurile înalte din dreptul vaporului, situate la o milă depărtare unul de altul, fuseseră luate de ape. Ici și colo se zăreau mici lacuri în locurile unde până nu demult se aflaseră minele și subsolurile fabricilor. Uriașa forță a apei erodase porțiunile de câmpie unde se făcuseră excavații. Dar rădăcinile ierburilor, fiind foarte rezistente și întrețesute, pătrunseseră atât de adânc în sol, încât miile de tone de apă nu reușiseră să ia cu ele pământul. Zidurile din piatră și pământ ce se aflaseră de-a lungul malurilor fuseseră măturate de parcă ar fi fost construite din nisip.

Cerul păli, iar întunericul luminat de stele deveni cenușiu. Sfărâmată, strivită, marea flotă a invadatorilor dispăruse undeva sub luciul apei ori plutea în aval, făcută bucăți. Atât luptătorii celor două armate de pe câmpie, cât și marinarii pieriseră, copleșiți de greutatea apei, înecați, striviți sau terciuiți.

Dar Parolando se întindea pe o distanță de zece mile de-a lungul Fluviului, iar lacul nu răsese decât o porțiune lată de două mile. Distrugerile maxime fuseseră provocate zonei centrale, de unde, pe o rază de jumătate de milă, cărase tot ce stătea în picioare. Oamenii aflați dincolo de această arie se înecaseră, iar clădirile fuseseră dărâmate sau acoperite de apă pentru scurtă vreme.

O dată cu zorii sosiră peste o mie de oameni în bărci sau sărind zidurile dinspre Țara lui Chernsky, aflată la nord.

În fruntea lor se afla Regele Ioan.

Sam își grupă oamenii în formație de luptă, avându-l pe Joe Miller în centru, dar Regele Ioan porni șchiopătând spre ei, cu o mână ridicată în semn de pace. Sam se apropie să discute cu el. După ce Ioan îi povesti ce făcuse, Sam crezu că va fi ucis. Mai târziu își dădu seama că Ioan avea nevoie de el și de ceilalți pentru a reconstrui vaporul. În același timp, poate că simțea o plăcere bizară să-i lase viața lui Sam, făcându-l să se întrebe mereu în care noapte va fi străpuns de un pumnal.

Până la urmă se vădi că nu era nevoie să pornească de la zero. Găsiseră Vaporul, aproape neatins, eșuat pe un deal de cealaltă parte a Fluviului, la o milă în aval. Apele în retragere îl așezaseră acolo cu grijă. Lucrările necesare pentru a-l deplasa de acolo nu erau ușoare, dar ar fi cerut mai puțin timp decât construirea altuia.

Ioan îi explică de mai multe ori ceea ce făcuse, dar înșelătoria și repetatele trădări se dovediseră atât de complicate, încât Sam nu reuși să-și formeze o imagine generală prea clară. Ioan încheiase o înțelegere pentru a-l trăda pe Sam, știind prea bine că și Hacking îl va trage pe sfoară. Cu alte cuvinte, s-ar fi simțit dezamăgit dacă Hacking n-ar fi încercat să-l înjunghie pe la spate. Și-ar fi pierdut orice dram de încredere în natura umană.

Ioan încheiase un târg și cu Ieyasu, promițând că-i va ajuta să cucerească Parolando după invadarea statului de către Hacking. Lui Ieyasu îi plăcuse ideea că forțele lui Hacking vor slăbi în acțiunea de acaparare a statului Parolando. În ultima clipă, Ioan căzuse la o înțelegere cu Publius Crassus, Tai Fung și Chernsky pentru a alunga forțele care vor fi spulberate de apele dezlănțuite ale barajului aruncat în aer.

Ioan îi trimisese pe cei trei să detoneze explozivii din interiorul barajului în momentul în care între zidurile de apărare secundare avea să se concentreze numărul cel mai mare de invadatori și apărători. La adăpostul cetii, Ioan fugise într-o ambarcațiune înainte de consumarea acestei fapte.

— Deci nu te aflai în palat când tunurile au deschis focul?! întrebă Sam neîncrezător.

— Nu, răspunse Ioan, zâmbind perfid ca o pisică. Eram la multe mile depărtare, în drum să-l întâlnesc pe Ieyasu. Samuel, niciodată n-ai avut o părere prea bună despre mine, dar de data asta ar trebui să cazi în genunchi și să-mi săruți mâna în semn de recunoștință. Fără mine ai fi pierdut totul.

— Dacă mi-ai fi spus că Hacking avea gânduri de cucerire, aș fi putut păstra totul, spuse Sam. Îl puteam prinde într-o ambuscadă pe Hacking.

Soarele răsări, scoțând în evidență părul roșcat al lui Ioan și inconfundabilul albastru-deschis al ochilor lui.

— Da, sigur, dar Ieyasu ar fi constituit o mare problemă. Acum a pierit și nimic nu ne mai împiedică să stăpânim zonele de care avem nevoie, inclusiv bauxita și platina din Soul City, sau iridiul și tungstenul din Selinujo. Presupun că n-ai nimic împotrivă să cucerim aceste două state?!

Încetarea ostilităților rezolvă multe lucruri. Îl făcură prizonier pe Hacking, iar pe Gwenafra o găsiră în viață. În timpul luptelor, amândoi fuseseră goniți către dealurile din apus. Hacking tocmai se pregătea să conducă un atac în josul dealului când apele îi măturase toți oamenii. Gwenafra scăpase cu viață, cu toate că era cât pe ce să se înece. Hacking fusese izbit de un copac. Își frânsese picioarele și un braț și avea hemoragii interne.

Sam și Ioan se grăbiră către arborele de fier sub care zăcea Hacking. Gwenafra scoase un strigăt de bucurie când îi văzu și-i îmbrățișa pe Sam și pe Lothar. Părea să-l strângă mai mult pe Sam, lucru deloc neașteptat, mai ales că ea și Lothar avuseseră certuri violente în ultimele luni.

Ioan vroia să-l ucidă pe Hacking cât de curând posibil, folosind o serie de torturi rafinate. Sam se opuse vehement. Știa că Ioan putea realiza ce-și pusese în minte, întrucât oamenii săi erau de cincizeci de ori mai numeroși. Dar în acele momente lăsase orice precauție la o parte. Ioan renunță. Avea nevoie de Sam și de oamenii care-i rămăseseră credincioși.

— Ai avut un vis, Sam cel Alb, spuse Hacking cu o voce pierită. Ei bine, și eu am avut unul. O țară în care frații și surorile să poată umbla fără griji, căutându-și sufletele. În care toți să fie negri. Nu-ți dai seama ce înseamnă asta. Fără diavoli albi. Doar negri, frați de suflet în lumea asta care seamănă cu iadul, totul ar fi fost o replică a raiului. Nu înseamnă că n-am fi avut tulburări, fiindcă un asemenea loc nu există, omule, însă n-am mai fi avut necazuri cu albii. Toate ar fi rămas între noi. Dar n-a fost să fie.

– Îți puteai împlini visul, îi explică Sam, dacă aveai răbdare. După lansarea vaporului am fi lăsat fierul cui avea nevoie de el. Iar apoi…

Hacking se strâmbă. Tot corpul îi era scăldat de sudoare, iar fața chinuită de durere.

— Omule, sigur ți-at ieșit din minți! Chiar îți închipui c-am crezut povestea aceea despre călătoria în căutarea Marelui Potir? Eu știam că vrei să folosești vaporul pentru cucerirea teritoriilor locuite de negri, urmând să-i pui din nou în lanțuri. Un alb sudist ca tine…

Închise ochii.

— Te înșeli! Dacă m-ai fi cunoscut mai bine, dacă ai fi făcut efortul ăsta, în loc să mă bagi în aceeași oală cu… Hacking deschise ochii și spuse:

— Ești în stare să mă minți și când sunt în pragul morții Ascultă! Nazistul acela, Goring, el m-a uimit de-a dreptul. N-am dat ordin să-l tortureze, ci doar să-l ucidă, dar știi cum sunt arabii ăia fanatici. Oricum, Goring mi-a transmis un mesaj. Salut și rămâi cu bine, frate de suflet, sau ceva asemănător. Te iert fiindcă nu știi ce faci, Cam așa suna. Ce zici de ticălos? Un mesaj de iubire de la un nazist blestemat! Dar să știi că era altfel. Și poate avea dreptate. Pesemne că toți misionarii celei de-A Doua Șanse au dreptate. Cine știe? Mi se pare o prostie să fim sculați din morți, dându-ni-se înapoi tinerețea, doar pentru ca unii să lovească în stânga și-n dreapta, iar alții să sufere din nou. E-o tâmpenie, nu? Îl privi lung pe Sam și adăugă: Împușcă-mă, te rog. Scutește-mă de dureri. Sufăr îngrozitor.

Lothar apăru alături de Sam, oferindu-se:

— După câte i-ai pricinuit Gwenafrei, voi fi încântat s-o fac. Îndreptă țeava pistolului către capul lui Hacking.

Cuprins de dureri, acesta rânji și bolborosi:

— Violul din principiu, tăticu’! Când eram pe Pământ am jurat că mă las de-așa ceva, dar femeia aia m-a băgat în draci! Iar la o adică, nu contează! Voi cum ați violat atâtea negrese care erau sclave?

În vreme ce se îndepărta, Sam auzi pocnetul pistolului. Tresări, dar nu rari pasul. Reprezenta un act de milostivenie din partea iui Lothar. Mâine, undeva departe, Hacking va umbla din nou pe malurile Fluviului. Deși Sam nu ținea să-l mai revadă vreodată, acest lucru se putea întâmpla.

Mirosind pătrunzător a praf de pușcă, Lothar îl ajunse din urmă pe Sam.

— Trebuia să-l las pradă chinurilor. Dar ne dezbărăm greu de vechile obiceiuri. Diavolul acela negru mi-a zâmbit. I-am arătat eu zâmbet.

— Termină, te rog, replică Sam, Și-așa mi-e greață. Îmi vine să las totul baltă și să mă apuc de misionarism. Singurii oameni a căror suferință a avut vreun sens astăzi au fost misionarii celei de A Doua Șanse.

— Are să-ți treacă și asta, îl liniști Lothar. Avea dreptate, dar lui Sam i-a luai trei ani să uite.

Pământul arăta din nou ca un câmp de bătălie sfârtecat de obuze, înnegrit de fum și trăsnind a diferite mirosuri. Dar marele Vapor era gata. Mai rămânea doar să fie lansat la apă pentru probe. Nu uitaseră nici de ultimul amănunt, înscriindu-i numele cu litere mari de culoare neagră. Pe ambele părți ale corpului alb al vaporului, la trei metri deasupra liniei de plutire, se vedea scris: NU SE ÎNCHIRIAZĂ.

— Sam, ce înseamnă numele ăsta? îl întrebară mulți.

— Exact ce scrie acolo, indiferent ce-ar spune majoritatea cuvintelor vorbite ori tipărite, le explica Sam. Vaporul nu aparține nimănui, deci nu poate fi închiriat. Accesul pe el este liber și are un echipaj format din oameni liberi.

— Iar șalupa vaporului de ce se cheamă Nu lipiți afișe!

Numele mi-a venit într-un vis, obișnuia Sam să răspândi Cineva încerca să lipească un afiș publicitar pe ea, iar eu i-am spus că n-a fost construită pentru a sluji unor scopuri mercenare. Ce-ți închipui că sunt eu, agent de publicitate pentru P.T. Barnum? i-am zis eu.

Visul era mai cuprinzător dar Sam nu-l povestise în întregime decât lui Joe.

— Dar eu am fost individul care-a lipit afișele alea în culori țipătoare, anunțând sosirea celui mai măreț Vapor și a celui mai impresionant spectacol pe apă! i se destăinui Sam lui Joe. În vis eram și unul și celălalt!

— Zam, eu nu înzeleg, recunoscu Joe.

Sam renunță să-i explice.




28


Cea de-a douăzeci și șasea aniversare a Zilei Resuscitării marcă momentul în care zbaturile vaporului Nu se închiriază se învârtiră pentru prima oară. Asta se întâmplă cam la o oră după ce piatra încărca potirele cu hrana pentru micul dejun. Cablurile, până mai devreme conectate la piatra-potir, erau acum depozitate după ce fuseseră rulate printr-un sabord din secțiunea prova de la tribord. Potirele fuseseră recuperate de la o piatră situată la o milă spre nord și aduse în mare viteză de șalupa amfibie, blindată, acționată de forța aburului, Nu lipiți afișe. Vopsit în alb și împodobit cu roșu, negru și verde, nemaipomenitul vapor naviga de-a lungul canalului și intră în Fluviu, ocolind un sparge-val situat la tribord. Acest sparge-val avea menirea de a abate curentul, astfel încât vaporul să nu fie răsucit spre sud în clipa în care ieșea din canal și să fie purtat către marginea lui.

În țiuit de sirene și dangăt de clopote, înțesat de pasageri care ovaționau și stăteau aplecați peste balustrade și însoțit de strigătele oamenilor rămași pe mal, minunatele roți cu zbaturi făcură apa să fiarbă și Nu se închiriază pătrunse cu o grație impresionantă în apele Fluviului.

Avea lungimea totală de o sută treizeci și doi de metri și cincisprezece centimetri. Traversul vaporului în dreptul apărătoarelor pentru roțile cu zbaturi era de douăzeci și șapte de metri și nouăzeci de centimetri. Pescajul mediu cu încărcătură era de patru metri și șaizeci de centimetri. Uriașele motoare electrice care acționau roțile cu zbaturi aveau puterea de zece mii de cai putere și furnizau suficientă energie pentru a satisface toate necesitățile navei. Teoretic vorbind, viteza maximă era de patruzeci și cinci de mile pe oră pe apă liniștită. Navigând împotriva curentului de cincisprezece mile pe oră, putea dezvolta o viteză de treizeci de mile pe oră. Dacă ar fi mers în aval, putea căpăta viteza de șaizeci. Vaporul avea să navigheze mai tot timpul contra curentului și viteza de croazieră față de maluri avea să fie de cincisprezece mile pe oră.

Avea patru punți: așa-numita punte a căldărilor, puntea principală, cea de promenadă și platforma de apuntare. Timoneria se afla la «marginea dinspre prova a punții de promenadă, iar în spatele ei, texasul lung, care găzduia cabinele căpitanului și comandantului secund. Timoneria avea punte dublă. Era plasată în fața celor două coșuri de fum înalte, dar subțiri, care se ridicau până la zece metri înălțime. Firebrass recomandase eliminarea acestora, arătând că fumul de la căldările mari (folosite doar pentru încălzirea apei și acționarea mitralierelor) putea fi evacuat lateral. Dar Sam pufnise și exclamase:

— Ce-mi pasă mie de rezistența opusă de aer! Eu vreau frumusețe! Și frumusețe o să am! Cine-a mai auzit de Vapor cu zbaturi fără coșuri înalte, grațioase și impresionante? Chiar n-ai pic de suflet, frate?

Pe vapor erau șaizeci și cinci de cabine, fiecare cu suprafața de aproximativ doisprezece metri pătrați, cu paturi și mese rabatabile și cu scaune pliante, Fiecare cabină avea grup sanitar cu lavoar, apă caldă și rece, iar la fiecare șase cabine era prevăzută câte o cameră de duș.

Existau trei sufragerii: în texas, pe puntea de promenadă și pe puntea principală. Aici pasagerii aveau la dispoziție mese de biliard, jocuri cu săgeți, aparate de gimnastică, mese pentru jocul de cărți, un ecran pentru proiecții de filme și o scenă pentru spectacole de dramă și muzicale, iar sufrageria de pe puntea principală poseda un podium pentru orchestră.

Puntea superioară a timoneriei era mobilată luxos cu scaune din lemn de stejar, sculptate și mese acoperite cu piele roșie, albă și neagră de Balaur de Fluviu. Pilotul stătea într-un scaun larg și confortabil care se putea roti în fața panoului cu instrumente de navigație. Pe panou se găseau câteva ecrane ale sistemului de televiziune cu circuit închis, oferind imagini ale centrului de control al navei. În fața pilotului se afla un microfon care-i permitea să se adreseze oricui de la bord. El guverna vaporul cu ajutorul a două manete situate pe un panou rabatabil. Maneta din stânga controla roata cu zbaturi de la babord, iar maneta din dreapta, pe cea de la tribord. Pentru navigația pe timp de noapte exista un ecran pe care apăreau indicații de radiolocație. Pe un alt ecran se putea citi adâncimea apei, măsurată cu ajutorul son arului. Un comutator aflat pe panoul ele control permitea trecerea pe pilot automat, deși regula impunea ca în timonerie să se afle permanent un pilot de serviciu.

Sam avea în picioare sandale din piele albă și purta un kilt, o pelerină și o șapcă de căpitan din material plastic și piele, toate albe. La brâu avea o centură din piele cu un toc în care-și ținea puternicul pistol cu patru focuri, Mark II, calibrul 69 mm, și un cuțit lung de treizeci de centimetri într-o teacă albă din piele.

Pășea agitat de colo-colo ținându-și mâinile pe lângă corp și ridicând vreuna doar când voia să-și scoată trabucul din gură. Îl urmărea pe pilotul Robert Styles, aflat pentru prima oară la post. Styles era un pilot experimentat de pe Mississippi, un tânăr atrăgător, care, deși avea obiceiul de a mai umfla lucrurile, nu mințea. Cu doi ani în urmă, când venise în Parolando, Sam sărise în sus de bucurie. Chiar plânsese, ceea ce i se întâmplase doar de câteva ori în viață. Îl cunoscuse pe Rob Styles pe vremea când erau amândoi piloți pe Mississippi.

Styles era emoționat, așa cum i s-ar fi putut întâmpla chiar și faimosului căpitan Isaiah Sellers, despre care se spunea că are nervi de oțel. De îndată ce-ar fi priceput rostul celor două manete, până și un profesor de la școala duminicală, chiar de-un ochi și mahmur, sau un copil de șase ani ar fi reușit să dirijeze vaporul. Trebuia să fie împinse în față pentru obținerea unei viteze sporite, așezate în poziție mediană pentru oprirea rotitor cu zbaturi și trase înapoi pentru a face zbaturile să se rotească invers. Pentru cârmirea vaporului spre babord era nevoie doar și se tragă maneta puțin înapoi și sa se împingă o idee maneta de ia tribord. Pentru cârmirea la tribord, se proceda invers.

Era însă nevoie de exercițiu pentru obținerea unei coordonări iară cusur.

Din fericire, pilotarea unui vapor pe acest Fluviu nu cerea o bună memorie. Nu existau insule, bancuri de nisip, ci puteau apărea ocazional bușteni sau ramuri încâlcite. Dacă vaporul se apropia periculos de mult de ape puțin adânci, senarul dădea alarma. Dacă, la vreme de noapte, în față apărea o altă navă sau vreun buștean pe jumătate ascuns de apă, radarul sau sonarul indica prezența lor printr-o luminiță roșie intermitentă.

Sam se uită la Styles vreo jumătate de oră, timp în care trecură prin dreptul a mii de oameni aflați pe maluri și care făceau semne cu mâna sau ovaționau, Ori blestemau, mulți dintre ei fiind dezamăgiți că tragerea la sorți nu-i favorizate pentru a deveni membri ai echipajului. Dar el n-avea urechi pentru așa ceva,

Apoi Sam prelua comanda și, după încă jumătate de oră, îl întrebă pe Ioan dacă n-ar vrea să încerce, Ioan era îmbrăcat în negru din cap până în picioare, de parcă ar fi hotărât să reversul lui Sam. Trecu însă la manete și, pentru un fost rege care nu muncise cinstit nici măcar o clipă, având întotdeauna supuși care să facă totul în locul lui, se descurcă destul de bine.

Vaporul trecu prin dreptul regatului defunctului Ieyasu, acum divizat din nou în trei țări, apoi Sam ordonă pilotului să întoarcă. Rob Styles își făcu cheful și roti vaporul în loc, „precum un titirez”, după cum se exprimă el, demonstrându-i manevrabilitatea. În timp ce roata babord se rotea înapoi, cea de tribord se învârtea înainte cu viteza maximă, astfel că vaporul se roti de parcă ar fi fost înfipt într-un ac. Apoi porni în josul Fluviului. Având curent și vânt favorabil din pupa și folosind forța maximă a roților cu zbaturi, Nu se închiriază goni cu șaizeci de mile pe oră. Asta nu dură mult. Sam îi ordonă lui Styles să aducă vaporul aproape de mal, unde sonarul arăta că intervalul de siguranță între fundul apei și chilă la babord era de numai treizeci de centimetri. Cu tot zgomotul produs de rotirea zbaturilor, plescăitul apei și de dangătele de clopot, încă puteau auzi mulțimea strigând. Chipurile oamenilor trecură pe lângă ei ca un vis fugar.

Sam deschise ușile dinspre prova ale timoneriei, să poată simți vântul și să trăiască astfel mai din plin beția vitezei.

Nu se închiriază goni în josul Fluviului până în dreptul satului Selinujo, apoi se întoarse din nou. Sam aproape că-și dorea să mai existe un vapor cu care să se poată lua la întrecere. Se simțea însă în al nouălea cer de fericire că era posesorul unicului vapor cu acționare electrică de pe Fluviu. Nimeni nu se putea bucura de toate, nici măcar în viața de după aceea trăită pe Pământ.

În cursul drumului de întoarcere, deschiseră bocaportul uriaș de la pupa și, prin deschizătură, șalupa coborî pe apa Fluviului. Pomi în zigzag cu viteză maximă și o luă înaintea navei-mamă. Mitralierele ei cu aburi porniră să tragă, desenând linii pe deasupra apei, iar cele treizeci de mitraliere de pe Nu se închiriază traseră și ele o salvă, dar nu înspre șalupă.

Prin deschizătura de la pupa apăru monoplanul amfibiu de trei locuri, își îndreptă aripile pliate, apoi le bloca pe poziție și decola. La manșă se afla Firebrass, avându-i ca pasageri pe concubina lui și pe Gwenafra.

O clipă mai târziu, o catapultă cu aburi, așezată pe acoperișul texasului, propulsa miniaturalul avion de recunoaștere cu carlinga deschisă, având loc doar pentru pilot. La comenzile aparatului se afla Lothar von Richthofen care ambala motorul pe bază de alcool și porni drept înainte cu o asemenea viteză, încât dispăru curând din câmpul vizual al privitorilor. Apoi avionul reveni, urcă înspre cer și, din câte știa Sam, făcu prima demonstrație de acrobație aeriana pe care o văzuse vreodată populația din valea Fluviului,

Lothar încheie cu un zbor în picaj la capătul căruia trase patru rachete în apă și apoi o salvă cu cele două mitraliere de la bord. Acestea aveau calibrul de 80 de mm și erau dotate cu gloanțe din aluminiu. Pe vapor existau o sută de mii de asemenea cartușe care, la lichidarea stocului, nu puteau fi înlocuite.

Lothar ateriza cu monoplanul pe puntea de apuntare de pe acoperișul texasului, iar dispozitivele instalate acolo se prinseră de cârligul aflat în partea posterioară a aparatului. Cu toate că aparatul fusese frânat astfel, elicea aflată încă în notație se opri la doar trei metri de coșurile de fum. Lothar mai decola o dată și repetă aterizarea cu aceeași perfecțiune. Apoi se întoarse șl Firebrass cu amfibiul și ținu să decoleze cu avionul pentru a face un zbor de probă.

Sam privi prin iubloul dinspre babord la pușcașii marini care executau instrucție de front în secțiunea prova a punții căldărilor, care era mai lată. În razele puternice ele soarelui aflat sus pe cer, care ridicaseră temperatura aerului până la 26,6 grade Celsius, oamenii mărșăluiau încoace și încolo, realizau manevre complicate sub comanda lui Cyrano. Căștile argintii din duraluminiu, cu panaș, semănau cu cele purtate de vechii romani. Purtau cămăși din zale cenușii cu dungi roșii care le veneau pană la jumătatea pulpei. În picioare aveau bocanci din piele. Erau înarmați cu florete, cuțite lungi și pistoale Mark II. Aceștia erau doar pistolarii. Grosul pușcașilor marini, adică arcașii și lansatorii de rachete, stăteau deoparte și urmăreau parada.

Sam se simți fericit văzând-o pe blonda Gwenafra în mijlocul mulțimii de pe puntea principală.

O văzu și pe bruna Livy alături de ea și se întristă.

După alte șase luni de conviețuire minată de gelozie alături de von Richthofen, Gwenafra acceptase oferta lui Sam și se mutase la el. Cu toate acestea, de fiecare dată când o vedea pe Livy regreta că o pierduse.

Dacă n-ar fi fost prezența Livyei și a lui Ioan, s-ar fi simțit cât se poate de fericit. Însă Livy avea să rămână pe vapor în toți cei patruzeci de ani de călătorie. Cât despre Ioan, ei bine, el a dădea un sentiment de nesiguranță și-i bântuia visele.

Ioan se arătase atât de dornic lase pe Sam să fie căpitan și șovăise din cale-afară de mult să ocupe postul de secund, încât Sam își dăduse seama că acestea nu erau de bun augur. Oare când va izbucni Revolta? se întreba el mereu. Părea inevitabil ca Ioan să încerce să preia comanda Vaporului și într-un asemenea caz, orice om cu scaun la cap care-și dădea seama de asta l-ar fi azvârlit pe Ioan peste bord.

Numai că pe Sam îl mustra conștiința pentru că-l ucisese pe Bloodaxe. Stiind că Ioan nu va rămâne mort pe vecie, nu se simțea în stare să mai comită un asasinat. Un cadavru tot cadavru se chema, iar perfidia nu avea cum să se numească altfel.

Problema era: când va ataca Ioan? Chiar de la început, ori mult mai târziu, în cursul călătoriei, când vigilența lui Sam ar fi fost adormită?

Dacă era și spună lucrurilor pe nume, situația devenise de nesuportat. Pentru moment, era surprinzător cât de tolerant putea fi Sam.

În timonerie intră un individ uriaș cu părul blond. Se numea Augustus Strubewell și era aghiotantul lui Ioan de pe vremea când Ioan făcuse vizita în Ieyasujo, după invazia lui Hacking. Se născuse în 1971, la San Diego, California, fusese fundaș într-o echipă de fotbal american, căpitan în Marina SUA, decorat pentru bravură în timpul serviciului militar din Orientul Mijlociu și America de Sud și își croise apoi o carieră în domeniul filmului și televiziunii. Părea un tip destul de agreabil, numai că, asemenea lui Ioan, se lăuda nespus de mult cu succesele lui la femei. Sam nu avea încredere în el. Toți cei care intrau în slujba iui Ioan Fără-de-Țară aveau o trăsătură urâtă de caracter.

Sam ridică din umeri. Deocamdată putea să se simtă liniștit. De ce să pornită cuiva să-i răpească bucuria celei mai mărețe zile din viață?

Se aplecă spre iublou și privi din nou oamenii și pușcașii făcând instrucție. Valurile Fluviului sclipeau în razele soarelui, iar briza aducea răcoare. Dacă se făcea prea cald; putea închide iublourile și pomi instalația de climatizare. Steagul navei Nu Se închiriază flutura în vânt pe catargul înalt de la prova. Era pătrat și pe câmpul de culoare albastru-deschis avea o pasăre Phoenix de culoare sângerie. Pasărea simboliza renașterea omenirii

Făcu semn către oamenii înșirați pe mal., apoi apăsă un buton care declanșa o serie de fluierături și dangăte de clopot.

Trase un fum din trabucul fin, își bombă pieptul și mărșălui semeț încoace și încolo. Strubewell îi oferi lui Ioan un pahar tu whisky, apoi îi dădu unul și lui Sam. Toți cei prezenți în timonerie — Styles, ceilalți șase piloți, Joe Miller, von Richthofen, Firebrass, Publius Crassus, Mozart, Ioan Fără-de-Țară, Strubewell și trei dintre consilierii lui Ioan — primiră câte un pahar.

— Un toast, domnilor, spuse Ioan în esperanto. Vă doresc tuturor o călătorie plăcută și lungă și să obținem fiecare ce dorim.

Joe Miller, care stătea alături de Sam și aproape că atingea tavanul, ridică paharul care conținea aproximativ un litru de whisky. Îl amușină cu nasul lui monstruos și apoi băgă vârful limbii în pahar, gustându-l.

Sam tocmai se pregătea să dea de dușcă paharul care conținea vreo sută de mililitri, când îl văzu pe Joe, cu chipul lui simian, strâmbându-se.

Ce s-a întâmplat Joe? întrebă el.

— Drășia azța are seva în ea!

Sam mirosi și detecta doar aroma whiskzului de calitate din Kentucky.

Dar când Ioan, Strubewell și ceilalți duseră mâinile către arme, azvârli conținutul paharului în fața lui Ioan.

— Otravă! strigă el și se arunca la podea.

Pistolul lui Strubewell bubui. Glonțul din plastic se sfărâmă de materialul plastic rezistent aflat deasupra lui Sam.

Joe scoase un muget — care aminti de răgetul unui leu scăpat din cușcă — și aruncă și el lichidul între ochii lui Strubewell.

Ceilalți consilieri traseră, apoi, parcă nemulțumiți, mai traseră o dată. Pistoalele Mark II cu patru focuri puteau aprinde capsa cartușului printr-o scânteie electrică. Mai mari și mai grele decât cele de tipul Mark I, aveau mecanismul de dare a focului mai rapid, iar gloanțele din plastic erau propulsate de cordită, nu praf de pușcă.

Timoneria deveni un vacarm de bubuituri, explozii asurzitoare, țiuituri ale gloanțelor care ricoșau, strigăte și urlete omenești și răcnetele inumane ale lui Joe.

Sam se rostogoli, întinse mâna și comută pilotul automat. Rob Styles era pe podea, având un braț aproape smuls. Unul dintre consilierii lui Ioan agoniza în fața lui. Strubewell zbură peste el, se lovi de geam și apoi căzu peste Sam. Ioan dispăruse, coborând scările în goană.

Sam ieși târâș de sub Strubewell. Patru dintre piloții săi erau morți. Cu excepția lui Strubewell, care-și pierduse cunoștința, toți consilierii muriseră. Joe le frânsese gâtul sau le sfărâmase maxilarele. Tremurând, Mozart stătea ghemuit într-un colț. Firebrass, lovit de fragmente de plastic, sângera destul de rău, iar Lothar pierdea sânge dintr-o rană deschisă la braț. Unul dintre consilieri îl lovise cu cuțitul înainte ca Joe să-i fi răsucit capul cu 180 de grade.

Sam se ridică nesigur și privi pe iublou. Mulțimea care-urmărise demonstrația pușcașilor se risipise, dar în urma ei rămăseseră vreo zece cadavre. Pușcașii de pe puntea căldărilor deschiseseră focul împotriva câtorva oameni care trăgeau în ei de pe puntea principală. Unele focuri păreau să vină dinspre iublourile cabinelor de pe puntea principală.

Dând ordine răstite, Cyrano stătea alături de grupul său de pușcași, ale căror rânduri se subțiau mereu. Apoi oamenii lui Ioan ieșiră la atac trăgând cu toate armele și Cyrano căzu. Se ridică însă aproape imediat și-si flutură floreta argintie mânjită de sânge. Dușmanii rupseră rândurile și o luară la goană, iar Cyrano porni după ei.

— Descreieratule! strigă Sam. Întoarce-te! dar Cyrano nu-l auzi, bineînțeles.

Făcu un efort să-și limpezească mintea. Ioan strecurase ceva în băuturile lor, otravă ori sedativ și doar Joe, cu nasul lui inuman de sensibil, îi oprise să bea și să cadă răpuși, împiedicându-l astfel și pe Ioan să acapareze timoneria fără nici un efort.

Aruncă o privire pe iubloul de tribord. La numai jumătate de milă în față se afla uriașul dig sparge-val la adăpostul căruia vaporul trebuia să ancoreze peste noapte. Ar fi trebuit ca marea călătorie să înceapă a doua zi. Ar fi trebuit, gândi Sam.

Anulă comanda de pilotare automată și trecu la manetele de guvernare.

— Joe, vreau să îndrept nava cât mai aproape de mal, paralel, dacă se poate. Sper să eșuăm. Găsește megafonul. O să le comunic oamenilor de pe mal ce s-a întâmplat și-o să primim ajutor.

Trase maneta pentru zbaturile de la tribord și o împinse pe cea de babord.

— Ce-i asta? răcni el.

Vaporul continua să-și mențină cursul în susul Fluviului, menținându-se la o sută de metri de mal.

Trase manetele și le împinse disperat, dar vaporul nu-i asculta comenzile.

Deodată auzi vocea lui Ioan pe intercom:

— Te chinuiești degeaba, Samuel, Mare Șef, Căpitan sau cum mai vrei tu să te numești! Comenzile vaporului sunt la feline. Mecanicul meu, cel ce va deveni mecanic-șef, a instalat o dublă comandă… n-are importanță unde. Tu nu mai ai nici un control asupra manevrelor, iar nava are să meargă unde vreau eu. Prin urmare, n-ai nici un avantaj. Oamenii mei vor ataca timoneria și vor pune mâna pe tine. Aș dori să nu provocați distrugeri prea mari. De aceea, dacă te hotărăști să părăsești nava, o să te las fii viață. Cu condiția să fii în stare să înoți o sută de metri.

Spumegând de furie, Sam înjură și lovi cu pumnii în tabloul cu instrumente. Trecură de doc, iar oamenii strânși acolo, fluturând din mână și ovaționând, își puseră întrebarea de ce nu se mai oprea vaporul.

După ce se uită afară pe iubloul de la pupa, Lothar constată:

– Încearcă să se furișeze spre noi! Apoi deschise focul împotriva unui individ care apăruse de după capătul texasului de pe puntea de promenadă.

— Nu putem rezista multă vreme! spuse Firebrass. N-avem muniție suficientă.

Sam privi spre prova. Câteva persoane, bărbați și femei, sosiseră în goană pe puntea căldărilor și opuneau rezistență. Printre ei se afla și Livy.

Urmă un nou asalt Un om dădu să-l împungă cu sabia pe Cyrano care tocmai vârâse vârful floretei într-un alt atacator. Folosind pistolul, care pesemne era descărcat, Livy încercă să devieze lovitura, dar sabia i se înfipse în stomac. Se prăbuși pe spate cu sabie cu tot. Omul care-o ucisese pieri o clipă mai târziu, când floreta lui Cyrano îi pătrunse în gâtlej.

— Livy! Livy! strigă Sam, ieși valvârtej din timonerie și coborî în fugă treptele scării. Pe lângă el trecură șuierând câteva gloanțe care, izbindu-se de scară și pereți, se făcură fărâme. Simți o durere arzătoare, apoi auzi strigăte venind din spate, dar nu se opri. Își dădea seama ca prin vis că Joe Miller și ceilalți porniseră să alerge după el. Pesemne voiau să-l salveze ori înțeleseseră că era mai bine să părăsească vaporul imediat, înainte de a fi copleșiți numeric și prinși în timonerie ca într-o capcană.

Pretutindeni zăceau cadavre și răniți. Oamenii lui Ioan nu erau prea numeroși; se bizuise pe un atac-surpriză și nu greșise, în cursul primelor schimburi de focuri fuseseră uciși zeci de oameni, iar mulți alții căzuseră din pricina panicii. Unii, văzând că nu exista cale de salvare, negăsindu-și vreo ascunzătoare sau neavând arme, săriseră în Fluviu,

Acum vaporul se îndrepta spre mal cu viteză maximă, iar roțile cu zbaturi se învârteau șuierând și pufnind, făcând puntea să trepideze și apa să fiarbă. Ioan voia să tragă la mal, unde aștepta un grup mare de bărbați și femei având tot felul de arme.

Aceștia erau cei puși pe liber, supărați că sorții loteriei îi tăiaseră de pe lista echipajului. O dată ajunși la bord, ei îi vor lichida pe puținii susținători ai lui Sam.

După ce coborâse din timonerie, Sam alergase de-a lungul punții de promenadă. Avea o floretă și un pistol în care mai rămăseseră două cartușe. Nu știa cum se trezise cu ele în mână; nu-și amintea să le fi scos din teacă și, respectiv, toc.

Pe scara din față, aflată la marginea punții, apăru un cap. Trase în el și omul dispăru. Ajunse apoi la capătul punții și, în clipa în care se aplecă să privească în josul scării, trase. Glonțul de plastic nu-și mai greși ținta. Pe pieptul omului apăru o pată mare de sânge, iar cadavrul se prăbuși, doborând în cădere alți doi bărbați. Pe punte apărură însă și alți dușmani, așa că Sam fu nevoit să se retragă. Rafala nu-l nimeri, dar câteva gloanțe se loviră de pereți, explodară și câteva fragmente îi intrară lui Sam în picioare.

Apărând brusc în spatele lui, Joe strigă:

— Zam! Zam! Nu ne rămâne degât ză zărim în apă! Ne-au înconzurat!

Pe puntea de sub ei, Cyrano care mânuia floreta cu dibăcie și rezista atacului a trei oameni o dată, se retrase spre balustradă. Apoi străpunse gâtlejul unui adversar, care se nărui la podea, după care se răsuci și sări peste bord. Când apăru la suprafață, începu să înoate în forță pentru a se îndepărta de roata cu zbaturi de la tribord, care amenința să-l lovească.

Câteva gloanțe loviră în pereții cabinelor din spatele lui Sam, iar Lothar strigă:

— Sări. Sam! Sări!

Dar încă nu puteau s-o facă. Nu aveau cum să treacă de puntea principală, iar cea a căldărilor le era inaccesibilă.

Joe se întorsese deja și fugea cu securea în mână către oamenii care trăgeau în el ascunși după cabinele de pe puntea de promenadă. Gloanțele șuierau, lăsând în urmă firicele de fum, dar Joe ajunsese prea departe ca să-i mai fie frică de ele. Și se bizuia pe înfățișarea sa înfiorătoare și pe forța pe care dușmanii i-o cunoșteau prea bine, pentru a crea panică între ei.

Ceilalți îl urmară în fugă și curând ajunseră la carcasa care adăpostea una dintre roțile cu zbaturi. Aceasta era situată la vreo zece metri de marginea punții de promenadă, iar dacă se ridicau în picioare pe balustradă și făceau un salt, se puteau prinde de ghidajele mari din fier prin care fuseseră trecute cablurile când macaraua așezase carcasa deasupra roții.

Săriră unul după altul, în vreme ce gloanțele șuierau pe lângă ei. Se agățară de ochiurile de fixare, izbindu-se de carcasa de metal. Se cățărară și ajunseră târâș deasupra carcasei apoi, ridicându-se în picioare, săriră de pe vapor. Oglinda apei era la zece metri sub ei, o distanță care, în alte condiții, l-ar fi îngrozit pe Sam. De astă dată însă, se azvârli în gol, plutind cu trupul drept și ținându-se de nas și intră în apă cu picioarele înainte.

Ieși la suprafață în clipa în care sărea Joe, nu de pe carcasa roții, ci de pe puntea principală. Își croise drum cu forța pe scară și de-a curmezișul punții, făcând prăpăd printre pigmeii ce-i ieșiseră în cale. Chiar și așa, era mânjit de sânge din cap până în picioare. Plonja peste bord, urmărit de gloanțe de pistol și săgeți.

Sam se scufundă imediat, fiindcă mai multe mitraliere cu aburi își îndreptaseră țevile spre el, iar gloanțele de calibrul 80 mm începuseră să lovească apa în apropierea sa.

Vaporul se întoarse două minute mai târziu. Ioan aflase, desigur, că dușmanul său principal reușise să scape. Sam era deja pe mal și alergă să-și caute adăpost, deși simțea că picioarele i se înmoaie. Focurile de armă nu se întețiră. Pesemne că Ioan se răzgândise și nu mai avea de gând să-l ucidă. Voia să-i provoace suferință, fiindcă Sam avea să se chinuiască mai cumplit dacă rămânea în viață și contempla locurile înfrângerii sale,

Dintr-un megafon bubui vocea lui Ioan:

— Rămâi cu bine, Samuel! Zevzecule! Îți mulțumesc pentru vapor! Și află că o să-i dau un nume care să mi se potrivească mai bine! Acum plec să mă bucur de roadele trudei tale! Să te gândești la mine! Adio!

Hohotul de râs, amplificat de megafon, îl asurzi pe Sam.

Ieși din ascunzătoarea pe care și-o găsise într-o colibă și se cațără pe zidul de pe malul Fluviului. Vaporul fiind oprit, oamenii coborâră o schelă lungă până pe mal, permițând trădătorilor să urce la bord. Auzi o voce dedesubtul său și privi în jos. Era Joe, cu părul roșcat lipit de corp șiroind de apă și sângerând din câteva răni.

— Lothar, Firebraz, Zyrano zi Iohnzton au reuzit ză zgabe, îl anunță el. Tu gum te zimzi, Zam?

Sam se așeză pe pământul bătătorit și-i răspunse:

— Dac-aș avea ceva de câștigat, mi-aș pune capăt zilelor. Lumea asta-i un iad, Joe, un adevărat iad. Nici măcar nu te poți sinucide în mod decent, fiindcă a doua zi te trezești, iar problemele de care-ai încercat să scapi se agață de tine de parc-ar fi lipite cu… în fine, să lăsăm asta.

— Zi-acum șe fașem?

Sam rămase tăcut multă vreme. La fel ca și Cyrano, pe Livy n-o mai putea avea în preajmă. Ar fi fost în stare să suporte pierderea ei dacă n-ar fi rămas într-un loc unde s-o poată vedea.

Mai târziu avea să-l ajungă și rușinea pentru că se bucurase de pierderea suferită de Cyrano.

Mai târziu. Acum era prea năucit de tot ce pățise. Răpirea vaporului venise ca un șoc mult mai mare decât moartea Livyei.

După atâția ani de trudă, chinuri, trădări, planuri, dureri, și… și…

Era prea greu de îndurat.

Văzându-l că plânge, Joe se amărî, dar rămase răbdător lângă el până când lacrimile se opriră. Apoi spuse:

— Zam, o ză-nșepem conztruczia altui vabor?

Sam Clemens se ridică în picioare. Schela era trasă înapoi pe puntea minunatului său Vapor cu ajutorul unui dispozitiv electromecanic. Sirenele țiuiră triumfătoare, iar clopotele porniră să bată. Probabil că Ioan încă hohotea de râs. Poate că în aceste clipe îl urmărea pe Sam prin lunetă.

Sam îl amenință cu pumnul, sperând că Ioan îl privea.

— Te prind eu, trădătorule! urlă el. O să construiesc un alt vapor și te ajung din urmă! Nici o stavilă n-o să-mi stea în cale, nici un om! O să te dobor, Ioan, și-o să arunc în aer vaporul pe care mi l-ai furat! Și nimeni, absolut nimeni, nici Necunoscutul, nici Diavolul, nici Dumnezeu, oricât de puternic ar fi, n-o să mă poată opri! Ioan, ziua aceea nu e departe! Nu e departe!




Epilog


Volumul III din seria Lumea Fluviului îl va însoți pe Sam Clemens, alături de Richard Burton și ceilalți membri ai grupului Celor Doisprezece, în călătoria sa până la izvoarele Fluviului și Tumul Cețurilor, pentru a afla secretul Eticilor.

Observație tehnologică: în Lumea Fluviului, azotatul de potasiu se prepară prin hrănirea unei anumite varietăți de râmă cu excremente umane. Produsul final al acestui regim alimentar este azotatul de potasiu cristalizat care, amestecat cu mangal și sulf, alcătuiește praful negru de pușcă.